Mizilul în WW II

Această postare este una care găzduiește de fapt un articol al autorului invitat ultima dată (Mizilul lui Leonida Condeescu), Emil Niculescu. Textul reprodus a apărut în revista Străjer în calea furtunilor – cadran militar buzoian, o publicație a Fundației „Mareșal Alexandru Averescu” (Anul II, nr. 4, decembrie 2008).

 

AERODROMUL MIZIL ŞI MISIUNEA „TIDAL WAVE“
 

La 65 de ani de la confruntarea pentru apărarea “Festung Ploieşti” împotriva “valului nimicitor” al aviaţiei de bombardament americane, ne reamintim de măiestria, spiritul de sacrificiu şi camaraderie de arme probate de piloţii de vânătoare, care au înscris o pagină de onoare în istoria aripilor româneşti.

În 1840, in urma „sacrificării“ fostului judeţ Săcuieni (Saac) şi împărţirea între judeţele invecinate, Prahova şi Buzău, Mizilul, revenit acestuia din urmă; aflat, după 1847, pe noul traseu al drumului ce lega Ploieştiul, pe sub deal, de Buzău, pentru a scurta legătura Moldovei cu Capitala ţării, devine, mai apoi staţie de poştă şi, din 1872, şi staţie C.F.R. La inceputul secolului XX, comuna urbană, reşedinţa plasei Tohani, avea, prin energicul primar Leonida Condeescu, nemurit de Caragiale in schiţa „O zi solemnă“, aspiraţii din cele mai ambiţioase: să devină capitală de judeţ, reşedinţă episcopală, garnizoană a Regimentului de infanterie 32 „Mircea“, să aibă facultate de medicină sau să devină… port la Marea Neagră; toate acestea ar fi fost doleanţele mizilenilor înfăţişate spre rezolvare lui Carol I, cel supranumit „Îngăduitorul“, dar singurul favor obţinut a fost cel de a deveni staţie, pentru un minut, a trenului accelerat Bucureşti – Berlin. Dar, prin capriciile istoriei – intrarea în al doilea război mondial, alături de puterile Axei (Roma – Berlin – Tokio), visul lui Condeescu se reconverteşte: Mizilul devine un port aerian, un aerodrom militar. Faptul se datora vecinătăţii cu terenurile petroliere de la Ploieşti şi Campina, rafinăriile de acolo fiind considerate de Winston Churchill drept rădăcina pivotantă a puterii germane.

Miza petrolului românesc, pentru funcţionarea maşinii de război germane, a făcut ca generalul Gerstenberg să elaboreze un plan de apărare denumit „Festung Ploieşti“; conform acestuia, la sfarşitul lui noiembrie 1942, in zonă se aflau 50.000 de soldaţi din Luftwafe şi 70.000 de prizonieri, 40 de baterii de 88 şi 37 mm., alte baterii de calibre mai mici şi o companie de 500 pompieri nemţi, iar, ca acoperire aeriană, escadrilele de la Mizil şi Ziliştea, cu cate 52 şi, respectiv, 17 avioane. „Festung Ploieşti“ era, după sursele americane prima fortăreaţă aeriană din lume în jurul unei instalaţii industriale (Nicolae Dinu, Ploieştii în războiul aerian (1942 – 1944), in: File din trecutul istoric al judeţului Prahova, Ploieşti, Muzeul de Istorie, 1971, p. 190).

Cercetătorii de mai tarziu au completat informaţiile despre forţele aeriene ce securizau zona: Escadrila 45 vânătoare I.A.R. 80 (Targşorul Nou), Escadrila 53 vânătoare Messerschmitt 109 G. (Mizil ), escadrilele 61 şi 62 vânătoare, aflate la Pipera şi Popeşti – Leordeni (Mircea Acojocăriţei, Acţiunile aviaţiei, în: Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei. De la Stalingrad la bătălia Moldovei. August 1942 – august 1944, Editura „Vasile Cârlova“, 1997, p. 524 ); Rene Sedillot aprecia că, în afară de cele patru escadrile amintite, mai existau pe aerodromurile învecinate alte şaizeci de aparate de vânătoare (Istoria petrolului, Editura Politică, 1979, p. 244).

