Clădiri vechi din Mizil

Mizilul era pe la 1835 unul dintre cele 18 tîrguri din Țara Românească, al doilea rang după cele 16 principale orașe pe care le menționează catagrafia acelui an. Dezvoltarea ulterioară a Mizilului a fost notabilă pînă în data de 13 septembrie 1866, cînd un incendiu a distrus jumătate din oraș.  Revenirea a fost înceată urmare a proastei administrări, însă datorită lui Ioan C. Cantacuzino, care și-a cedat proprietatea sa, practic întreg orașul, negustorilor care erau hotărîți să plece în alte părți, Mizilul a rămas în continuare pe hartă. Apoi, din 1872, a avut gară, iar la 1895 avea un teatru cu 200 de locuri. Încă din perioada de început de secol XX Mizilul avea un important comerț de grîu cu Brăila, ceea făcea ca această așezare , pe atunci în județul Buzău, să aibă preponderent  construcții care reflectau oarecum o anume dezvoltare, un soi de prosperitate. Din imaginea de atunci a orașului a mai rămas foarte puțin. Strada principală de atunci era Strada Carol, actualmente Strada Nicolae Bălcescu. Cărțile poștale sînt cam singurii martori ai urbanismului orașului Mizil de odinioară. Multe dintre casele acelor negustori au căzut la cutremur ori au fost distruse pentru a face loc unui nou plan urbanistic, cu blocuri terne, la fel ca în toată România comunistă. Farmecul tîrgului, pe care părinții noștri încă îl mai pot reda în vreun puseu nostalgic, abia dacă ar mai putea fi intuit la o atentă privire a străzilor orașului, a caselor vechi ale căror urme se pot dovedi relevante. Printre casele de negustori, de oameni înstăriți, gata să arunce o privire spre orașe ceva mai mari, au rămas și clădirile de utilitate publică.

Anii trecuți, vreo 3, am tot încercat să fotografiez, să documentez fotografiile, pe cît mi-a fost cu putință. Sper ca încercarea mea de a documenta prezentul va fi completată de o arhivă pe care îmi doresc să o dezvolt pornind de la fotografii de familie. Și mai sper să am noroc de disponibilitatea mizilenilor care mai posedă asemenea fotografii. Iată cîteva dintre casele asupra cărora mi-am îndreptat atenția:

1. Centrul Europe-Direct (fostă proprietate a primarului Leonida Condeescu la începutul secolului XX, fostă primărie raională pînă în 1968, fostă primărie a orașului din 1968 pînă acum cîțiva ani): intersecția Șoselei naționale (str. Mihai Bravu) cu str. Ardealului

2. Liceul Tase Dumitrescu (Școală de Arte și Meserii, Liceul Agro-industrial, Grupul Școlar Agricol): intersecția Șoselei naționale (str. Mihai Bravu) cu str. Mihai Kogălniceanu

3. Gara Mizil (imobilul a suportat modificări față de configurația inițială, de la 1872; prima imagine este o carte poștală datată 1909; celelalte trei fotografii sînt din 2008)

4. Poșta Mizil (imobilul Poștei pe care o avem ilustrată într-o carte poștală din anii '20 s-a degradat la sfîrșitul anilor '80, Poșta fiind mutată la parterul unui bloc de pe str. Nicolae Bălcescu. La începutul anilor '90, alături de fostul sediu al Poștei a fost contruit un nou imobil care să servească departamentului care se ocupa de Telefoane, în vreme ce serviciul poștal propriu-zis s-a mutat la începutul într-un imobil de pe Șoseaua Națională, care a aparținut familiei profesorului Stan, între Complexul cu Restauranul Dealu Mare și părculețul de lîngă Uzina electrică a orașului. 

Pe fundal, clădirea nouă a Telefoanelor,

ridicată în spatele Poștei vechi.

Noul sediu al Poștei, pe Șoseaua Națională.

5. Spitalul Orășenesc Mizil: str. Spitalului

6. Școala nr. 1 (fosta Școală de băeți Ion Crăciunescu, aflată în spatele Cinematografului)

7. Casa Nicu Scarlat (clădire naționalizată în perioada comunistă; a fost librărie la parter; la etaj a fost dispensar în perioada 1962-1964, iar în anii ”80 acolo au funcționat birouri ale Cooperației de Consum): intersecția Șoselei naționale (str. Mihai Bravu) cu Bd. Unirii

8. Judecătoria: Șoseaua națională (str. Mihai Bravu)

9. Dispensarul TBC (clădire naționalizată în perioada comunistă, fostă proprietate a familiei Litinschi): Șoseaua națională (str. Mihai Bravu)

10. Hanul (fosta Vilă Mareș): ieșirea din Mizil spre Buzău, pe partea dreaptă (pentru mai multe detalii despre această clădire intrați aici și aici)

1913

11. Proprietate particulară (clădire revendicată după 1989, unde în primii anii de tranziție a fost barul Grizzly): Șoseaua Națională (str. Mihai Bravu)

