Mizilul lui Leonida Condeescu

Cel mai ușor este să expediezi Mizilul. Nu că s-ar fi acoperit de glorie cîndva, iar trecerea sa cu vederea ar fi un păcat de moarte. Dar de la Caragiale la Bogza, de la Ranetti la Ioachim Botez, Mizilul s-a pricopsit cu nume rău. Să zici doar Mizil, și zîmbetele se vor iți pe nerăsuflate. Sînt destui, mai ales mizileni, care se vor fi întrebat cum era Mizilul din vremea lui Caragiale, de și-a atras un așa ponos. Asta ar trebui să mai putem descoperi, ca printre ruine, în biblioteci. Dar și acolo trebuie să ai nas. Ceva între detectivistică și artă culinară. Eu nu am făcut altceva decît să caut pe internet, ca de fiecare dată cînd prind un pic de timp liber, să mai dau de-o fărîmă de Mizil. Și am găsit ceva. Un text, de altfel bine garnisit cu referințe bibliografice, din revista Străjer în calea furtunilor - cadran militar buzoian (Anul II, nr. 3, iunie 2008), editată de Fundația „Mareșal Alexandru Averescu”. Poate nu este întîmplător că Mizilul prezintă interes mai degrabă pentru Buzău decît pentru Ploiești - a se vedea istoria orașului, multă vreme comună urbană, tîrg în județul Buzău. Textul aparține lui Emil Niculescu, bibliotecar la Cercul Militar Buzău, care mi-a permis să-l reproduc aici și căruia îi mulțumesc. Iată textul:

 

