În numărul nr. 485 (30 mai-5 iunie 2013) al revistei Dilema veche, avînd tema „Verde”, mi-a apărut un articol în care am povestit cîte ceva despre Mizil. Pentru că lectura unora dintre articolele de pe site-ul revistei presupune un abonament plătit, reiau aici textul (pentru cei interesați):
«Mutarea de la bloc la casă, în 1982, adusese niște schimbări evidente. Nu rezistasem decît cinci ani la apartament. Pînă să începem experiența asta, în 1977, stătusem tot la casă. Nu știu ce-i făcuse pe ai mei să renunțe la curte: cutremurul sau apariția noului cartier Teilor? La curte era ceva, aveai spațiu să te învîrți și să ții o grădină, cît de mică. Vag îmi amintesc curtea de pe George Ranetti. La bloc era mai simplu, nu mai purtai atît de multe griji. Totuși, cei mutați în noul cartier, muncitoresc evident, aveau în spate experiența de curte, de brazdă. Mizilul avusese un cătun, Mărăcini, aflat la doi-trei kilometri distanță, care fusese desființat după noua organizare teritorial-administrativă din 1968, iar ruralii aceia deveniseră peste noapte urbani. Lor li se alăturaseră şi alţii din satele învecinate. Unii dintre ei poate chiar își doreau să scape de țărînă, să se emancipeze în grabă rătăcind buimaci prin secțiile celor cîteva fabrici din oraș. Alții însă nu aveau cum să uite satul și asta se vedea în efuziunile gospodărești care îi scotea din apartamente în grădinițele din fața blocurilor. Chiar și noi copiii ne încoțopeneam în pămîntul din care aproape că nu mai reușeam să scoatem cazmaua captivă rămășițelor de beton, cărămidă sau bca. Rezultatul era un gri afînat, după ce tot bolovănișul fusese mărunțit cu greblele închipuind ronduri și poteci din care cu greu ieșeau flori — necum zarzavat. Grădinițele acelea erau mărginite un soi de plasă de sîrmă cu ochiurile patrate, pe care o întîlneam și la gardul care delimita terenul de tribună, la stadion. Cu timpul unele dintre aceste grădinițe aveau să fie închise și luate în posesie de proprietarii apartamentelor de la parter, care aveau să le transforme serios: aşa au apărut bolta cu viță-de-vie, o măsuță pe un picior fixată în sol, ba chiar și ceva beciuri. Pe terenul viran cu care se învecina blocul au răsărit apoi garaje și mici gospodării unde își creșteau păsări, porci și-şi ţineau lucruri de care nu le venea să se despartă. N-am apucat acolo, ca locatar în Teilor această dezvoltare neprevăzută, pe care comunismul tot mai gîfîit de la sfîrșitul anilor ’80 n-o putuse împiedica. Observasem fugar aceste schimbări cînd se întîmpla să-mi vizitez colegii din locurile în care copilărisem vreme de cinci ani.
La a doua casă, unde ne mutasem, nu aveam prea mult teren liber. Vreo 230 de metri patrați era toată suprafața proprietății. Ne rămăsese totuși o fîșie de pămînt de aproximativ 1 x 15 m, mărginită de o boltă de viță-de-vie. Nici nu prea știati ce să plantezi acolo. Puțină ceapă, ceva pătrunjel și mărar, un pic de ardei, poate și morcovi. Cel mai adesea am pus roșii, care se înălțau pe sîrmele întinse între niște țevi și dădeau rod pe vreo două nivele. La casă, adică la curte, cum le place multora să spună, te îndemnai la așa ceva numai trăgînd cu ochiul la vecini. Cu noi așa a fost. În spatele nostru stătea domnul Păun care avea o grădină mult mai mare. Avea de toate, chiar și cîteva rînduri de vie, iar printre ele căpșuni. Găseai în curtea lui tot felul de fructe. Uneori prin gardul de sîrmă care ne despărțea ciuguleam bobițele de zmeură cu teama că atentez la armonia unui mic paradis.
