Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 4 iulie 2009

La bîlci

Cînd eram mic, bîlciul venea parcă să încununeze un an de şcoală de care abia scăpasem. 29 iunie – sfinţii apostoli Petru şi Pavel – era o zi de bîlci hotărîtă chiar de către Constantin Brîncoveanu. Pentru noi, copiii, o fastuoasă intrare în vacanţă, o trambulină spre cireşul de la ţară – ăsta era obiceiul părinţilor, imediat ce trecea bîlciul, de mă trimite colet la Tătaru, la părinţii mamei. Uneori ajungeam acolo, pe coama unui deal stîncos, chiar mai devreme.
Odată, la un meci de fotbal la înălţime (500 de metri are dealul Ciortea în zona satului Tătaru, jud. Prahova), de mă credeam în cărţile lui Ioan Chirilă, într-o cronică a unui meci al naţionalei Perului sau Mexicului, a apărut printre noi un băiat care abia se întorsese de la bîlciul din Mizil. Oraşul meu, spre care tînjeam în fiecare seară, fie de-acolo, de pe vîrful dealului, fie de pe prispa casei bunicilor, se vedea vag în cîmpia aproape neverosimilă, topită în aburii pămîntului ameţit şi el de căldură, deopotrivă cu oamenii săi, munteni (de fapt deleni) sau cojani. Copilul acela, căruia toţi îi stăteau în spate ciorchine pentru a spune tot ce a văzut la bîlci, nu spunea mare lucru afară de povestea unui individ jumătate om, jumătate animal. Ne arătase şi o fotografie care adeverea vorbele în care-şi condensa toată după-amiaza petrecută printre tarabele bîlciului. O fi spus poate şi altceva, mie însă mi-a rămas în minte doar fotografia aia care mă aruncase într-o puzderie de gînduri fantaste. Nu ştiu ce vîrstă avea şi nu-mi explicam de ce eu n-avusesem parte de spectacolul ăla, de care un biet copil, pierdut printre dealurile din depărtarea de nord a Mizilului, avusese parte.
Cu doi-trei ani înainte fusesem şi eu la bîlci, doar că mie nu mi se păruse atît de fabulos precum ne povestise copilul-dealului. E drept, în anul cînd văzusem şi eu comediile cu căluşei, bărcuţele-leagăn, lanţurile sau circul, bîlciul se organizase în centrul oraşului. Era în 1978, la un an după cutremur. Ravagiile seismului făcuseră destul loc în oraş, în zona cu case vechi, negustoreşti, unde acum este strada Nicolae Bălcescu, fostă Carol. Am şi o fotografie de atunci, într-un studio improvizat, pe un cal de carton şi ipsos, cu fesul pus pe-o ureche, fascinat de plimbarea pe care bunicul din partea tatălui mi-o făcuse printre minunile pe care le vedeam pentru prima oară.
Ani de-a rîndul apoi, bîlciul s-a făcut pe locul oborului. Fusese în anii '50 şi pe aerodrom. Dar şi oborul şi-a mutat locul o vreme, de la terenul din afara oraşului unde se află crucea Sfintei Filofteia, ridicată atunci cînd s-a făcut o mare procesiune cu moaştele sfintei pentru aducerea ploii, în sec. XIX, la o zonă ceva mai restrînsă, spre şoseaua care duce spre comuna Baba-Ana. Era un teren care probabil aparţinuse ICR-ului (Întreprinderea Comercială Raională, dacă nu greşesc).
O vreme, anii ’80, în care atracţia copiilor erau tricourile şi şepcile de pînză cu imprimeuri artizanale. Cum moda tricourilor şi sacoşelor cu ABBA şi Boney M era pe ducă, artizanii bîlciurilor se orientaseră spre fotbal. Războaiele noastre, ale steliştilor, dinamoviştilor şi craiovenilor, erau nişte războaie textile, pe care cluburile nu le puteau susţine, aşa cum se întîmpla în occident, cu un marketing specializat. Dar era bine, aveam măcar ocazia asta, de a ne susţine mîndria de mici microbişti. Coşul anual de cumpărături era completat de pălăriile de cowboy sau sheriff din carton vopsit cu un negru pe care îl bănui a fi rezultat dintr-un soi de zeamă de smoală diluată, pe care se adăuga ornamentaţia cu bronz-aluminiul acela lichid cu care se vopseau uşile sobelor. Stele, cruciuliţe, x-uri, opturi plus personajele serialului Dallas: Bobby, JR, Pamela şi Sue Ellen.