PORTUL MIZIL ȘI REGIMENTUL PIERDUT

La 1 ianuarie 1845 fostul judeţ Saac, Săcuieni este desfiinţat şi împărţit între judeţele Prahova şi Buzău, Mizilul revenind celui de pe urmă. Atestat documentar la 1529, sub denumirea de Esteu, se leagă de drumurile poştei şi ale caravanelor neguţătoreşti care băteau bâlciurile şi iarmaroacele din zonă. Distanţa dintre Ploieşti şi Buzău făcea necesar un popas la jumătatea distanţei. Pe la 1780 era atestată aşezarea “biciugaşilor de pe menzilurile poştei, iar mai târziu Menzil, adică poştă. La 1790 îşi avea biserica ei, ca toate localităţile statornice.” [1]
În urma unui “sinistru”, un incendiu izbucnit la 1866, marele agă Ion Cantacuzino, ce primise localitatea de la socrul său, generalul Nicolae Mavros, temânduse să nu se spargă târgul, crează posibilitatea ca, prin achitarea embaticului pe 30 de ani în numai 15, locuitorii să-şi răscumpere terenurile de locuinţă, devenind proprietari. Speculând cu temeritate nenorocirea (tot răul spre bine!), primarul de atunci al oraşului, Matei Jaraveti, produce, cu aproape optzeci de ani înaintea guvernării legionare, mişcarea de “românizare” a economiei locale: cum micii industriaşi, ”fierarii, tinichigii, caretaşii erau străini (unguri, nemţi şi evrei), iar comerţul cu cereale era în mâna negustorilor fanarioţi şi albanezi” şi cum, în urma pojarului, Mizilul rămăsese redus la o treime din case, folosind un articol constituţional, ce prevedea că “în târguri nu au voie să locuiască negustori străini, ci numai în oraşe”, se va cere alogenilor să părăsească localitatea. [2]
Singura postură marţială a urbei, înainte de a se bucura de atenţia de reporter de campanie a lui Caragiale, se datorează legilor imuabile ce guvernează statutul provinciei: ”caracterul reproductiv, de imitaţie, uneori parodică, în orice caz deformată, conformismul receptării iradiant şi, prin opoziţie, tendinţa centrifugă, de schismă, revoltă, contestaţie, dezvoltare autonomă.” [3]
În anii 1866-1867, când datorită relelor întocmiri agricole, dar şi cu subsidiarul politic al detronării lui Cuza, au loc revolte (cea a grănicerilor de la pichetele Dunării, de la Corbii şi Vânătorii Mari, din judeţul Giurgiu) e, printre localităţile inflamate, şi Mizilul. [4] “Republica de la Ploieşti”, din august 1870 pare a nu fi avut, în succintitatea celor câteva ceasuri de bahică fiinţare, nevoie de sprijin mizilean, deşi gazetarul Eminescu pare a fi creditat simpatiile lliberale ale localnicilor, dacă nu tendinţa lor centrifugă; poetul fantazează în marginea politicii ineficace a guvernării liberale, care, după victorioasa campanie a independenţei, pierde, la aliaţii de arme, Basarabia. Cum, pe parcursul acestor evenimente, obsctucţia partidului conservator aproape că nu a existat, redactorul imaginează ceea ce s-ar fi întâmplat, dacă în această poziţie s-ar fi aflat opoziţia: ”Dar ia să fi fost conservatorii la guvern în vremea războiului ruso-turcesc!
Aveam la Piteşti una republică. Prezident d. I. Brătianu.
Aveam la Ploieşti o a doua republică. Prezident Stan Popescu.
La Mizil a treia republică. Prezident E.Carada… şi aşa cum dulci jubilo in infinitum”(“Timpul”/12 aprilie 1879).
Ion Ghica, ce făcuse şi el parte din conspiratorii liberali, căuta să bagatelizeze “tombaterele” conservatoare (în studiul “Finanţele”) ca fiind contaminate de un soi de scenarită caraghioasă: ”Câteva căzături, calemgii, zapcii, logofeţi, condicari şi sameşi haia şi palea cu pensii, paraponisiţi, parigorisiţişi apelpisiţi, câţiva capalîi, madegii, otcupcii şi cu câţiva tineri gheşeftari şi coţcari ţin acolo (în Cişmigiu, n.m.) şedinţe în permanenţă; judecă de dimineaţa şi până seara pe domni şi pe împăraţi şi pun ţara ale. (…) ” [5]
Apropierea lui Caragiale de Mizil s-a săvârşit treptat, pe o ascendentă coardă ironic-afectuoasă. În 1877, în jurul lui 1 mai, a apărut primul număr din “Claponul”, “buletin hasliu al întâmplărilor Orientului”, scris în întregime de Caragiale; aici va produce “gogoşi”, ca aplicate, veridice comentarii de reporter de front. În “Ultimele gogoşi calde (serviciul telegrafic particular)“ mistifică pentru întâia oară asupra urbei ce o va face celebră, sub pretextul reproducerii unei depeşe a agenţiei franceze Havas: ”În România zahărul de la 2 franci şi jumătate ocaua a scăzut la 75 de bani. Această repede ieftenire se datoreşte împrejurării următoare. Patru monitoare turceşti au bombardat portul Mizil (?) cu căpăţâni de zahăr englezesc, dintre cari au căzut în oraş aproape 15000 de mii. Toate projectilele (din pricina căldurei) când au fost strânse de pe uliţe, erau reduse la stare de acadele. Liniştea domneşte.” O lovitură de diapazon ce anunţă amplele acorduri din “O zi solemnă” (1900). Desigur, după canonadă, vasele de război otomane s-au retras silenţios către sud pe pârâul Isteu care, precum Tamisa la Londra şi Sena la Paris, taie în două comuna urbană.
De unde ideea de a munchausseniza atât de acut; poate din lectura, mai târziu mărturisită cu admiraţie şi afecţiune, a pildelor şi apropourilor lui Cilibi Moise, negustor de mărunţişuri şi vorbe de duh în ediţii de buzunar, umblat prin târguri şi iarmaroace, care seziza: ”La Mizil pod mare şi apă nicidecum.”
 