12. Proprietate particulară (clădire naționalizată în perioada comunistă, a fost sediul Primăriei orașului Mizil în perioada 1966-1968, apoi Cooperația Meșteșugărească pînă după 1989): intersecția str. Nicolae Bălcescu cu str. Victoriei

13. Proprietate particulară (naționalizată în perioada comunistă, a fost depozit CLF): intersecția str. 24 Ianuarie cu str. George Ranetti

14. Proprietate particulară (clădire naționalizată în perioada comunistă, a fost sediul Procuraturii în perioada 1966-1968; apoi a fost închiriată de primărie profesorului Zecheru; după 1989 a fost revendicată de către urmașul fostului proprietar, Dumitrescu): Str. Nicolae Bălcescu

15. Proprietate particulară (familia Popescu): Str. Nicolae Bălcescu

16. Proprietate particulară (clădire naționalizată în perioada comunistă, a fost Gostat, iar după 1989 a fost sediul Bibliotecii orășenești): intersecția str. 24 Ianuarie cu str. Nicolae Bălcescu

17. Case proprietate particulară: str. Nicolae Bălcescu (fostă Carol)

Ultimele trei fotografii, realizate de arh. Cosmin Pavel,

conțin frontul de case de pe str. Nicolae Bălcescu,

între intersecțiile cu str. Victoriei și cu str. Democrației.

Aceste case au rezistat pînă acum cîțiva ani. În prima din

aceste trei fotografii se poate vedea casa de pe colț, acum

renovată (intersecția str. Nicolae Bălcescu cu str. Victoriei). 

1917

1917

1917

1936

18. Case proprietate particulară: str. 24 Ianuarie

Această casă i-a aparținut domnului Burețea.

Unii poate își mai amintesc că la fereastra acestei

case erau expuse păpușile, umbrelele și alte

chestii care erau aduse la reparat.

Aici a fost primul bar privat de după 1989.

19. Case proprietate particulară: str. Victoriei

20. Case proprietate particulară: str. Nicolae Bălcescu

Casa familiei Burlacu (profesori de limba și literatura română)

Aici a fost grădiniță și Biblioteca orășenească.

21. Casă proprietate particulară: Șoseaua națională (str. Mihai Bravu)

22. Case proprietate particulară: str. Fefelei

23. Casă proprietate particulară: str. Spitalului

24. Casă proprietate particulară: str. 24 Ianuarie (a fost demolată anul trecut ca urmare de stării avansate de degradare; proprietate a familiei Cimpoieșu)

25. Casa parohială a Bisericii Adormirea Maicii Domnului

Relaxa

Anul trecut s-a lansat filmul Metrobanding – o poveste de dragoste între oameni şi obiecte (regia: Ana Vlad şi Adi Voicu). Unii s-ar putea grăbi să spună că este un film despre comunism – poate fi adevărat, în parte. Sau că este un film documentar – şi aici s-ar putea să fie pe-aproape. Ce este de fapt filmul ăsta nu m-aş pricepe să spun. Probabil o înşiruire de poveşti care te pot pune pe gînduri. Ar fi o mulţime de motive la mijloc. Citiţi mai multe aici.

Recunosc, mi-a atras atenţia pentru că în film apare salteaua Relaxa fabricată la Mizil. În jurul ei se spune a patra din cele şase poveşti ale acestui film pe care ar trebui să-l vadă cît mai multă lume. Apoi pentru că este o ilustrare a unei vorbe a Irinei Nicolau cu care îi descria pe aromânii ei: cu o mînă îşi scriau propria istorie şi cu cealaltă o ştergeau. Este un film despre memorie, despre obiecte, despre înstrăinare (dacă vreţi) – a se înţelege că se pot înşira mult mai multe aici.

De fiecare dată cînd revin în Mizil tot întreb ce mai e prin oraş. Acest „ce mai e” trebuie corectat de fiecare dată printr-un rezumat al cifrelor tot mai descrescătoare. Nu mai e nimic. Întreb: Nici la Relaxa? Mi se răspunde: Mai sînt cîţiva angajaţi şi-acolo, dar nu ştiu cît o să mai ţină.

Relaxa era unul din brandurile româneşti recunoscute şi de către străini. Cel puţin noi aşa ştiam, iar tirurile de la marginea oraşului cu plăcuţe de înmatriculare străine ne-o puteau dovedi şi nouă, puştilor de atunci.

Filmul de care am amintit este doar un pretext. S-a scris despre el şi foarte avizat. Eu l-am folosit doar pentru a provoca memoria unora dintre mizileni. Nu vorbesc aici despre lucruri plăcute sau dimpotrivă, unele care împiedică rememorarea. Da, miza mea este memoria. Măcar atît ar mai fi de salvat, chiar dacă poate părea patetic, inutil, idealist. Cei care au realizat filmul asta au făcut.

