Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 8 aprilie 2015

Ducele Mikäel de Palmares, un țigan mizilean?

Mizilul nu și-a făcut intrarea în literatura română prin Caragiale. Se întîmplase ceva mai devreme. Ce știm este că vina îi aparține lui Ioan A. Bassarabescu. El scrisese povestirea Pe drezină, cu doi șefi de gară, unul căsătorit cu o mizileancă. Gara la care era titular e a Mizilului, deși nu e numită -- însă contextul sugerează asta. Povestirea a apărut în Foaia populară, anul III, numerele 15 și 16 din 9 aprilie / 23 aprilie 1900. Început de secol, început literar. Ambele texte, al lui Bassarabescu și al lui Caragiale, au legătură cu calea ferată. Firesc. Trenul era ceva nou, modern, șansa Mizilului de a fi făcut cunoscut lumii.

Totuși, adevărata intrare a Mizilului în literatură pare să se fi petrecut ceva mai înainte. În literatura franceză, mai precis. În 1873. Căutînd prin ziarele sfîrșitului de secol XIX, am găsit în Telegraful din a doua parte a anului 1883 și prima a lui 1884 romanul foileton scris de Petre Zaccone: Memoriile unui comisar de poliție. La sfîrșit de episod apărea și mențiunea: traducere de Cober. Am conchis că era ceva bizar cu acest Petre Zaccone. M-am lămurit repede. Traducătorul făcuse exces de zel și îl transformase pe Pierre în Petre. Cum nu sînt un cititor de romane polițiste, habar nu aveam de acest autor, care a fost pare-se destul de prolific. La o simplă căutare pe google vei afla că Pierre Zaccone a scris șaizeci și ceva de romane polițiste, de enigme, mistere etc. Romanul polițist, una din categoriile romanului popular, îl include printre autorii săi care au scris foarte mult folosindu-se de formula foiletonului, alături de mult mai cunoscuții Eugène Sue, Paul Féval, Émile Gaboriau, Gaston Leroux și alții. Prima ediție a apărut în 1872 cu titlul La Lanterne rouge (Felinarul roșu) și a fost ilustrată. A mai apărut însă o ediție în 1875 cu titlul modificat, La Lanterne rouge - Mémoires d'un commissaire de police, fără a mai avea ilustrații. Acești ani i-am găsit pe pagina pe care wikipedia i-o dedică lui Pierre Zaccone. Din acea primă ediție eu am consultat una pe care apare anul 1873, iar din cea de-a doua una care este datată 1879.

Dar Mizilul, unde e Mizilul? Ei bine, la finalul primei părți a romanului Memoriile unui comisar de poliție, apărut în două volume în ediția a doua din 1879, cea pe care am consultat-o mai întîi, se lămurește situația, ca în orice roman polițist. Aflăm cine e criminalul, logic. Numele lui este Mikäel de Palmares și este duce. Pe scurt, se face vinovat de triplă crimă: baronul de Poll, principele de Karpeles și fiica sa, Nida. Cea care-l dă în vileag este o fostă iubită, Germaine, pe care o părăsise cîndva, cu zece ani în urmă, și care își jurase răzbunare. Cam așa cum se întîmplă în multe astfel de romane. Cînd îl pune în fața adevărului, Germaine îi pronunță și adevăratul nume: Marcule țigane / Marcus le Tzigane. Mikäel / Marcus / Marcu este nevoit să se explice și iată-l destăinuindu-se. La un moment dat îi spune lui Germaine: „Oribil! zici tu?... și îndrăznești să vorbești de răzbunare! Ei bine, du-te în micul sat Mizil; cercetează pe aceia care au trăit acolo acum douăzeci de ani și întreabă-i cum principele Karpeles trata odată pe Marcus le Tzigane!” Asta da dezvăluire. Un nou subiect pentru un film cu țiganii din Valahia secolului XIX, doar că povestea care se petrece în 1856 trimite nu spre o ecranizare de tip western, à la Aferim!, ci mai degrabă spre un film polițist clasic sau de aventuri. Dau în continuare episodul apărut în Telegraful anul XV, nr. 3504 din 24 ianuarie 1884.