REŞEDINŢA DE GARNIZOANĂ

Luând parcă în calcul un atac real asupra capitalei de plasă Mizil, Ministerul de Război decide că, de la 1 aprilie (fatalitate!) 1889, Mizilul să gazduiască Regimentul 32. Istoria acestei unităţi militare merge până dincolo de războiul de neatârnare. Regimentul 9 Dorobanţi Râmnicu Sărat, acoperit de glorie prin asaltul de la Smârdan, avea dislocat în portul Brăila unul dintre batalioane. Pe “osatura” acestuia, în 1883, ia fiinţă Regimentul 32, ce va fi “strămutat” în urbea de pe Istău. Comandantul unităţii, pe atunci, locotenent-colonelul Mihai Capşa, aduce cu sine numai drapelul de luptă, dobândit la 10 mai 1884, şi cadrele permanente, urmând ca dorobanţii cu schimbul să fie adunaţi din judeţele Prahova şi Buzău. Perioada de instrucţie şi serviciu a schimbaşilor era de 60-70 de zile primăvara şi 30 de zile toamna, când se executau manevrele militare. In aceste perioade efectivul regimentului era de 179 de cadre permanente şi 2149 trupă cu schimbul. În lipsa cazarmelor, batalionul 1 îşi dislocă cele patru companii teritoriu la Mizil, Finteşti, Urlaţi şi Pucheni, iar batalionul 2 la Ceptura, Vălenii de Munte, Slănic şi Isvoarele. [6] In pofida acestei disipări , mizilenii de toate calibrele se mobilizează în a compensa vicisitudinile, neajunsurile începutului de drum: ”Cetăţenii şi oficialităţile din Mizil au primit cu bucurie dislocarea regimentului în localitatea lor. Dovadă este faptul că aici, la Mizil, cu sprijinul material al cetăţenilor şi al primăriei se înfiinţează şi muzica regimentului. ”Era un gest de sincronizare cu gustul estetic al vremii, care, semnala Caragiale, în “Două cuvinte despre simţului nostru artistic”(1884), evoluase în tot regatul: ”negustori bogaţi, moşieri cu venituri mari, avocaţi, înalţi judecători la înalţe curţi (…) încep să guste muzica militară (cum se zice, muzica a mare) în polci şi valsuri, desigur mai mult pentru tipsii, tobă şi piculină.” Scriitorul însuşi mărturisea încântatironic, într-o scrisoare către Alceu Urechia, datată “Chiatra N.” (eamţ), 18 iulie 1897, a gusta acest gen de spectacol: ”Sara-i tare răcoare, trebuie să pui un surtuşel di şeli groase. Mărg la grădina poblică undi cântă mudzica reghimentului, da poate să ploaie cu şiutura, să trăsnească, să pleznească, ei tot cântă regulat di câti două ori pi dzâ, câti patru şeasuri în şir, di la opt – până la douăspredzăşe, dimineaţa şi seara ti mieri, cocoane, că nu li crapă foalele di atâta suflări.” [7]
Ceva mai devreme, generalul J.Lahovari, ministrul de război, încerca să protejeze de hipertrofiile simţului artistic al autorităţilor fanfara ostăşească; intr-o adresă către primul ministru, Lascăr Catargiu, din 3 august 1893, “confidenţială”, desigur, se nota: ”Domnule ministru, Ca răspuns la adresa dumneavoastră nr.25000 şi în urma raportului primit de la comandantul Regimentului Muscel nr.30, rezultă că domnul primar al comunei Câmpulung are prea mari exigenţe relative la muzică şi cari întrec mijloacele autorizate pentru întrebuinţarea muzicelor militare.
Se vede din raportul domniei sale că are pretenţiunea exorbitantă, ca muzica să cânte de la 7-11 dimineaţa şi încă a exprimat şi cererea d-a o mai avea şi seara încă patru ore.