Dar asta a fost odată. Am revenit pe la începutul anilor 2000 şi am găsit ceva jalnic. Am făcut fotografii, dar clişeelor nu le-am mai dat de urmă, încît mi-e imposibil să susţin o cronică a bîlciului din vremea aia, a începutului de mileniu. Şi am revenit anul acesta, înarmat cu un aparat digital, fără grija schimbării filmului, fără teroarea cadrului ratat şi ireversibil. Peste ce am dat e greu de spus. Într-un bîlci trebuie să te vînturi o zi întreagă, să cumperi, să te holbezi, să asculţi la unul şi la altul vrute şi nevrute, să te laşi dus de nas. Or eu eram mai degrabă o remorcă a aparatului care de multe ori făcea altceva decît ce aş fi vrut eu să facă. Vreo două ore din după-amiaza unei duminici şi tot vreo două în dimineaţa zilei următoare, atît am petrecut în bîlci. Suficient cît să văd culorile vii, să simt mirosurile amestecate şi muşchii ţintuindu-mă în cele din urmă în dreptul unei beri. Dar bîlciul adevărat, cel despre care Mitu îmi povestea, ca unul care îşi petrecuse anii de glorie ai propriei sale copilării în respiraţiile bîlcenilor, din ziua în care se instalau pînă în cea tristă a plecării lor spre alt oraş, spre altă sărbătoare, bîlciul din interiorul său, cu secrete, cu mistere de nimeni elucidate, bîlciul acela era ceva pierdut, ceva ce el cunoscuse iar eu nu putusem atinge vreodată. Îl ascultam ca un copil, aşa cum îl ascult pe taică-miu povestindu-mi din copilăria lui. În grabă îmi amintesc de o anume Ticuţa-Piticuţa, care făcea şi desfăcea multe, de Zidul Morţii care-şi avusese sfîrşitul chiar la Mizil, cînd un motociclist murise, iar distracţia fusese desfiinţată de autorităţi. Apoi de Doru Purcel, un personaj care băga frica în comercianţi luîndu-le un soi de taxă de protecţie şi cîte şi mai cîte. Poate că îşi clădise şi el propriile-i mituri pe care se găsea obligat să şi le slujească perseverent, cu o docilitate a cărei explicaţie n-ar putea fi alta decît fascinaţia.
Ce-am văzut eu în cele două preumblări şi, mai apoi, o dată cu vederea fotografiilor pe care le-am făcut, era un amestec. Aşa cum mă şi aşteptam. Întotdeauna altul. Textilelor le-au luat loc mărfurile de producţie industrial-globală. Artizanii noştri au dat înapoi din calea pieţei chinezeşti, plăsticoasă şi pragmatică pînă la a reproduce icoane creştine sau mici idoli şi idoliţe, Barbie ori Superman, pentru care doar comerţul este o justificare. Ici-colo mai dai de cîte un meşter adevărat, cu alt aer decît cel irespirabil, pe care legislaţia propusă de Ministerul Culturii şi al Cultelor îl proclamă Tezaur Uman Viu. Cîteva exemple: un prahovean din Gorgota şi un buzoian încă fac harnaşamente, biciuri şi potcoave, un rudar din Mărăşeşti ciopleşte linguri, funduri de pîine şi vase pentru mălai sau făină, spoitorii din Sîngeru vin cu vase şi ceaune de diferite mărimi. Dar trebuie să cauţi bine prin măruntaiele bîlciului pentru a da de ei. Nici ţiganilor cu papagalii îmbătrîniţi, care extrag bileţele prezicătoare, nu le mai dai de urmă. Nu că mi-aş fi pus mare speranţă în minciunelele iefine care ar fi putut ieşi la iveală, dar măcar erau