Pentru că a venit vorba de Relaxa, una din poveştile filmului, aş provoca aici cititorii acestui blog să mă ajute cu poveşti ale lor, ale părinţilor lor legate de fabrica în care s-a lansat acest brand. S-ar putea dezvolta un proiect interesant dintr-o astfel de punere la un loc a acestor poveşti. Mizilenii ştiu că un angajat la Relaxa scotea din fabrică, o practică evident nelegală, tot felul de obiecte confecţionate din materia primă pentru saltele, mobilier etc. Cum despre maşina de cusut Ileana se spunea că dacă o demontezi, la remontare vei putea avea surpriza să-ţi iasă o mitralieră, poveste care rezuma dublul profil al fabricii (producţie casnică şi militară), şi din povestea fabricii Relaxa se pot afla lucruri pe care le ştia toată lumea: pe lîngă mobilier şi saltele în diverse modele (producţia fabricii), în timpul schimburilor de lucru muncitorii dezvoltau o economie paralelă, de subzistenţă, o economie a expedientelor şi relaţiilor care consta în papuci, cuverturi, preşuri, sacoşe, draperii, practic tot ce se putea pentru a completa un necesar casnic destinat fie folosirii în propria gospodărie, fie trocului, fie cadourilor pentru doctori, profesori etc., integrîndu-se într-un fenomen mai larg, naţional, valabil pentru orice fabrică, pentru orice oraş. Furt şi ploconeală, pe scurt. De pe urma acestui fenomen au rămas obiectele. Am şi eu acasă la părinţii mei cîteva, dar registrul este mai larg, dacă ar fi să pun la socoteală şi Uzina Mecanică (militară), unde se reparau tancuri. Acolo se mai făceau butoaie pentru gazul de butelie (de diferite mărimi), sifoane inoxate (de diferite mărimi), cuţite, bibelouri metalice strunjite, ascuţitori etc. Toate de diferite forme și mărimi. Nu este decît un inventar minor. Probabil că n-ar fi nevoie de cine ştie ce efort pentru a aduna astfel de obiecte poate pentru un muzeu virtual, pentru o expoziţie. Ne-ar aduna laolaltă în jurul trecutului recent şi nu ştiu dacă ar fi chiar aşa de rău. Măcar pentru a povesti. Povestea, din cîte ştiu, împiedică uitarea. Sau măcar o întîrzie.

Premiu la Tallinn

Printre cei care au primit premiile 15 th Tallinn Black Nights Film Festival anunţate ieri se află şi Gabriel Achim cu Visul lui Adalbert: Special Mention For First Time Director. Și aici. Plus un interviu în fest21.com. Și încă: o cronică în Nisimazine, și tot în acolo (Nisimazine) un interviu cu Gabriel Achim. Și după New York, în Variety.
The 6th Romanian Film Festival in NYC Highlights aici.

Gabriel Achim și Visul lui Adalbert la Tallin

New York, New York...

Dacă vă veți afla prin New York pe 4 decembrie, intrați și aici!

Adalbert călătoreşte

Visul lui Adalbert poate interesa pe unii mizileni: mai precis, pe cei care au făcut figuraţie în film, în primul rînd. În oraş se ştie că unele cadre au fost filmate în Mizil, la Bazar, în centru (în spatele fostei alimentare Unirea), pe strada 24 Decembrie, pe Bulevardul Gării. Ultimele veşti despre film sînt încurajatoare, în pregătirea premierei naţionale care va fi în primăvara lui 2012. Pînă atunci, Visul lui Adalbert a fost la festivalurile de la Reykjavik International Film Festival, la Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj şi la Thessaloniki International Film Festival, iar zilele astea merge la alte două festivaluri: Malatya Uluslararasi Film Festivali (Turcia), Tallinn Black Nights Film Festival (Estonia) şi la The 6th Romanian Film Festival in New York.

Au mai apărut alte cîteva reacţii de afară: Cineuropa, Iceland Chronicles, The Reykjavik Grapevine, FIPRESCI, Filmkrant, fest21..., plus o mulţime de semnale pe bloguri după Festivalul Comedy Cluj.

Surpriza a fost ca la una din proiecțiile de la Thessaloniki sa fie invitat și Laszlo Boloni, fostul jucător al Stelei, acum antrenor al echpei locale PAOK Salonic, unde a fost întrebat despre perioada în care este plasată acțiunea filmului (anii 80).

O reacție după proiecția de la Malatya, aici.

Adrian Păunescu Redivivus

Numai ce am auzit că în Mizil se va ridica un monument de for public şi imediat mi s-a aprins pofta de a mai scrie ceva aici. Monumentul de for public este ceea ce în limbajul colocvial se mai numește statuie, bust, monument.  Probabil că trebuie să fie o cale pentru ca acest oraș să părăsească Liga Locurilor-unde-nu-se-întîmplă-nimic și să acceadă la o ligă superioară, în cea a Culturii de pildă, de vreme ce oraşul a intrat în febra efigiilor. Şi cînd vine vorb de astfel de proiecte, îmi aduc aminte de vorba românească, atît de potrivită pentru heirupismul care ne caracterizează, deopotrivă cu geamănul său miserupism: teoria ca teoria, dar praftica ne omoară. Ei bine, practica se pare că ne va mai omorî încă o dată, iar locul crimei va fi la Mizil.