Și dintr-o dată iată-mă pus pe treabă -- un soi de investigator, cum s-ar zice. Trebuia să aflu mai multe despre Marcu țiganul și despre Mizil. Dar, surpriză! Descarc romanul, în două volume, caut, dar Mizil ioc. Nici urmă. Localizez capitolul Ultima rugăciune și descopăr că „Mizilul” din Telegraful era în originalul franțuzesc „Mirzil”. Haideți totuși să ne lămurim. Răsfoiesc iarăși numerele următoare ale Telegrafului. Între cele două părți ale romanului, ediția pe care am consultat-o a fost publicată în două volume, există trei capitole puse snop sub titlul Între paranteze. Aceste trei capitole speciale se găsesc la începutul celui de-al doilea volum. Sînt oarecum explicative și conțin istoria lui Marcu, doar că spusă cu o ușoară schimbare de ton. Ei bine, povestea personajului începe totuși în Valahia, ceea ce mă face să cred că acel straniu și de nereperat „Mirzil” trebuie să fi fost totuși „Mizilul” nostru. Căutînd pe net nu am găsit nici o urmă a acestui fictiv „Mirzil”. Pe de altă parte, mai există argumentul că țiganii au o oarece vechime la Mizil, așa încît putem pune acel intrus „r” pe seama dificultății de pronunție a numelor străine și a transliterării defectuoase. Ca să nu vă las cu ochii în soare, dau și continuarea, să mai descoperim și alte nume românești.











Iată și o gravură care îl înfățișează pe Marcu Țiganul ucigîndu-l pe Vasile. Sursa este o altă ediție a romanului lui Pierre Zaccone, publicată în 1873 de J. Brouillet la Paris.

Romanticized depiction of life in Romania: the Gypsy "Marcus", an emancipated slave, kills the estate intendant "Basile", and hurls the cadaver over the ledge. The setting for these events is the city of Giurgevo (Giurgiu).


Pentru a fi sigur că pot echivala „Mirzilul” cu „Mizilul” am mai încercat ceva căutări. Pe un forum, într-o discuție pe tema primului război mondial apare această transcriere greșită.


În fine, trebuie spus că au mai existat cîteva așezări care au purtat acest nume, doar că nu pentru o durată considerabilă. Unul era în Oltenia, mai precis în județul Vîlcea (sursa: Marele dicționar geografic al României alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe de George Ioan Lahovari, Socec, București, 1901, pag. 358). Astăzi, acest sat apare cu denumirea ușor modificată: Mazili, Măzili. La o consultare mai atentă a acestui dicționar se poate observa că denumirea Mizili este o transcriere greșită a denumirii corecte, care apare mai frecvent, respectiv Mazîl. Aceeași denumire o întîlnim și la unul din cătunele componente ale comunei Fîntînele, din imediata apropiere a Mizilului: Mazîl.


Din cîte îmi amintesc, celălalt Mizil, un sat sau cătun, era undeva în Prahova, doar că spre Vălenii de Munte. La vremea la care Pierre Zaccone scrie acest roman -- 1873 este anul ediției J. Brouillet, 1879 cealaltă ediție -- Mizilul era o așezare negustorească, o comună urbană, pe care autorul ar fi putut s-o presupună sat cîndva pe la anul 1830, cînd Marcu Țiganul încă era localizat acolo. Din catagrafiile vremii, mai precis în 1837, aflăm că Mizilul avea 122 de familii. Mărimea așezării nu îndreptățea nici pe departe la un statut urban, ceea ce ar corespunde descrierii succinte „micul sat Mizil”. Dar să nu piedem din vedere un lucru important: contextul despre care vorbim este de fapt o poveste, un roman popular, iar existența contradictorie a acestui „Mizil” nu dovedește mare lucru. Dacă Mirzil = Mizil, singura rezultantă este aceea că Mizilul literar, deci ficțional, își are începuturile la 1873 / 1879 în literatura franceză și la 1884 în presa română.

La urma urmelor, indiferent dacă tribul lui Marcu Tziganul era sau nu din Mizil, prin ziarul Telegraful Mizilul a intrat în literatura franceză, care i-a luat-o înaintea celei române. Un țigan ajuns în Franța, la Paris, plimbat oriunde pentru răzbunare face ca sfîrșitul unui roman polițist să basculeze în explicații și justificări de ordin social, cu mici accente etnografice (vezi spicuirile din balada Meșterul Manole, pe care o întîlnim și într-un episod anterior).

Încă un amănunt. Poate face obiectul unei alte investigări. În cîteva numere din Telegraful, în septembrie 1878, am găsit o reclamă făcută unui magazin de coloniale. Aparținea unui anume P. Zaccone. Nu știu ce legătură ar putea fi între acesta și scriitorul de romane polițiste. Poate face obiectul unor alte căutări.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

sari pe taste!