Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Clădiri vechi din Mizil


Mizilul era pe la 1835 unul dintre cele 18 tîrguri din Țara Românească, al doilea rang după cele 16 principale orașe pe care le menționează catagrafia acelui an. Dezvoltarea ulterioară a Mizilului a fost notabilă pînă în data de 13 septembrie 1866, cînd un incendiu a distrus jumătate din oraș.  Revenirea a fost înceată urmare a proastei administrări, însă datorită lui Ioan C. Cantacuzino, care și-a cedat proprietatea sa, practic întreg orașul, negustorilor care erau hotărîți să plece în alte părți, Mizilul a rămas în continuare pe hartă. Apoi, din 1872, a avut gară, iar la 1895 avea un teatru cu 200 de locuri. Încă din perioada de început de secol XX Mizilul avea un important comerț de grîu cu Brăila, ceea făcea ca această așezare , pe atunci în județul Buzău, să aibă preponderent  construcții care reflectau oarecum o anume dezvoltare, un soi de prosperitate. Din imaginea de atunci a orașului a mai rămas foarte puțin. Strada principală de atunci era Strada Carol, actualmente Strada Nicolae Bălcescu. Cărțile poștale sînt cam singurii martori ai urbanismului orașului Mizil de odinioară. Multe dintre casele acelor negustori au căzut la cutremur ori au fost distruse pentru a face loc unui nou plan urbanistic, cu blocuri terne, la fel ca în toată România comunistă. Farmecul tîrgului, pe care părinții noștri încă îl mai pot reda în vreun puseu nostalgic, abia dacă ar mai putea fi intuit la o atentă privire a străzilor orașului, a caselor vechi ale căror urme se pot dovedi relevante. Printre casele de negustori, de oameni înstăriți, gata să arunce o privire spre orașe ceva mai mari, au rămas și clădirile de utilitate publică.
Anii trecuți, vreo 3, am tot încercat să fotografiez, să documentez fotografiile, pe cît mi-a fost cu putință. Sper ca încercarea mea de a documenta prezentul va fi completată de o arhivă pe care îmi doresc să o dezvolt pornind de la fotografii de familie. Și mai sper să am noroc de disponibilitatea mizilenilor care mai posedă asemenea fotografii. Iată cîteva dintre casele asupra cărora mi-am îndreptat atenția:

1. Centrul Europe-Direct (fostă proprietate a primarului Leonida Condeescu la începutul secolului XX, fostă primărie raională pînă în 1968, fostă primărie a orașului din 1968 pînă acum cîțiva ani): intersecția Șoselei naționale (str. Mihai Bravu) cu str. Ardealului




2. Liceul Tase Dumitrescu (Școală de Arte și Meserii, Liceul Agro-industrial, Grupul Școlar Agricol): intersecția Șoselei naționale (str. Mihai Bravu) cu str. Mihai Kogălniceanu










3. Gara Mizil (imobilul a suportat modificări față de configurația inițială, de la 1872; prima imagine este o carte poștală datată 1909; celelalte trei fotografii sînt din 2008)






4. Poșta Mizil (imobilul Poștei pe care o avem ilustrată într-o carte poștală din anii '20 s-a degradat la sfîrșitul anilor '80, Poșta fiind mutată la parterul unui bloc de pe str. Nicolae Bălcescu. La începutul anilor '90, alături de fostul sediu al Poștei a fost contruit un nou imobil care să servească departamentului care se ocupa de Telefoane, în vreme ce serviciul poștal propriu-zis s-a mutat la începutul într-un imobil de pe Șoseaua Națională, care a aparținut familiei profesorului Stan, între Complexul cu Restauranul Dealu Mare și părculețul de lîngă Uzina electrică a orașului. 






Pe fundal, clădirea nouă a Telefoanelor,
ridicată în spatele Poștei vechi.






Noul sediu al Poștei, pe Șoseaua Națională.

5. Spitalul Orășenesc Mizil: str. Spitalului







6. Școala nr. 1 (fosta Școală de băeți Ion Crăciunescu, aflată în spatele Cinematografului)


7. Casa Nicu Scarlat (clădire naționalizată în perioada comunistă; a fost librărie la parter; la etaj a fost dispensar în perioada 1962-1964, iar în anii ”80 acolo au funcționat birouri ale Cooperației de Consum): intersecția Șoselei naționale (str. Mihai Bravu) cu Bd. Unirii





8. Judecătoria: Șoseaua națională (str. Mihai Bravu)




9. Dispensarul TBC (clădire naționalizată în perioada comunistă, fostă proprietate a familiei Litinschi): Șoseaua națională (str. Mihai Bravu)



10. Hanul (fosta Vilă Mareș): ieșirea din Mizil spre Buzău, pe partea dreaptă (pentru mai multe detalii despre această clădire intrați aici și aici)