Despre ce este vorba? În locul unei troițe care a fost ridicată acum 15 ani în părculețul din fața Policlinicii va fi instalat bustul lui Adrian Păunescu. Un eveniment, un gest cultural – aceasta ar putea fi una din reacțiile pozitive. Eu sînt de altă părere. De ce oare se poate împotrivi cineva unui asemenea gest cultural? Voi înșira cîteva păreri care dacă ar îmbrăca o formă ceva mai sistematizată ar putea constitui niște argumente în contra.

Policlinica (foto din anii 70)

● Adrian Păunescu nu este mizilean și nu a avut legături cu Mizilul, exceptînd cîteva concerte (eu știu că au fost două: unul la casa de cultură și celălalt pe stadion) în vremea regimului Ceaușescu și probabil altele cu Cenaclul ”Totuși iubirea”, plus cîteva lansări ale cărților sale datorate invitației făcute de primarul Emil Proșcan.  Urmînd acest argument, ar trebui spus că mai potrivit ar fi fost bustul lui Ioan C. Cantacuzino, fost proprietar al Mizilului, cel care i-a împroprietărit pe mizileni în a doua jumătate a secolului XIX, evitînd astfel spargerea (dispariția) tîrgului. În plus, Biserica Sf. Ioan este ctitoria sa, fapt de care amintește hramul. Cînd te-apuci să plantezi busturi ții cont de astfel de țesături simbolice. Apoi, locul unde se află acel părculeț, policlinica, Liceul ”Tase Dumitrescu”, dar și multe construcții aflate mai la nord este al fostei Grădini a Mavrului. Mavru nu este altul decît socrul lui Ioan C. Cantacuzino, cunoscut în epocă Generalul Mavros, care cumpărase acea proprietate de la Safta Brâncoveanu. Din surse pe care nu le-am verificat, am aflat că de fapt acolo fusese ințial proiectată ridicarea unui bust al lui Ioan C. Cantacuzino, proiect aprobat în Consiliul Local. Peste noapte, peste an, hotărîrea pare că s-a modificat. Poate pentru că banii pentru bust vin de la Consiliul Județean Prahova și (poate) cu mijlocirea deputatului PSD al circumscripției Mizil, Adrian Năstase, fiind notoriu faptul că Adrian Păunescu a fost membru PSD.

 Ioan C. Cantacuzino (Jean Cantacuzene)

Evident că ar fi putut figura şi alte personalităţi pe soclul ce se pregăteşte: Ion Crăciunescu, George Ranetti, Leonida Condeescu (primar al Mizilului şi personaj al lui Caragiale), Spirică Anastasiu, Tase Dumitrescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Viteazul... Pentru fiecare dintre aceştia există argumente.

 ● Este cacofonic. În spatele bustului se află Policlinica, de care este lipită Casa de cultură recent botezată ”Adrian Păunescu”.  Era suficient un singur astfel de botez cultural, chiar dacă și acela este nepotrivit pentru un oraș precum Mizilul.

● Șoseaua Națională sau Șoseaua Mihai Bravu, cele două denumiri ale șoselei ce traversează Mizilul pe direcția vest-est, dinspre Ploiești spre Buzău, ar deveni echivalentul unei vitrine cu bibelouri, marca firească a provincialismului de care mizilenii par să fugă imediat ce termină liceul. Există deja o sculptură, dar nu în tiparul clasic, acela în care se încadrează Monumentul eroilor, ci ceva mai contemporan, în parcul de lîngă poştă. Apoi există un ceas electronic reabilitat, plasat între Liceul ”Tase Dumitrescu” și Policlinică.  În imediata apropiere a ceasului îşi va continua rolul troița care urmează a fi dezafectată pentru a face loc bustului lui Adrian Păunescu. Și umblă vorba că pe aleea dintre liceu și Policlinică / Casa de cultură vor mai apărea niște busturi. Şi, fără voia dumneavoastră, new-entry-ul Adrian Păunescu.

● De fapt, şi cu asta trebuia să încep pledoaria, nu există un proiect  coerent și solid argumentat care să coaguleze inițiativele de acest fel. Iată o fotografie cu zona în care urmează să se facă aceste operaţiuni. În prim plan soclul pe care a fost reinstalat ceasul electronic. Undeva lîngă el va apărea troiţa. În dreapta fotografiei se vede Policlinica şi părculeţul. În părculeţ un foişor neinspirat instalat sufocă spaţiul. Ar părea că pentru aceste probleme de urbanism consultant este o gospodină care-şi mută prin casă lucrurile mînată de accese depresive. Troiţa nu se vede. Interesant este totuşi faptul că din acel balcon a cuvîntat către mizileni Nicolae Ceauşescu în 1967, ceea ce dă o coerenţă plasării bustului lui Adrian Păunescu taman în acel părculeţ.