Grija deosebită a germanilor faţă de zonă sporise considerabil, după ce, in iunie 1942, aviaţia militară americană incercase să ajungă din Siria în România, încălcând neutralitatea Turciei, fapt ce l-a motivat pe Hitler să suspende hotărârea de a desfiinţa artileria antiaeriană nemţească de aici, ba chiar să şi mărească cu 3000 de oameni efectivul aviaţiei militare germane (Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano – române 1938-1944, Editura „Humanitas“, 1994, p.242).

Aerodromul de la Mizil era rezidenţa aviaţiei germane de vânătoare, aici aflându-se trei escadrile de Me. 109 G., aparţinând grupului 1/J.G. 4, cu 54 de aparate. Comandantul grupului era căpitanul aviator Hans Hahn, supranumit „Gloke“ (Cocoşul de luptă), pilot de excepţie, între ai cărui subordonaţi se numărau: Staffel, comandantul Escadrilei 1-a, locotenentul major Wilhem Steinmann, cu o mare experienţă de luptă pe frontul din est (a terminat războiul cu 44 victorii aeriene), locotenentul Hans Schopper, comandantul Escadrilei a 2-a, care făcuse campaniile din Polonia, Norvegia, Olanda şi Rusia, şi căpitanul Manfred Spenner, la Escadrila 3, titularul a 12 victorii aeriene în luptele din Tunisia şi Rusia.

Piloţii romani li s-au adăugat, în luna aprilie 1943, venind de pe litoral, mai întâi la Târgşor; comandantul escadrilei fiind căpitanul Lucian Toma, secondat de camarazi foarte bine pregătiţi cum erau sublocotenentul Ioan Maga şi adjutanţii Dumitru Encioiu; Gheorghe Feremide şi Nicolae Sculi (Valeriu Avram şi Constantin Costache, Sar în aer Ploieştii?, în: „Magazin istoric“, nr. 2 (311), februarie 1993, p, 54-55).

În lunile mai-iulie, Escadrila 52 vânătoare şi-a continuat antrenamentele de luptă aeriană, chiar dacă metodele de zbor şi interceptare a ţintelor difereau de cele ale coechipierilor; căpitanul Hahn era pentru zborul în formaţia “tip stea”, căpitanul Toma, adeptul vânătorii libere sau atacului la nivelul unei escadrile şi apoi în cadrul unei celule, vânător şi coechipier. Zilnic se exersau temele impuse, fiecare pilot având două-trei ieşiri, zborul executându-se la înălţimi de 6-7.000 de metri, altitudine la care se ştia că evoluează “Liberatoarele” americane (Victor Donciu, Misiunea Tidal Wave, Editura Militară, 1993,p. 47 ).

În momentul când cuceresc nordul Africii, pentru conducerea militară americană se conturează planul numit “Tidal Wave” (Valul nimicitor), care privea regiunea petrolieră Ploieşti; aviaţia satrategică având în vedere că existau aici 128 de centre petroliere, era cel mai mare centru feroviar pentru transportul aurului negru, cu o capacitate de 5 milioane de tone pe an, rafinăriile moderne asigurând o bună prelucrare a produsului brut şi, în fine, producţia curentă asigura cam 27% din totalul Axei. Forţele mobilizate pentru bombardamentul nimicitor erau impresionante: 177 de aparate “Liberator” B-24 cu 1725 de americani şi un englez, aflate sub comanda generalului de brigadă Uzal G. Ent. Fiecare avion plecat din Benghazi, fără protecţia aparatelor de vânătoare, ducea 12.000 litri de benzină, 2.000 kg. bombe, totalizând 311 tone, plus alţi explozibili de talie mai mică, precum şi o mitralieră jumelată de 12,7 mm. (Horia Brestoiu, Impact la paralela 45. Incursiune în culisele bătăliei pentru petrolul românesc, Editura “Junimea”, 1986, p. 491).

Această formidabilă “armada” decolează de pe piste, în dimineaţa zilei de duminică, 1 august 1943, cvadrimotoarele urmând să zboare la 7000 m. şi să atace razant, la 100 m înălţime.