Am onoarea a vă încunoştiinţa că am dat ordin regimentului a pune la dispoziţia oraşului muzica în toate dimineţile, timp de două ore, la ora ce va hotărâ domnul primar, iar după amiazi, de patru ori pe săptămână, de la ora 5-7.
Aşa cum să urmează şi la Sinaia; în celelalte trei zile ale săptămânei, muzica va cânta după amiază la clubul militar, la ora prânzului” (sic!). [8] Câmpulungenii se dovedeau a fi intrat, deja, în Europa, uşor cam nereglementar, totuşi, dar meteahna scuză mijloacele, mai ales că bulevardul capitalei de judeţ de munte, datorită îngustimii sale, se numea “Pardon”; Ion Luca observase, în “Slăbiciune”, această particularitate: ”Parizienii au aperitivul, vienezii fanfara, ploeştenii politica, alţii alta lăcuitorii capitalelor mari au tiotdeauna câte o deosebită slăbiciune, câte o patimă.”
Până şi suveranul României avea o slăbiciune – la Sinaia, din castelul Peleş, Carol I decretează că regimentele de linie se vor transforma în regimente de dorobanţi, câteva din ele primind şi un patron spiritual; astfel, “Regimentul 32 de dorobanţi se va numi Mircea nr. 32” (”Monitorul oastei”, nr. 28 din 13 iulie 1891). [9] Decizia se datora, după Mihail Sevastos, monograf al Ploieştiului, faptului că voievodul a fost “acela care a format prima armată regulată.” [10] Nu era numai atât; în 1882 bricul, ce va deveni, mai apoi, navă-şcoală, se va numi tot “Mircea”. Mai nou, analizând constituirea “mitului dinastic”, Lucian Boia semnala că “într-o poziţie aparte (între voievozi, n.m.) apare Mircea cel Bătrân cu care Carol întreţinuse un adevărat dialog peste veacuri. Într-adevăr, la Nicopole, în 1396, a luptat alături de voievodul muntean şi strămoşul lui Carol, Frederic de Zollern (întemeietorul marii familii a Hohenzollernilor). Asociere profund simbolică, cu o jumătate de mileniu în urmă, definitivă identificare a vlăstarului faimoasei dinastii cu neamul românesc. În plus, Carol însuşi a trecut prin Nicopole la 1877 (revenind în 1902, cu prilejul comemorării (sic!) unui sfert de veac de la bătăliile independenţei). Şi, în sfârşit, Carol, ca şi Mircea, a alăturat ţării ţinuturile dobrogene, Carol marcând cu pecetea eternităţii ceea ce reuşise vremelnic camaradul de arme al strămoşului său.” [11]
Unitatea îşi vedea de treburile ei, între care unele nu extrem de glorioase, dar necesare, cum rezultă din Ordinul circular nr. 6143 (28 martie 1892), ce prevedea că la 15 aprilie batalionul permanent al Regimentului Mircea 32, “detaşat la penitenciarele Slănic, Telega şi Mislea, se va duce la Mizil pe jos.” [12] Dealtfel, faptul că ea începea să prindă rădăcini în capitala plasei Tohani se evidenţia şi prin raportul înaintat de ministrul de război, generalul Lahovari, guvernului, la sfârşitul anului 1892, unde se prevedea cedarea unor suprafeţe “dupe moşiile statului “ pentru “diferite trebuinţe militare”, între care şi “moşia Istriţa proprietate de stat din jud. Buzău”, 60 de hectare, pentru a servi drept “câmp de tragere al Regimentului Mircea Vodă nr. 32.” [13]
Când toate păreau că au un curs fără întoarcere, că garnizoana şi-ar intra în drepturi, tot ministerul hotărăşte că, de la 21 octombrie 1893, Regimentul Mircea nr. 32 îşi va muta reşedinţa la Ploieşti. De unde reieşea că venirea acestuia, cu patru ani în urmă, pe 1 aprilie, fusese o amăgire, o cacialma.