La puțină vreme după ce ne-am mutat acolo, pe strada Erou Radu Nicolae, domnul Păun avea să dea tonul ieșirii din spațiul privat, cam așa cum se întîmplase și la blocuri. Între gard și trotuar era o fîșie de de pămînt cu o lățime cam de un metru, iar între troutar și șosea o alta de aproape doi metri. Pe aceasta din urmă erau bine înfipți arțari. Nu mai știu cum a fost desfășurarea precisă a întîmplărilor în acea primăvară. Știu doar că în după-amiaza în care Universitatea Craiova bătuse cu 1-0 pe Kaiserslautern unul din cei doi arțari de pe fîșia noastră a fost tăiat. Taică-miu și vecinii noștri l-au doborît cu topoare și au tras de el cu niște frînghii de parcă ar fi vrut să înfrîngă un elefant căruia i se refuză moartea în singurătate. Toți acei arțari fuseseră năpădiți de niște omizi insuportabile pentru navetiștii care își aveau drumul spre gară pe trotuarul nostru. Dar insuportabile erau și pentru noi. Și deodată ne-am pomenit cu un loc golaș, din care umbra fusese gonită fără speranța de a o avea cîndva înapoi, pentru că domnul Păun știa foarte bine cum o bucată de pămînt putea fi redată agriculturii. El a fost primul care a pus cartofi pe fîșia lui de unde scosese chiar trei arțari. Apoi a fost rîndul doamnei Aprodu, și cred că după ei ne-am luat și noi, familia Boboc și Hurduială. Cred că au mai fost și alții, dar mai degrabă am fost doar cei de la casele aflate între gară și stadion, vreo unsprezece la număr, pe ambele părți ale străzii. Cartoful era cel mai la îndemînă dar și cel de care te-ai fi putut lipsi mai ușor, la o adică, în caz că parcela ți-ar fi fost prădată de navetiștii care treceau de la trenurile de noapte. Și oricum recolta nu era grozavă dar ne amăgeam că așa aveam ceva mai multe provizii în cămară. Uneori mai puneam pe fîșiile alea sfeclă roșie, apoi ne-am pomenit răsărindu-ne din pămînt în cîteva locuri frunze de hrean. Segmentul ăsta cu grădina la stradă era destul de scurt, de maxim o sută de metri. Urmau stadionul, școala nr. 3 și parcul — contrastul dintre spațiul luat în posesie de particulari și cel public făcea această trecere să fie aproape șocantă: de la cartofii cu rîndurile atent îngrijite și udate aproape seară de seară, la fîșiile cu iarbă, pomi și gunoaie.
Nu știu dacă acești particulari-gospodari, asemenea celor de la blocurile din Teilor, fuseseră atenționați sau somați de primărie în vreun fel pentru a li se zădărnici inițiativele. Cred mai degrabă că era o mică libertate pe care sistemul o îngăduia asumat după raționalizarea alimentelor de la începutul anilor ’80. Apoi, în drumurile spre centrul orașului ori spre bîlci aveam să observ că nu eram singurii care făcuseră acest pas în stradă. Pe bulvardul Gării sau pe strada Tudor Vladimirescu era la fel. Și-or mai fi fost și altele străzi asemenea, pe care la vremea aceea nu le știam atît de bine. Mă gîndesc că și asta trebuie să fie una din poveștile comunismului, în care ziceam ca ei și făceam ca noi. Cam ca și acum.»