1913



11. Proprietate particulară (clădire revendicată după 1989, unde în primii anii de tranziție a fost barul Grizzly): Șoseaua Națională (str. Mihai Bravu)



12. Proprietate particulară (clădire naționalizată în perioada comunistă, a fost sediul Primăriei orașului Mizil în perioada 1966-1968, apoi Cooperația Meșteșugărească pînă după 1989): intersecția str. Nicolae Bălcescu cu str. Victoriei


13. Proprietate particulară (naționalizată în perioada comunistă, a fost depozit CLF): intersecția str. 24 Ianuarie cu str. George Ranetti




14. Proprietate particulară (clădire naționalizată în perioada comunistă, a fost sediul Procuraturii în perioada 1966-1968; apoi a fost închiriată de primărie profesorului Zecheru; după 1989 a fost revendicată de către urmașul fostului proprietar, Dumitrescu): Str. Nicolae Bălcescu


15. Proprietate particulară (familia Popescu): Str. Nicolae Bălcescu



16. Proprietate particulară (clădire naționalizată în perioada comunistă, a fost Gostat, iar după 1989 a fost sediul Bibliotecii orășenești): intersecția str. 24 Ianuarie cu str. Nicolae Bălcescu



17. Case proprietate particulară: str. Nicolae Bălcescu (fostă Carol)












Ultimele trei fotografii, realizate de arh. Cosmin Pavel,
conțin frontul de case de pe str. Nicolae Bălcescu,
între intersecțiile cu str. Victoriei și cu str. Democrației.
Aceste case au rezistat pînă acum cîțiva ani. În prima din
aceste trei fotografii se poate vedea casa de pe colț, acum
renovată (intersecția str. Nicolae Bălcescu cu str. Victoriei). 


1917
1917
1917
1936


18. Case proprietate particulară: str. 24 Ianuarie


Această casă i-a aparținut domnului Burețea.
Unii poate își mai amintesc că la fereastra acestei
case erau expuse păpușile, umbrelele și alte
chestii care erau aduse la reparat.

Aici a fost primul bar privat de după 1989.



19. Case proprietate particulară: str. Victoriei






20. Case proprietate particulară: str. Nicolae Bălcescu







Casa familiei Burlacu (profesori de limba și literatura română)

Aici a fost grădiniță și Biblioteca orășenească.

21. Casă proprietate particulară: Șoseaua națională (str. Mihai Bravu)








22. Case proprietate particulară: str. Fefelei







23. Casă proprietate particulară: str. Spitalului


24. Casă proprietate particulară: str. 24 Ianuarie (a fost demolată anul trecut ca urmare de stării avansate de degradare; proprietate a familiei Cimpoieșu)





25. Casa parohială a Bisericii Adormirea Maicii Domnului










joi, 22 decembrie 2011

Relaxa

Anul trecut s-a lansat filmul Metrobanding – o poveste de dragoste între oameni şi obiecte (regia: Ana Vlad şi Adi Voicu). Unii s-ar putea grăbi să spună că este un film despre comunism – poate fi adevărat, în parte. Sau că este un film documentar – şi aici s-ar putea să fie pe-aproape. Ce este de fapt filmul ăsta nu m-aş pricepe să spun. Probabil o înşiruire de poveşti care te pot pune pe gînduri. Ar fi o mulţime de motive la mijloc. Citiţi mai multe aici.








Recunosc, mi-a atras atenţia pentru că în film apare salteaua Relaxa fabricată la Mizil. În jurul ei se spune a patra din cele şase poveşti ale acestui film pe care ar trebui să-l vadă cît mai multă lume. Apoi pentru că este o ilustrare a unei vorbe a Irinei Nicolau cu care îi descria pe aromânii ei: cu o mînă îşi scriau propria istorie şi cu cealaltă o ştergeau. Este un film despre memorie, despre obiecte, despre înstrăinare (dacă vreţi) – a se înţelege că se pot înşira mult mai multe aici.


De fiecare dată cînd revin în Mizil tot întreb ce mai e prin oraş. Acest „ce mai e” trebuie corectat de fiecare dată printr-un rezumat al cifrelor tot mai descrescătoare. Nu mai e nimic. Întreb: Nici la Relaxa? Mi se răspunde: Mai sînt cîţiva angajaţi şi-acolo, dar nu ştiu cît o să mai ţină.


Relaxa era unul din brandurile româneşti recunoscute şi de către străini. Cel puţin noi aşa ştiam, iar tirurile de la marginea oraşului cu plăcuţe de înmatriculare străine ne-o puteau dovedi şi nouă, puştilor de atunci.