● Poate că mai potrivit ar fi fost ca acești bani investiți în astfel de proiecte de decorare a orașului să fi fost punctul de pornire pentru un muzeu local. În preajma Mizilului, în locurile unde au funcționat CAP-uri încă se mai găsesc mașini și utilaje vechi încă dinainte de al doilea război mondial. Este cunoscut faptul că Mizilul avea o relație comercială foarte intensă cu Brăila, unde era bursa de grîu a Europei. Un muzeu care să contureze ceea ce a fost Mizilul, fără înflorituri, fără excese de patriotism local și ori defulări naționalist-paseist-bucolice. Cu alte cuvinte, un proiect serios care să producă pur și simplu cunoaștere.

Merită să ne aruncăm privirea asupra cîtorva monumente de for public prin care s-a dorit cinstirea și nemurirea lui Adrian Păunescu: la Chișinău, la Alba Iulia, la Dumbrăveni-Suceava, la Slătioara-Vîlcea.

Chișinău

Alba Iulia

 Dumbrăveni-Suceava

Slătioara-Vîlcea

În fiecare din aceste locuri trebuie să fi fost o motivație, desigur. În acest ritm Adrian Păunescu va concura Lupoaica pe care statul italian a dăruit-o statului român într-un număr de replici pentru a marca legătura daco-romană. Totuși, una este evlavia populară care este luată în considerare atunci cînd este canonizat un sfînt, și alta este această venerație de castă prin care autoritățile drenează fonduri pentru cinstirea unor personalități. Din aceste rînduri reiese clar că nu sînt un admirator al lui Adrian Păunescu, nici al poeziei lui -- dimpotrivă. N-am cum să fiu. Îl consider un versificator din al cărui maldăr de cărți nu știu dacă pot fi selectate poezii pentru un volum. Poeții sînt în altă parte, nu în partide, în Parlament, la sindrofii și chiolhanuri; ba într-un regim politic, ba în altul, şi-n ambele bine situat. Poeţii sînt rari şi greu se lasă văzuţi. Cu atît mai mult cu cît un astfel de poet a spus-o atît de limpede în fața unei întregi națiuni la televizor, cînd a decis să reintre în viaţa publică: Am fost un porc! Acela a fost un gest poetic și acolo și-ar fi putut încheia cariera literară de poet al poporului. Numai că viaţa revarsă asupra noastre nesfîrşitele surse de ironie, dacă nu chiar de cinism. Adrian Păunescu a ajuns să transfere asupra altora pielea în care se vîrîse pentru a-şi pune cenuşă în cap. Sînt vremuri cînd merge să fii porc, apoi vremurile trec şi, aşa cum se dovedeşte, chiar se întorc într-un anume fel. Adrian Păunescu chiar se laudă cu poeziile în care l-a cîntat pe Ceauşescu. Iar noi acum va trebui să-l suportăm pe soclu ca pe o greşeală, ori ca pe o ironie a vieţii. Ei bine, iată Povestea porcului în variantă postmodernă.

http://www.youtube.com/watch?feature=player_detailpage&v=OA-yI40TbVg

Un alt exemplu de exces, în fapt o monstruozitate este ”Grădina Valorilor Românești”, o creație a Fundației Dan Voiculescu care merită a fi vizitată atît de către români cît și de către străini pentru a lua aminte la această praftică nu tocmai inocentă și desigur criminală. Este evident că nu sîntem pe nici un drum, că România este o grădină a potecilor ce se bifurcă parcă a ne face în ciudă nouă, locuitorilor ei. 

Unii mizileni deja au început să se întrebe de ce se mută troița, fără a bănui că acolo va poposi, cine știe pentru cît timp, bardul de la Bîrca. Și ne aflînd răspuns, au găsit fiecare cîte unul:

1. Păi, să fie acolo, lîngă ceas, că pe soclul ceasului scrie ”Măsoară timpul cu faptele tale”. Adică face referire la cruce, să te porți creștinește.

2. Au luat troița de-acolo că se tot strîngea tineret și pe unii i-au și prins de făceau dragoste -- ei bine, asta i se potriveşte lui Adrian Păunescu, cel ce îndemna tineretul cu rimă şi patos să se iubească pe tunuri. 

Poate în curînd vom afla de apariţia unui Festival de poezie patriotic-militantă "Adrian Păunescu". Asta l-ar mai aduce printre noi aşa cum se cuvine. Dar, sper, nu la Mizil. Şi-mi vine să pun pariu că nu peste multă vreme va apărea şi un bust al lui Fănuş Neagu.
Azi am găsit un articol recent despre Adrian Păunescu: Trubadurul ”Epocii de Aur”. Un an fără Adrian Păunescu. În continuare are alte legături spre articole despre personajul nostru.

PS Această postare nu are nici o legătură cu postarea anterioară.