La orele 14 “valurile” succesive de bombardiere americane sunt deasupra Ploieştiului, zgomotul exploziilor concurând cu bubuitul bateriilor antiaeriene, într-un carusel infernal, care va dura douăzeci şi şapte de minute. Gruparea Circul Ambulant a atacat rafinăriile din sudul Ploieştiului şi triajul de cale ferată din Gara Ploieşti-Sud, lovind un tren cu muniţii; grupul Bilele Negre s-a direcţionat asupra Rafinăriei “Columbia” şi a Complexului “Brazi”; grupul Pyramides, cel mai numeros, şi-a lansat bombele asupra Rafinăriei “Astra Romană”, iar grupul Scorpionii Cerului a asaltat Rafinăria “Steaua Romană” (Istoria radiolocaţiei din apărarea antiaeriană a României, Editura “Pro Transilvania”, 2001, p. 44 ).

Pe aerodromul Mizil alarma se dă la ora 13,28, când patrula de serviciu a Escadrilei 53 vânătoare primeşte misiune de luptă ; îşi iau zborul sublocotenentul Ioan Maga, împreună cu adjutanţii Dumitru Encioiu şi Nicolae Sculi precum şi o patrulă germană comandată de locotenentul major Wilhem Steinmann. Avioanele de vânătoare romaneşti şi germane au încercat, şi de multe ori au reuşit, să rupă formaţiile, să atace bombardierele izolate şi chiar să obţină unele victorii în lupta aeriană. Ioan Moga şi Dumitru Encioiu au doborât, la sud de Periş, fiecare, câte un avion american, reuşind să aterizeze cu aparatele ciuruite. Aviatorii germani au doborât şi ei 7 aparate, locotenentul major Steinmann lovind bombardierul “Brevery Wagon” (Valeriu Avram şi Constantin Costache, Op. cit., p. 57).

Comandorul (r.) aviator Viorel Popescu va “raporta”, în pagini memorialistice , următoarele victorii înscrise pe răbojul piloţilor de vânătoare romani; dintre “Liberatoare” au fost doborâte 3 avioane de către Grupul 6, prin sublocotenentul aviator Carol Anastasescu şi adjutanţii aviatori Aurel Vlădăreanu şi Dumitru Ilie, Escadrila 52 doboară 2 avioane prin piloţii Ion Maga şi Iencioiu, Escadrila 45 vânătoare doboară 3 avioane (locotenentul aviator Bârlădeanu două şi sublocotenentul aviator Cristu unu) (Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei 1941 – 1945, Editura “Vasile Cârlova”, 1998, p. 530).

Sublocotenentul buzoian Carol Anastasescu, din escadrila de la Pipera, a fost amplu mediatizat de presa vremii, fiind supranumit “torţa vie”, “omul torţă”, “omul bolid”; reproducem din revista “Romania Aeriană” ( nr. 9, septembrie 1943): După ce a doborât un avion inamic cu armele de bord, s-a năpustit cu motorul în plin într-un al doilea bombardier, luând, impreună cu acesta, drumul solului. Cu coloana vertebrală ruptă, cu arsuri la mâini şi la picioare, sublocotenentul aviator Carol Anastasescu îşi aşteaptă vindecarea în sanatoriul Dr. Antoniu din Capitală (Constantin Iordache, Incredibile întâmplări aeriene, Editura “Olimp”, 2005, p. 63-66 ).

Calculul final al acestei bătălii, desfăşurată în “duminica neagră” a aviaţiei americane, s-a dovedit a fi sub cele mai sceptice estimări: “82 de avioane au atins Benghazi (55 mai mult sau mai puţin atinse), 19 au aterizat pe alte terenuri, 7 au aterizat în Turcia, unde 79 piloţi au fost internaţi), iar 3 au căzut în mare. Rapoartele definitive au arătat că 54 de avioane s-au pierdut, 41 dintre ele fiind doborate în acţiune. Din 1728 aviatori, 123 au fost pierduţi (morţi, prizonieri sau internaţi” (Horia Brestoiu, Op. cit., p. 493).