Filmul de care am amintit este doar un pretext. S-a scris despre el şi foarte avizat. Eu l-am folosit doar pentru a provoca memoria unora dintre mizileni. Nu vorbesc aici despre lucruri plăcute sau dimpotrivă, unele care împiedică rememorarea. Da, miza mea este memoria. Măcar atît ar mai fi de salvat, chiar dacă poate părea patetic, inutil, idealist. Cei care au realizat filmul asta au făcut.


Pentru că a venit vorba de Relaxa, una din poveştile filmului, aş provoca aici cititorii acestui blog să mă ajute cu poveşti ale lor, ale părinţilor lor legate de fabrica în care s-a lansat acest brand. S-ar putea dezvolta un proiect interesant dintr-o astfel de punere la un loc a acestor poveşti. Mizilenii ştiu că un angajat la Relaxa scotea din fabrică, o practică evident nelegală, tot felul de obiecte confecţionate din materia primă pentru saltele, mobilier etc. Cum despre maşina de cusut Ileana se spunea că dacă o demontezi, la remontare vei putea avea surpriza să-ţi iasă o mitralieră, poveste care rezuma dublul profil al fabricii (producţie casnică şi militară), şi din povestea fabricii Relaxa se pot afla lucruri pe care le ştia toată lumea: pe lîngă mobilier şi saltele în diverse modele (producţia fabricii), în timpul schimburilor de lucru muncitorii dezvoltau o economie paralelă, de subzistenţă, o economie a expedientelor şi relaţiilor care consta în papuci, cuverturi, preşuri, sacoşe, draperii, practic tot ce se putea pentru a completa un necesar casnic destinat fie folosirii în propria gospodărie, fie trocului, fie cadourilor pentru doctori, profesori etc., integrîndu-se într-un fenomen mai larg, naţional, valabil pentru orice fabrică, pentru orice oraş. Furt şi ploconeală, pe scurt. De pe urma acestui fenomen au rămas obiectele. Am şi eu acasă la părinţii mei cîteva, dar registrul este mai larg, dacă ar fi să pun la socoteală şi Uzina Mecanică (militară), unde se reparau tancuri. Acolo se mai făceau butoaie pentru gazul de butelie (de diferite mărimi), sifoane inoxate (de diferite mărimi), cuţite, bibelouri metalice strunjite, ascuţitori etc. Toate de diferite forme și mărimi. Nu este decît un inventar minor. Probabil că n-ar fi nevoie de cine ştie ce efort pentru a aduna astfel de obiecte poate pentru un muzeu virtual, pentru o expoziţie. Ne-ar aduna laolaltă în jurul trecutului recent şi nu ştiu dacă ar fi chiar aşa de rău. Măcar pentru a povesti. Povestea, din cîte ştiu, împiedică uitarea. Sau măcar o întîrzie.

joi, 1 decembrie 2011

Premiu la Tallinn

Printre cei care au primit premiile 15 th Tallinn Black Nights Film Festival anunţate ieri se află şi Gabriel Achim cu Visul lui Adalbert: Special Mention For First Time Director. Și aici. Plus un interviu în fest21.com. Și încă: o cronică în Nisimazine, și tot în acolo (Nisimazine) un interviu cu Gabriel Achim. Și după New York, în Variety.
The 6th Romanian Film Festival in NYC Highlights aici.

luni, 28 noiembrie 2011

Gabriel Achim și Visul lui Adalbert la Tallin




joi, 24 noiembrie 2011

New York, New York...

Dacă vă veți afla prin New York pe 4 decembrie, intrați și aici!

marți, 22 noiembrie 2011

Adalbert călătoreşte



Visul lui Adalbert poate interesa pe unii mizileni: mai precis, pe cei care au făcut figuraţie în film, în primul rînd. În oraş se ştie că unele cadre au fost filmate în Mizil, la Bazar, în centru (în spatele fostei alimentare Unirea), pe strada 24 Decembrie, pe Bulevardul Gării. Ultimele veşti despre film sînt încurajatoare, în pregătirea premierei naţionale care va fi în primăvara lui 2012. Pînă atunci, Visul lui Adalbert a fost la festivalurile de la Reykjavik International Film Festival, la Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj şi la Thessaloniki International Film Festival, iar zilele astea merge la alte două festivaluri: Malatya Uluslararasi Film Festivali (Turcia), Tallinn Black Nights Film Festival (Estonia) şi la The 6th Romanian Film Festival in New York.

Au mai apărut alte cîteva reacţii de afară: Cineuropa, Iceland Chronicles, The Reykjavik Grapevine, FIPRESCI, Filmkrant, fest21..., plus o mulţime de semnale pe bloguri după Festivalul Comedy Cluj.

Surpriza a fost ca la una din proiecțiile de la Thessaloniki sa fie invitat și Laszlo Boloni, fostul jucător al Stelei, acum antrenor al echpei locale PAOK Salonic, unde a fost întrebat despre perioada în care este plasată acțiunea filmului (anii 80).

O reacție după proiecția de la Malatya, aici.