UPDATE: Am mai aflat că atunci cînd a fost ridicată troița în părculețul din fața policlinicii unii mizileni au reacționat perfect cuplați la evenimentul mediatic care ținea primele pagini ale ziarelor și timpul principalelor emisiuni tv din acea perioadă: Ați ridicat troița pentru Lady Di? (ridicarea troiței se suprapusese pe accidentul în urma căruia murise Prințesa Diana)

Mizil sau Săhăteni?

Întîmplător am găsit această fotografie. Pe net. Mai precis pe situl http://www.miscarea.net/w/?p=3181. Căutam imagini cu tag-ul ”Mizil” și unul dintre rezultate a fost acesta. Ceea ce mă nedumerește este ambiguitatea informației. În titlul articolului este menționat un loc de ridicare a troiței, Săhătenii, pe cînd sub imagine scrie clar că troița a fost ridicată la Mizil. Nici o informație despre ziarul din care a fost decupat fragmentul imagine-text.

Un mic detaliu

De unde reiese că preotul ortodox al lagărului de la Crefeld, în perioada 1916-1918, era Gheorghe Jugureanu din Mizil - Buzău:

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/insemnari-prizonieratul-german.

O altă carte poștală

Este vorba de cartea poștală în care apare clădirea fostei Poște. Am publicat-o la un moment dat și eu aici, pe Miziliada. Am văzut-o și într-o expoziție de cartofilie la Muzeul filatelic de la București. Iat-o prezentată pe blogul www.casedeepoca.wordpress.com, alături de cîteva informații despre Mizil. Autorul blogului își aduce aminte, într-un comentariu, de anii, doi la număr, petrecuți în Mizil, pe cînd era elev în Mizil, la sfîrșitul anilor 70, și crede că încă mai este în folosință respectiva clădire, ca și casele pitorești pe care duymnealui le știa în centrul orașului. Din păcate, atmosfera de atunci nu o putem regăsi decît în astfel de martori precum cărțile poștale, fotografiile de familie, povești...

Despre postarea mai sus amintită, aici: http://casedeepoca.wordpress.com/2010/06/03/mizil-de-la-statie-de-diligente-otomana-la-oficiu-postal-neoromanesc/

O carte poștală

M-am apucat să mai caut pe internet una-alta despre Mizil și pe un site interesant (www.kolector.net) am găsit o știre despre existenta unei cărți poștale trimisă de un anume Căpitan Alecu Ionescu din Mizil, prizonier în Siberia.
Mai mult, aici: http://www.kolector.net/2010/02/08/necunoscuta-unei-carti-postale-din-gulag/.

Adalbert’s wacky race

Rîndurile de mai jos sînt un jurnal al celor două zile petrecute la Cluj cu ocazia TIFF-ului:

«La ora 1 era plecarea — teoretic. Vetrescu a tot întîrziat cu ziarele pentru spectatorii primei proiecţii şi între timp se pornise şi furtuna. Ieşisem de la Green pentru a mînca la doi paşi, într-un fel de împingetava libanez, Masaryk colţ cu Calderon. Ne-am pornit abia spre ora 4 după-amiaza, după ce am tot îndoit cele 200 de atreiuri cu www.noapteamagica.ro şi după ce-am cules caseta pentru proiecţie de la Abis. Era clar că vom ajunge la Cluj spre miezul nopţii. A1 s-a lăsat dusă de nas destul de uşor, autostradă răsuflată, care pune botul la orice tertip cu complicităţi vechi cît Drumul Taberei bătut în galop de Tudor şi pandurii lui. Miza noastră cea mai prezentă în discuţii era Dealul Negru. Am oprit şi am băgat — care cum şi ce şi cît a putut. Glume în continuare, pe lîngă Cozia, Oltul, chestii. Gabi ne-a făcut atenţi că de pe partea dreaptă a drumului, adică peste Olt, de-acolo e taică-su: Ţara Loviştei. Rămasă şi ea-n urmă şi străpungînd tot mai hotărîţi Ardealul cu sula într-o coastă sudică. Aplombul nostru era susţinut de mirajul metafizic căruia un anume Florin de la un radio sibian îi dăduse drumul din lesă în prezenţa maestrului Dumitru Fărcaşu.

FLORIN: Maestre, oriunde am fi, ca fiinţă umană şi spirituală, în cele din urmă privim în faţă, privim în spate, privim în dreapta, privim în stînga, privim în sus, privim în jos, privim în exterior şi privim în interior. Maestre, cum o mai duceţi?

DUMITRU FĂRCAŞU: Bine!

FLORIN: Maestre, spuneţi-ne, sînteţi bine, sănătos?

DUMITRU FĂRCAŞU: Da, sănătos...

FLORIN: Aş vrea să vă pun o întrebare, maestre.

DUMITRU FĂRCAŞU: Pune-mi, pune-mi...

FLORIN: Maestre, dar, spuneţi-mi vă rog, care este momentul de cotitură din viaţa dumneavoastră, cel care v-a îndreptat paşii spre muzică?

DUMITRU FĂRCAŞU: No, Florine....