 

OFENSIVA LUI LEONIDA

După nume, am putea crede că Leonida este descendent dintr-un pisar de provincie, un logofeţel cu călimările le brâu şi pana după ureche, în linia personajelor creionate de Nicolae Filimon. Unul din “mofturile” lui Caragiale dă oarecari desluşiri etimologice pe direcţie:
”Un amic explică lui Mitică:
- Călimări! sau, mai corect calimări, vine de la calamus, care înseamnă condei:
- A, zice Mitică; am înţeles… tot de acolo trebuie să vie şi calamitate.”
Seducătoarea ipoteză nu corespunde realităţii - Leonida era fiul lui Constantin (Costache) Condu, ce părăsise baştina din Malul Săpat, pentru a-şi încerca norocul la Mizil, tocmindu-se “băiat de prăvălie la negustori armeni şi evrei”, după care se emancipează; fructificând oportunităţile conjuncturale, în aprilie 1877, demarează “prima sa afacere: într-un şopron înjghebează o fabrică de produs săpun pe care îl vinde armatelor ruse care tranzitau Muntenia către Dunăre” [14]
În aceeaşi vreme, tânărul Katz (mai târziu, Dobrogeanu– Gherea) deschidea la Buzău o spălătorie ce-şi oferea serviciile trupelor ţariste, în drum spre Bulgaria, chit că antreprenorul abia evadase de sub urmărirea Ohranei; dar, cum ar fi zis Creangă, “cele rele să se spele…”
Costache, mobil şi orientat, îşi va extinde aria seviciilor, trecând de la furnizarea de furaje pentru caii cavaleriei până la ridicarea unei mori cu trei etaje” care până la naţionalizare, îi va purta numele, intreprindere cotată ca primul stabiliment industrial din Buzău.” Se va înrola politic în partida lui Iancu Marghiloman, cu al cărui fiu, Alexandru va fi în bune relaţii; este o vreme şi primar al Mizilului.
Leonida Condeescu (n. 1866) devine primar al Mizilului în noiembrie 1895, la nici treizeci de ani, cu un scor electoral aproape ceauşist – 90 la sută din voturi. Îndatorat şi plin de elan, mulţumeşte (în presă) cetăţenilor ce-şi satisfăcuseră drepturile, cerându-le concursul “la opera de propăşire şi de progres de care scumpul nostru oraş are atâta trebuinţă.” Şi va milita, se va lupta.
Şi va (parţial) izbândi.
În mare, tipul lui Leonida fusese brevetat, Caragiale, cu simpatii liberale pe atunci, îl schiţa în articolul “Adversarii noştri cred” (“Voinţa naţională”, 12 iunie 1885); se semnala că ,“în afară de ambiţioşii, cari nu se mulţumesc cu un rol secundar în stat şi ar dori să conducă ei destinele acestei ţări”, mai existau şi “visătorii cari gândesc să facă din România primul imperiu al lumii” precum şi “lilipuţienii politici din provincie, care-şi închipuie că făcând zgomot au să atragă privirile oamenilor asupra lor,” [15] Mania reprezentativităţii ce îl caracterizează va fi diagnosticată de scriitor şi “Bene –Merenti” (publicată în revista “Vatra”, 1894): ”Toţi avem în căleala firii noastre o picătură cât de mică de deşertăciune.
Unul doreşte o decoraţie din partea suveranului; altul vânează aplauzele unanime ale unei adunări, la rigoare ale unei adunături – acea încă şi mai suverană; al treilea mai puţin politic, suspină după un trandafir de la o fată în mijlocul atâtor dănţuitori…(…)
Ce e asta?
E că pe toţi aceeaşi pornire îi îndeamnă să dorească distincţia, necesitate imperioasă ce o are omul de a găsi, măcar într-o privinţă, împărtăşite şi de către altcineva părerea deosebit de simpatică şi consideraţia ce le are el însuşi despre sine însuşi.” Cum pierderea regimentului nu se cicatrizase încă, se pare că acesta a fost primul obiectiv al lui Leonida Condeescu. Revendicarea lui Mircea nr. 32 era deja demarată în 1897, când apare în revista “Moş Teacă” (an III, nr. 30, 7 septembrie), sub titlul “D’ale lui Caragiale”, o glumă semnată Ics. Se făcea vorbire despre lupta dintre Stan Blegeanu, primarul Ploieştilor, şi omologul său de la Mizil.
Caragiale, chemat în ajutor de amicul său, Leonida, ar fi promis: ”Fii pe pace, d-le Leonida, Brăila, tânjea după fluviu şi încă nu se uitase inaugurarea operei lui Saligny, ce avusese loc pe 14 septembrie 1895, prilej cu care Direcţia căilor ferate “publicase cu o săptămână înainte anunţuri prin toate ziarele din ţară că va organiza în acea zi numeroase trenuri de plăcere, cu preţuri foarte reduse, care vor pleca de la orele 6 dimineaţa din Bucureşti, Călăraşi, Galaţi, Brăila, Râmnicu Sărat, Buzău şi Constanţa. Îndată după anunţ, puhoi de lume, mai cu seamă din Bucureşti, a alergat la ghişeiele gării şi a sucursalei sale din strada Vămii. În Capitală s-au vândut peste 14000 de bilete. Cele patru trenuri a câte 30 de vagoane fiecare, care plecau au fost supraîncărcate.” [17] Fusese o poveste cu cântec, consemnată de memorialişti: Partenie, episcopul Dunării de Jos, a cerut pentru sfinţirea podului de la Cernavodă 1000 de lei, pretenţie ce i-a fost refuzată, slujba de pe malul drept al Dunării fiind oficiată de mitropolotul primat fără taxă. [18] Dacă luăm în calcul că la capetele podului străjuiau statuile a câte doi dorobanţi, un restitutio in integrum nu excludea şansa de a muta podul, cel mai mare din Europa acelor timpuri, peste pârâul ce străbate Mizilul. “Miltantismul” lui Leonida îi era ursit prin botez, aici Caragiale a găsit “cărţille făcute”; s-a observat că cele mai degradate personaje, cele mai deformate biologic şi intelectual se numesc Leonida, Agamemnon, Telemac.” [19] Era vorba, desigur de Conu Leonida, lui Condeiescu potrivindui-se mai degrabă tratamentul observat de Şerban Foarţă: Caragiale “ (vorba manualelor copilăriei noastre) echivoc, - pe jumătate inclement, pe jumătate complezent. (…) În genere vorbind, el e indecidabil (de unde multele interpretări contradictorii, care de la Mircea Iorgulescu la N. Steinhardt, au să se bată cap în cap). Râsu-i, oricum, e mai benign decât se crede, Caragiale agreindu-şi, în secret, personajele, în, cel puţin, măsura în care le antipatizează. De unde şi umanitarea lor.” [20]