Multa lume nu stie dar in acea mult blamata perioada la tara eram obligati in spatiul din fata portii si pana la la stanoaga de la drum erai obligat sa plantezi flori,pomi, cartofi,sfecla.. ceva sa nu fie terenul gol si toata lumea facea asta fara sa ofteze ..Si eu am locuit in Mizil in casele cu curte de pe str.M. Kogalniceau si toti vecinii mei aveau pomi fructiferi pe rod in curte din livada liceului agricol. Noi cand ne-am mutat in 1959 am plantat,ciresi,peri,piersici..vita de vie si curtea noastra avea tot felul de legume incepand cu cele de primavara si terminand cu varza de toamna si rosiile.Am facut si pompa pentru acest lucru ca era greu ca sa caram apa de la Sectia Agricola sau de la singura pompa de pe strada unde se facea coada seara cand toti copiii udam curtile .Curtea noastra era cea mai plina de legume si vecinele in gluma ii spuneai mamei mele-sarboaica-.Erau alte curti cu mult mai multe flori dar mama o femeie practica isi punea in curte cam tot ce-i trebuia .Si eu stau acum tot la casa in satul TATARANI unde ati facut o perioada scoala si stiti cam ce gradini si ce solare au cei din PUCHENI .Am aproape 1200 m peste 35 de pomi, solar ,flori,vita de vie ..si prietenii din oras ma invidiaza pentru raiul pe care il am neluand in calcul munca ce trebuie depusa constant ca altfel te napadesc balariile.Va spun toate astea ca sa intelegeti ca daca nu-ti place pamantul si munca lui degeaba ai 5 ha ca stau parloaga asa cum stau mai toate terenurile acum.Eu am cumparat aici pentru ca nu m-am obisnuit niciodata cu viata la bloc,la gramada ..cand in 1970 tatal meu a fost trimis la militia din PL.la dep. economic.Cand am reusit sa strang o suma de bani destul de mare mi-am cautat o casa si pentru ca in oras sunt case dar fara curte am optat pentru acesta care de fapt este in apropierea a universitatii intr-o zona unde m-a costat cat 5 apartamente la vremea ei ..dar nu as da-o niciodata pentru tot ce am eu in curte si linistea si pacea din zona respectiva .Nu sunt o nostalgica ,nu am nicio culoare politica pentru ca nu agreez nicio formatiune politica dar pana in 89 in spatele strazii mele si pana la manastirea Ghighiu erau numai sere din care se fura cu spor si cu temei la lasarea serii.Eu am fost primul prost de pe strada care si-a facut 2 solare in curte pentru consumul familiei mele si al fratilor si parintilor mei.Nu folosesc azot decat ingrasamant natural,adica totul este - eco- .Cand s-a furat geamul, structura metalica si tot ce s-a putut de la aceste sere care produceau si dadeau de lucru si multor femei s-au hotarat si vecinii mei sa-si faca cate ceva prin cure ca pana atunci se fura in draci in cardasie cu paznicii.Le-a aratat - sarboaica - de mama la 70 si ceva de ani cum trebuie sa fie o curte .Nu ca nu stiau, ca doar multe dintre ele munceau la sera dar este mai simplu sa furi decat sa stai cocosat in propriul solar si sa te treaca toate apele.Se mirau ca eu o- doamna -stau toata ziua prin curte si faceam treaba ,atunci cand veneam de la servici si de la alte activitati ca intotdeauna am mai avut ceva in plus fata de job.Acum cam toata lumea are in curte macar un solar ..Voiam sa va spun de fapt ca sunt multi care si-ar dori un petic de curte dar nu-si pot permite acest lux si altii care au teren cat sa intorci 3 carute este plin de balarii ..totul pe principiul ca omul sfinteste locul .Si ca sa ma laud pana la capat,ce poate fi mai bun decat sa-ti aduni capsuni din curte si zmeura sau sa faci o tarta cu visinile care stau ca crape de la ploaie ..
RăspundețiȘtergereSper ca nu v-am plictisit cu istorisirea mea cam dezlanata dar morala era ca eu daca as putea as da cui poate ca lucreze si doreste cate o bucata din terenurile care stau necultivate de zeci de ani. Candva eram granarul Europei si exportam si acum copiii mananca toate fructele tratate din magazine .Succes in continuare ,ati avut o initiativa minunata cu miziliada .
din pacate, colectivismul din perioada comunismului a facut sa dispara responsabilitatea, a facut-o difuza, pierderile se distribuiau la nivelul intregului. Prin urmare, multi au gasit ca este mai eficient sa fure dintr-un intreg al statului, pe care nu-l considerau un reprezentant al lor, iar ei parti ale statului. In fond, proprietatea privata este un mod mult mai firesc decit cea colectiva. Se pot face asociatii, pentru a face acele proprietati sa fie mai eficiente, dar nu cu forta cum au facut comunistii. La Mizil era cindva Plutarch Mares care avea o ferma. Era una, model american, si la Sahateni. Comunismul a distrus si ceea ce era functional.
RăspundețiȘtergerePovestea istorisita de mine este una a anilor 80. Oamenii nu mai erau obligati sa-si puna cartofi si altele la strada. O faceai pentru a avea o sursa de hrana suplimentara. La altii poate ca era si o obisnuinta de a lucra pamintul, nu zic nu.
Oricum povestile diverselor perioade sint interesante pentru ca pot fi puse cap la cap si ar putea sa ne ajute sa intelegem mai bine unele lucruri.