Cît am stat la o coadă infernală, vreme de o juma’ de oră, i-am tot ascultat pe Florin şi pe Dumitru cocoloşindu-se deasupra microfoanelor. Apoi, cînd ambulanţele au început să vină din sens invers, foarte mare accident, şi convinşi că dacă ne vom lăsa adormiţi de debitul metafizic al radioului sibian vom ajunge la Cluj abia dimineaţă, Gabi a hotărît să întoarcă maşina. Era ca în Autostrada din sud — Cortazar. Aşa că din Tălmaciu am tăiat-o spre Mîrşa şi-am ieşit spre Şelimbăr, depăşind la un rond şirul de maşini care continua să se tot lungească-ntr-un lung cîrnat spre Sibiu. Noroc c-am intrat pe cei vreo 20-30 de km de autostradă nou-nouţă și-am văzut Sibiul în mare viteză, cumva de deasupra. GPS-ul nu cunoştea încă noua autostradă, aşa că estimările sosirii erau varză. Ajunşi la Sebeş sub picături ne-a revenit inima la loc: GPS-ul răsufla uşurat şi noi scădeam frenetic din ora sosirii minute bune. Nu era chiar aşa de rău, puteam prinde miezul nopții la Diesel. La Sebeş am reîntîlnit maşina în care presupuneam că se află Lucian Georgescu (Tatăl-fantomă). Asta a fost noua sursă a miştourilor. Ba depăşeam noi, ba depăşeau ei. Ăștia umblă cu deja voodoo. Încotro ne-ndreptăm, fraților? Ba părea că aşteaptă pe cineva, ba că îşi consultă hărţile. În cele din urmă ne-au lăsat tot mai în urmă şi duşi au fost. La Turda am ratat intrarea pe alt tronson de autostradă, iarăşi o întoarcere, indicatorul cu un A, A cît?, poate A3, sigur un fragment de A3. Părea că și A3 umblă cu deja voodoo, adică asta-i chestia cu Transilvania, cu Ardealu’.  Pe la 12 noaptea intram în Mănăştur cu gîndul de a scăpa rapid de bagaje. Eram chitiţi totuși pe HBO Party, Gabi îi făcuse scurtă la mînă tot încercînd să afle de la Dan Burlac ce e pe-acolo.

Păi acolo, la Diesel, era înghesuială. Nu tu begiuri, nu tu acreditări... Dar ne-am descurcat, Gabi a rezolvat, el avea necesarul birocratic şi alonja, aplombul. Îmi ardea buza de-o ţigară, auzisem de magazinul Sora, unde să te mai duci la ora aia, oamenii discutau liber, unii puţin zdroncăniţi, alţii poate doar obosiţi. Mi-a dat cineva una şi-am tras-o pînă-n maţe. Stăteam, mă uitam şi, vorba lui Geoană, mă gîndeam de cînd am început să mă gîndesc la Europa. Nu, nu — mă gîndeam serios la altceva: nu ştiam aproape pe nimeni dintre toţi cei ce făceau posibilă toată frenezia aia nocturnă mutată pe trotuar, cu paharele cocoţate pe telefonul public, pe mantinele şi pe brîiele zidurilor. Figuri cunoscute, da. Am reuşit să ne aşezăm lîngă cei cu Metrobranding (cu Ana Vlad am vorbit, de fapt), ei filmaseră şi la Mizil pentru povestea saltelelor Relaxa, Gabi ne făcuse cunoştinţă acum un an sau doi şi-acum era cazul să schuimbăm chiar mai multe cuvinte. Pe la 3 dimineaţa am înclinat steagu’ şi taxiul ne-a  cărat pînă-n Plopilor, la un odihnitor etaj 5.

Au fost două zile prin Clujul cu secvențe meteosensibile, noroc cu umbrela gazdelor luată în ultima clipă. Prînzit la Hubertus, apoi intrat alături, într-un anticariat, văzut Principii de viață și Loverboy. A doua zi, Film pentru prieteni. Prin urmare, am văzut numai filme românești. De curiozitate. Dar pentru curioși, nu voi spune care mi-e părerea. Nu cred că poate interesa pe cineva. Seara, Visul lui Adalbert. Gabi mă întrebase în silul lui miștocăresc:

— Ți-ai pregătit discursul?

— Ești nebun? Ce discurs? Asta mi-ar trebui.

Adevărul e că m-am gîndisem. Ce-aș putea spune dacă mă va chema pe scenă, împreună cu toți ceilalți care au lucrat la film? Am început să-mi fac planuri, să tremur. Ce naiba m-am băgat în chestia asta? M-a mîncat în cur. La film am stat lîngă Doru Ana. Era prima dată cînd vedea filmul. Unii dintre actori avuseseră parte de o proiecție la Green Film, comentaseră. Dom’ pro’sor, Doru Ana pentru conformitate, era cu sufletul la gură. Al meu era pe jos, printre picioarele celorlalți. Și mă mai chinuiam și cu ochelarii mei cărora le lipsea brațul drept rupt, motiv pentru care de vreo trei luni cam orbecăi pe oriunde mă mișc. Eram încordat, mă și cam durea mîna tot ținîndu-mi încleștat ochelarii cu dioptriile dînd iar peste actorii pe care-i văzusem la filmări. Eram ochi și urechi. Deci, ce naiba o să zic eu acolo dacă m-o întreba cineva ceva? Suflețel, pregătește-te, mai e un pic pînă cînd Spahiu o ia din nou pe coajă.