 

CONDEESCU, NEGOCIATOR CU SUVERANUL

Doleanţa primarului de a vedea Mizilul judeţ, era înfăptuibilă numai prin “degradarea” unuia dinte cele trei judeţe limitrofe – Ploieşti, Buzău ori Călăraşi; cel dintâi era cel mai vulnerabil: “Ploieştii se făcuseră vinovaţi de crimă contra unităţii statului: acest oraş se proclamase odată republică independentă; statul avea tot dreptul să pedepsească Ploieştii şi să declare Mizilul capitală a Prahovei”, cum formulează schiţa lui Caragiale. O ameninţare cu puniţiunea la acest mod e vehiculată în chiar memoriile fostului prezident al republicii, Candiano-Popescu, provenind de la unul din juraţii de la Târgovişte, unde se judecau răzvrătitorii prahoveni, ea aparţinea sergentului Mihalache Protopopescu şi fusese încredinţată fostului acuzat, acum general, abia în 1897; Rizu, prefectul de Dâmboviţa, îşi luase angajamentul “către Măria Sa Vodă “ că “va stărui ca acuzaţii de la Ploieşti să fie osândiţi, ceea ce nici un prefect nu îndrăznise a face, iar când nu se va împlini voinţa Măriei Sale va stărui pentru împărţirea judeţului Dâmboviţa, jumătate la Prahova, jumătate la Muscel şi Vlaşca, ca unul ce a fost necredincios Măriei Sale.” [21] Dar despre acest episod nu ştia nimic nici Leonida, nici Caragiale, întrucât a fost tipărit în 1998.
Între instituţiile negociate de către Condeescu la picioarele tronului, s-a vorbit şi de facultatea de la Iaşi; penuria de simboluri a comunei urbane era atât de cunoscută, încât, când încă mai era gazetar la Iaşi, Eminescu o utiliza în ironizarea politicienilor inculţi, aflabili numai: ”Într-o ţară unde sunt deputaţi… care au studiat atât cât se poate învăţa în academiile din cinstitul oraş al Mizilului, alături cu alţii, cari fără nici o preparare serioasă au vizitat academiile străine şi s-ai întors ca să realizeze idei nouă (…) (“Curierul de Iaşi”, 17 decembrie 1876). Infatifgabil în a obţine câte ceva pentru acestă “zonă defavorizată” – în limbaj curent -, primarul “a început a stărui, apud Caragiale, ca barem să se strămute la Mizil episcopia de Buzău. Fatalitate însă! S-a opus sinodul.” Corneliu Ştefan, aplicat cercetător buzoian asupra autorului “Scrisorii pierdute”, aprecia că aluziile scriitorului “au în vedere câteva date biografice precise, vizând adevăruri numai de ei doi ştiute (…). Cum să ceară el episcopie la Mizil, când enoriaşii ameninţau să-l dea în judecată pentru întârzierea reparaţiei la biserica Sf. Apostoli? Ana Condeescu, la sfatul fratelui ei, încercase, în 1888, să intre la facultatea de medicină din Iaşi (!) Cererea ca Regimentul 32 (Mircea) să vină la Mizil era ridicolă, fiindcă, odată cu aducerea, în 1890 (sic!), a acestui regiment aici, venise şi căpitanul Matei Eminescu… pacostea familiei. (…) Caragiale îi imputa subtil tocmai legătura dintre prezenţa regimentului şi nefericita căsătorie a surorii lui cu Matei Eminescu.” [22]
Ultima obiecţie nu pare a fi la fel de plauzibilă pentru că, revenirea regimentului (la ordin regal) ar fi cântărit în ochii electoratului şi ar fi fost o sigură sursă de câştiguri pentru urbe (cvartirul ofiţerilor, aprovizionare etc.).Cât despre tristele suveniruri de familie, ele vor fi fost lichidate prin absenţa celui ce la produsese; căpitanul Matei Eminescu, în divorţ cu sora primarului, la 29 octombrie 1892, era demisionat din armată şi "subprefect al plăşii Afumaţi (în 1898, Tribunalul Buzău se pronunţă în favoarea Anei Condeescu).