După incursiuni arhivistice mai noi, după raidul pe teritoriul românesc au fost găsite epavele a 36 avioane B-24 “Liberator”, iar preţul plătit de apărători a constat în 13 avioane de vânătoare – 11 germane şi 2 române (Şerban Liviu Pavelescu, Petrolul românesc în strategia aliaţilor. Prima mare lovitură aeriaană asupra zonei petroliere româneşti. 1 august 1943, în: Anuar 1996. Studii de politică de apărare, teorie, doctrină, artă şi istorie militară, Editura “Vasile Cârlova”, 1996, p. 147- 157).

Din rândul forţelor germane şi române pierderile umane s-au cifrat la 120 de morţi şi 236 de răniţi, din care 101 erau civili; procentul decedaţilor din rândul populaţiei, “pierderile colaterale”, termen ce s-a impus mai ales după războiul din Iugoslavia, este totuşi destul de mare, dacă luăm în calcul că, duminică fiind, muncitorii şi funcţionarii societăţilor petroliere erau liberi. Faptul că numărul de bombe destinate distrugerii obiectivului de către americani era mai mare cu 170 de tone decât necesarul calculat, că antiaeriana putea, la înălţimea la care evoluau Liberatoarele, să le atingă înainte de a deversa sarcina, a condus la expulzarea acesteia la întâmplare, fără a se rememora macheta cu ţintele ce erau vizate. Afirmaţia generalului Berenton traducea faptul că acesta era obiectivul strategic numărul unu al ofensivei de bombardament strategic, chiar dacă vom pierde tot ce trimitem, dar ţinta este atinsă, ea va merita aceasta (Şerban Liviu Pavelescu, Op. cit., p. 149).

Pierderile de personal ale aviaţiei americane datorate artileriei antiaeriene şi aviaţiei de vânătoare au fost, după alte estimări, mult mai mari – 447 de morţi şi dispăruţi (Victor Donciu ), 112 morţi, 110 prizonieri şi 128 de dispăruţi (Valeriu Avram şi Constantin Costache)  sau 532 de aviatori – morţi, prizonieri, dispăruţi sau internaţi in Turcia şi Bulgaria (Eugen Preda, Miza petrolului în vâltoarea războiului, Editura Militară, 1983, p. 121). Captivii au fost internaţi într-un lagăr „de lux“, bucurându-se de cele mai înalte atenţii oficiale precum şi de serviciile aliaţilor sovietici: Regele Mihai vizita pe prizonierii americani, deţinuţi confortabil pe Valea Prahovei, la Timişul de Jos, (bucătarii erau prizonieri ruşi!) (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura „Univers Enciclopedic“, 1997, p. 42).

Oricum, motivaţia misiumii “Tidal Wave”, prin distrugerile înregistrate la Ploieşti, Câmpina, Moreni, în urma raidului, nu a fost atins, cea mai mare parte a instalaţiilor continuând să funcţioneze, procentele de avarie, la cele lovite, variind intre 10 şi 30%; au rămas neatinse rafinăriile “Romano-Americană”, “Unirea”, “Dacia-Romano” şi “Xenia”.

Importanţa pe care o avea zona petrolieră prahoveană, în estimarea Aliaţilor, era considerabilă, dacă luăm în calcul că britanicii iniţiază, în 21/22 decembrie 1943, operaţiunea “Autonomul” - un grup de trei agenţi paraşutaţi în România pentru a culege o sumă de informaţii; capturaţi, vor fi interogaţi, pe 23 decembrie, de şeful S.S.I., Eugen Cristescu, şi vor

mărturisi că, din cele opt puncte încredinţate spre “cercetare”, primele două erau: Situaţia producţiei şi rafinării petrolului; Reconstrucţia Ploieştilor (după raidul aliat din august 1943) (Gh. Buzatu, Războiul mondial al spionilor, Editura B.A.I., 1991, p. 181-182).

La 65 de ani de la confruntarea pentru “Festung Ploieşti”, ne reamintim măiestria şi spiritul de sacrificiu probate de piloţii de vânătoare, ce au înscris o pagină de onoare în istoria aripilor româneşti.

 

 

Iată și cîteva imagini făcute pe aerodromul Mizil, pe care le-am preluat de pe forumul sitului web www.worldwar2.ro, postate fiind de utilizatorul Cantacuzino (aici):