Tot a fost bine că s-a rîs. Eee, sînt sigur că au fost și din ăia care nu s-au rîs, normal. Dar rîsetele au continuat totuși, ba chiar s-au ținut așa pînă la final. Mă, mi-am zis, să vezi în pizda mă-sii că avem succes. Adevăru’ e că li s-a și luat de vreo două-trei ori respirația: cînd vulpea a fost jupuită, cînd mîna lui Gabriel Spahiu a fost tăiată... Cam crud Achim ăsta. Miștoul e mișto, e de înțeles, dar să jupoi, să tai mîini — asta e cam mult. Și cre’ că a mai fost o chestie din-asta, da’ nu mi-o mai amintesc. Aplauze la sfîrșit. Gabi avea la două scaune de mine maioneza tăiată, patalonii fleașcă, actorii abia se ridicau, se pregăteau de urcat pe scenă. Sunetistul s-a apropiat să mă ridice: hai că tre’ să mergem în față. Eee, uite că n-am scăpat. Tot meditasem în timpul filmul. Mă gîndeam să zic, dac-o fi musai, că a fost o minune ziua aia, că Spahiu a fost mutilat și dimineața, în filmul lui Radu Jude, și seara, în filmul lui Gabi, și acum e pe scenă întreg, cu zîmbetul pe buze, așa că… Glume de astea, de căcat. Gabi a luat microfonul, mai bine. A zis ceva de Borges, de von Trier, ceea ce l-a intrigat cumva pe un strain, un turc pare-se, care a și întrebat care e legătura cu Von Trier. Traducerea răspunsului dat de Gabi, cel în care îl pomenise pe danez, nu prinsese o nunață și turcul a trebuit să primească un răspuns ambiguu: Profesorul evreu din filmul meu este Woody Allen. De unde și expresia ce, ești turc de nu-nțelegi? Tipul din sală, am aflat mai apoi, s-a tot întrebat dacă nu cumva Gabi a făcut mișto de el. Nu, nu, l-a lămurit Spahiu, Gabi era fooooaaaarte emoționat, dar nu cred că l-a convins. Probabil va urma o cronică de căcat în limba turcă. Apoi la bere, pe bulevardul cu Cinema Victoria, toți din film și de pe lîngă, comentînd. Că ăluia i s-a părut mișto, aluia genial, ăluia de căcat. Așa e cu filmele. Filmele românești, mai ales.

După vreo două-trei, hai, patru ore, ne-am mai detensionat, Doru Ana a continuat să ne spună faze de la diverse filmări cu Amza Pellea, cu Columna lui Vitanidis, iar Mimi Brănescu a pus marmelada pe felia lui Gabi:

— Bă, lasă că și despre mine au zis unii după Marți, după Crăciun, uite dom’le, De Niro al României, p-ormă alții au zis că-s de căcat. Ia mai da-i bă-n pana mea și nu mai asculta ce zic unu’ și altu’, dacă nu vrei s-o iei razna.

Acum, serios — cum să povestești un festival? Eu chiar nu mă pricep la așa ceva.»

Între timp au apărut cronici diverse: în România, USA, GBR, Turcia, Slovenia... Unele laudative, altele neutre, rezervate. Redau mai jos link-urile:

The Hollywood Reporter (Neil Young), Tribune (Neil Young), Cineuropa 1 (Vladan Petkovic), Cineuropa 2 (Vladan Petkovic), Adevărul (Doinel Tronaru, Ana Maria Onisei), Evenimentul Zilei (Alexandra Olivotto), hotnews (Iulia Blaga), Suplimentul de cultură (Iulia Blaga), graphicfront (Ciprian Isac), új magyar szó (Farkas Istvan), Film Reporter (Andreea Dobre), BirGun (Cuneyt Cebenoyan), tomisnews (Ramona Crîngașu), liternet (Lucian Maier), Observatorul Cultural 1 (Mihai Ignat), Observatorul Cultural 2 (Ileana Bîrsan), Screen Daily (Dan Făinaru), nineoclock, (Cătălin Bogdan) România liberă (Gabriela Lupu), Dnevni Otok Daily (Neil Young), Film Lounge (Sheila Seacroft)

Plus un interviu la emisiunea ”Timpul prezent” cu Matei Martin la Radio România Cultural:

http://www.trilulilu.ro/estew/026f389fccbbaf

http://www.trilulilu.ro/estew/18e8a2efb8eb24

http://www.trilulilu.ro/estew/a8149a7ba45c02