Recuperarea Regimentului 32 Mircea era singurul “proiect” pe care Leonida Condeescu acceptase să-l preia de la subprefectul antecesor. Ploieşteanul şi contemporanul Ion Ionescu-Quintus nota: ”La Mizil erau numai doi primari: unul sub regimul liberal şi celălalt sub regimul conservator. Pe unul îl cunoaşteţi, deoarece a avut grijă maestrul Caragiale să vi-l prezinte – imortalizându-l – este Leonida Condeescu; pe cel de al doilea permiteţi-mi să vi-l prezint eu: Isaiia Georgescu. Rivalitatea dintre aceste două personalităţi marcante ale Mizilului luase proporţii uriaşe. Duşmănia lor era aşa de mare încât nu se mulţumeau să nu-şi vorbească, să nu se salute, să se evite, să se combată cu ultima energie la cafenea sau prin coloanele ziarelor şi , dar preocuparea lor de căpetenie din ziua în care veneau la putere era să distrugă unul ceea ce făcuse celălalt. De pildă: erau conservatorii la putere, Leonida boteza bulevardul cu numele lui Lascăr Catargiu; pe strada unde locuia el aşeza felinare la distanţă de câţiva metri unul de altul, iar pe strada adversarului lui nu lăsa decât unul şi acela cu totul departe de casa fostului primar liberal, pentru ca nu cumva să se strecoare vreo rază de lumină în curtea lui Isaiia; sacagiul – avea Mizilul şi un sacagiu – era ameninţat dacă vreodată stropea pietrele de pe strada adversarului lui Leonida. Când veneau liberalii la putere, Isaiia îşi lua revanşa: bulevardul nu se mai numea Lascăr Catargiu, ci Ion Brătianu; felinarele de pe strada lui Leonida erau scoase ca nişte simpli funcţionari, iar praful era lăsat să se aştearnă în straturi groase pe strada fostului primar conservator. (…) Ei nu-şi acordau nici cel mai mic armistiţiu şi fiindcă doreau ca această duşmănie să existe şi dincolo de hotarele acestei lumi, Leonida şi Isaiia şi-au făcut încă din viaţă cavourile: unul se află într-un colţ al cimitirului, iar celălalt în colţul diametral opus.” [23]
Primarul conservator, dar atât de novator în aspiraţiile de propăşire a urbei, cavaler al Ordinului “Coroana Româiei”, va continua demersurile pentru revenirea unităţii, fără ostoire, cu temeritate, cum notează, cam aproximativ, Gheorghe Panait: ”Cu dorinţa fermă de a crea condiţii bune de viaţă trupei şi ofiţerilor din garnizoana Mizil, se zbate şi obţine o audienţă la Regele Carol I, în toamna anului 1899. Adresându-se regelui, Leonida Condeescu a spus tranşant (…): < Ori mutaţi regimentul cel acoperit de glorie la Smârdan, ori ne daţi fonduri pentru cazărmi.> Fondurile alocate fiind insuficiente, inimosul primar organizează serbări, lansează liste de subscripţie şi, cu banii strânşi, cazărmile vor fi gata în anul 1900. Popota ofiţerilor, o clădire impunătoare prin arhitectură, domina Drumul Gării.” [24] Primarul este înlocuit din funcţie în februarie (?) 1902, acuzat (şi) de neglijenţă în mânuirea banilor publici. Cazarma nu era poate decât în construcţie, fiindcă este înregistrată în scriptele construcţiilor şi domeniilor militare “cazarma infanteriei a fost construiră în anul 1902 pe b-dul Gării, pe un teren de 4 ha, pentru un batalion.” [25] Regimentul nr. 32 Mircea rămâne la Ploieşti, unde, la ceremonia “punerii pietrei fundamentale a nouii cazarme a regimentului, 21 Mai 1907”; între cei care au semnat actul depus la fundaţie se număra şi generalul de brigadă Constantin Iarca, comandantul Diviziei a 5-a. Lui Leonida Condeescu îi rămâne controversata glorie de a fi reuşit ca, de la 1 mai 1901, “berlinezul” (Bucureşti- Berlin, via Breslau) să oprească, pentru un minut, şi în Mizil. Un pas mic pentru Mizil, un precursorat onorabil pentru integrarea europeană. Nu el era primul care sesizase importanţa racordării; Alecsandri, bardul neatârnării, încă de la 1869-1870, în comedia “Drumul –de-Fier”, profetiza:”Drumul de fier uneşte-n zbor/ Orice popor cu alt popor,/S-aprinde-amor duios, frăţesc/ În orice suflet omenesc.” [26]
Nereuşind să ajungă port, Mizilul se va resemna, ca în preajma celui de al doilea război mondial, să ajungă port la aer, bază aeriană unde, conform dosarului “Mizil-flasche”, s-ar fi pregătit atentatul împotriva lui Hitler, la Smolensk, în 1942. Dar aceasta e o altă istorie.

