Relaxa

Anul trecut s-a lansat filmul Metrobanding – o poveste de dragoste între oameni şi obiecte (regia: Ana Vlad şi Adi Voicu). Unii s-ar putea grăbi să spună că este un film despre comunism – poate fi adevărat, în parte. Sau că este un film documentar – şi aici s-ar putea să fie pe-aproape. Ce este de fapt filmul ăsta nu m-aş pricepe să spun. Probabil o înşiruire de poveşti care te pot pune pe gînduri. Ar fi o mulţime de motive la mijloc. Citiţi mai multe aici.

Recunosc, mi-a atras atenţia pentru că în film apare salteaua Relaxa fabricată la Mizil. În jurul ei se spune a patra din cele şase poveşti ale acestui film pe care ar trebui să-l vadă cît mai multă lume. Apoi pentru că este o ilustrare a unei vorbe a Irinei Nicolau cu care îi descria pe aromânii ei: cu o mînă îşi scriau propria istorie şi cu cealaltă o ştergeau. Este un film despre memorie, despre obiecte, despre înstrăinare (dacă vreţi) – a se înţelege că se pot înşira mult mai multe aici.

De fiecare dată cînd revin în Mizil tot întreb ce mai e prin oraş. Acest „ce mai e” trebuie corectat de fiecare dată printr-un rezumat al cifrelor tot mai descrescătoare. Nu mai e nimic. Întreb: Nici la Relaxa? Mi se răspunde: Mai sînt cîţiva angajaţi şi-acolo, dar nu ştiu cît o să mai ţină.

Relaxa era unul din brandurile româneşti recunoscute şi de către străini. Cel puţin noi aşa ştiam, iar tirurile de la marginea oraşului cu plăcuţe de înmatriculare străine ne-o puteau dovedi şi nouă, puştilor de atunci.

Filmul de care am amintit este doar un pretext. S-a scris despre el şi foarte avizat. Eu l-am folosit doar pentru a provoca memoria unora dintre mizileni. Nu vorbesc aici despre lucruri plăcute sau dimpotrivă, unele care împiedică rememorarea. Da, miza mea este memoria. Măcar atît ar mai fi de salvat, chiar dacă poate părea patetic, inutil, idealist. Cei care au realizat filmul asta au făcut.

Pentru că a venit vorba de Relaxa, una din poveştile filmului, aş provoca aici cititorii acestui blog să mă ajute cu poveşti ale lor, ale părinţilor lor legate de fabrica în care s-a lansat acest brand. S-ar putea dezvolta un proiect interesant dintr-o astfel de punere la un loc a acestor poveşti. Mizilenii ştiu că un angajat la Relaxa scotea din fabrică, o practică evident nelegală, tot felul de obiecte confecţionate din materia primă pentru saltele, mobilier etc. Cum despre maşina de cusut Ileana se spunea că dacă o demontezi, la remontare vei putea avea surpriza să-ţi iasă o mitralieră, poveste care rezuma dublul profil al fabricii (producţie casnică şi militară), şi din povestea fabricii Relaxa se pot afla lucruri pe care le ştia toată lumea: pe lîngă mobilier şi saltele în diverse modele (producţia fabricii), în timpul schimburilor de lucru muncitorii dezvoltau o economie paralelă, de subzistenţă, o economie a expedientelor şi relaţiilor care consta în papuci, cuverturi, preşuri, sacoşe, draperii, practic tot ce se putea pentru a completa un necesar casnic destinat fie folosirii în propria gospodărie, fie trocului, fie cadourilor pentru doctori, profesori etc., integrîndu-se într-un fenomen mai larg, naţional, valabil pentru orice fabrică, pentru orice oraş. Furt şi ploconeală, pe scurt. De pe urma acestui fenomen au rămas obiectele. Am şi eu acasă la părinţii mei cîteva, dar registrul este mai larg, dacă ar fi să pun la socoteală şi Uzina Mecanică (militară), unde se reparau tancuri. Acolo se mai făceau butoaie pentru gazul de butelie (de diferite mărimi), sifoane inoxate (de diferite mărimi), cuţite, bibelouri metalice strunjite, ascuţitori etc. Toate de diferite forme și mărimi. Nu este decît un inventar minor. Probabil că n-ar fi nevoie de cine ştie ce efort pentru a aduna astfel de obiecte poate pentru un muzeu virtual, pentru o expoziţie. Ne-ar aduna laolaltă în jurul trecutului recent şi nu ştiu dacă ar fi chiar aşa de rău. Măcar pentru a povesti. Povestea, din cîte ştiu, împiedică uitarea. Sau măcar o întîrzie.