 

NOTE:

1. Gheorghe Panait, “Mizilul în a doua jumătate a secolului al XIX-lea”, în: ”Mousaios”, Vol.4, partea a 2-a, Muzeul Judeţean Buzău, 1994, p. 107.
2. ”Monografia Judeţului Buzău, întocmită de Prefectura Judeţului. Buzău, Tipografia Dumitru Bălănescu, 1943, p.107.
3. Marian Popa, “Centrul şi provincia”, în: “Competenţă şi performanţă”, Editura “Cartea Românească”, 1982, p.116
4. “Istoria militară a poporului român”, Vol. 4, Editura Militară, 1987, p. 473-474.
5. Ion Ghica, “Opere”, Vol. 2. Editura “Minerva”, 1979, p. 221-222.
6. Gheorghe Suharu şi Emil Costăchescu, “Urmaşi ai oştenilor lui Mircea cel Bătrân”, Editura Milirară, 1979, p. 32-36.
7. I.L. Caragiale, “Publicistică şi corespondenţă”, Editura “Grai şi suflet - Cultura Naţională”,1999,p. 448.
8. “Documente privind istoria militară a poporului român” iulie 1891 – decembrie 1894, Editura Militară, 1976, p. 260.
9. ”Documente privind istoria militară a poporului român”, mai 1888 - iulie 1891, Editura Militară, 1975, p.454.
10. Mihail Sevastos, “Monografia Ploeştilor”, Editura “Cartea Românească”, 1937, p. 495
11. Lucian Boia, “Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Editura “Humanitas”, 1999, p. 240.
12. “Documente…”, 1891-1894, p.93-94.
13. Op. Cit., p.160
14. Valeriu Nicolescu, “Buzău-Râmnicu Sărat. Oameni de ieri. Oameni de azi”, Vol. 2, partea 1-a, Editura “Evenimentul Românesc”, 2001, p.75.
15. I.L. Caragiale, “Restiuiri”, ediţie de Marin Bucur, Editura “Dacia”, 1986, p.99.
16. Marin Bucur, “Opera vieţii. O biografie a lui I.L. Caragiale”, Vol.2, Editura “Cartea Românească”, 1994, p.62.
17. Ion Bulei, “Lumea românească la 1900”, Editura “Eminescu”,1984, p. 130.
18. Constantin Bacalbaşa, “Bucureştii de altădată”, Vol.2, Editura “Universul”, 1928, p.253.
19. I. Constantinescu, “Caragiale şi începuturile teatrului european modern”,Editura “Minerva”, 1974, p. 79.
20. Gheorghe Grigurcu în dialog cu Şerban Foarţă, În: “România literară”, nr. 51-52, 28 decembrie 2007, p. 18.
21. Alexandru Candiano-Popescu, “Amintiri din viaţa-mi. 1867-1898”, Editura “Eminescu”, 1998, p. 112.
22. Corneliu Ştefan,”Dureroasa şi adevărata tragedie a domnului Leonida Condeescu din Mizil”, în: ”Buzăul literar şi artistic. Supliment al ziarului Opinia publică, nr. 7, 1990, p. 2.
23. Ion Ionescu Quintus, “Scrieri”, Editura “Minerva”, 1981, p. 170-171.
24. Gheorghe Panait, “Primarul Leonida Condeescu”, în: ”Almanahul cultural 2008”,Asociaţia culturală “Agatha Grigorescu Bacovia”, 2007, p. 117.
25. Mircea Târzioru şi Simion Pădureanu, “Istoria construcţiilor şi domeniilor militare”, Editura Militară, 1995, p. 241.
26. Ion Ghica, Op. Cit., p.529.