o pată de culoare, un amuzament acceptat, devenit tradiţional. Locul le-a fost luat de un alt soi de agenţi plimbători, care acum vînd din cutii nu foarte mari fie şerveţele umede pentru bebeluşi, fie căţeluşi de pluş îndoielnic ale căror căpăţîni par să tremure – aşa ceva îşi puneau şoferii fie pe bord, fie la geamul din spate al maşinii. Mititeii, cîrnaţii de Pleşcoi (mai degrabă contrafăcuţi), pastrama, frigăruile, berea şi răcoritoarele, porumbul fiert, alviţa, seminţele, vata de zahăr alb ori roz, floricele simple sau colorate versus ... Ce să contrapui? Nu tu un pahar de vin, nu peşte prăjit, nu bragă, nu socată, nu gogoşi, cum va fi fost în alte vremuri, acum treizeci de ani. Şi este explicabil. În fapt, găseşti tot ce e la îndemînă, uşor de făcut, fără bătaie de cap. Să pretindem totdeauna de la prezent cele ale trecutului? Să înotăm contra curentului retoric pe tema tradiţiei şi a autenticului? În ce s-ar măsura eficienţa unei asemenea porniri? Fiecare timp cu ale lui, cu toate neajunsurile, cu toate dezamăgirile. Poate de-asta, cînd am venit, frate-miu m-a luat un pic în băşcălie, întrebîndu-mă:
- Ai venit la bîlci, nu?
Dezamăgiri, pe care le anticipasem, ca şi cum m-aş fi înarmat cu ele, am avut şi eu. Aş fi vrut să văd un circ, cu misterele alea ieftine, cu levitaţii şubrede, ori cu adormiri mincinoase, cu alte şi alte amăgiri pe care le luam ca atare doar pentru că ele ţineau doar o zi. O zi a mirajului, cu care toţi eram de acord. Privind în jur însă, observam o foame nepotolită de spectacol, de distracţie, în ciuda sărăciei evidente. Lumea se bucura, apoi adăsta precum calul lovit de soare, în buza berii. Copiii adormiţi la sînul mamelor sub căldura sufocantă a acelui capăt de cîmpie intrau cum nu se poutea mai bine în peisaj, în propria lor istorie de bîlceni.
Şi cîte ar fi de spus. Seara, cînd am simţit vîntul apropiindu-se, am luat-o încet la picior. Şi ne-am oprit la Mitu, care stă la doi paşi de bîlci. Am mai băut vin din dealul Tohanilor, o cafea la ibric şi ne-am amestecat vorbele comentînd cele văzute şi făcînd supoziţii pe urmele unei clădiri, Vila Mareş, despre a cărei existenţă aflasem cumpărînd o carte poştală din 1913, editată de librăria Popovitz din Mizilul începutului de secol XX. O clădire care nu mai există, dar care-ţi sugerează un Mizil cu totul diferit de cel de azi. Un Mizil al negustorilor care-şi dădeau copiii la şcolile din Ploieşti, Buzău sau Bucureşti, pentru ca apoi s-o apuce şi ei pe urmele odraslelor, stabilite în oraşele unde-şi făcuseră studiile. Din Mizil s-a fugit ca de dracu. Poate că la mijloc o fi ceva terifiant, cine ştie, care ne mînă pe toţi fie mai spre cîmpie, în Bucureştiul bulversat de betoane, dar cu un farmec neîntrerupt, fie spre cîmpii occidentale, dacă nu cumva chiar şi spre Cîmpiile Elizee. Pentru mine e sigur că bîlciul, atît de mult schimbat, e întotdeauna o bună ocazie de a reveni, de a intra în pielea tăbăcită, mirositoare a unui oraş plictisit de el însuşi.
N-am apucat să terminăm sticla de vin, că spre oraş s-a abătut o ploaie năprasnică. Un mizilean care încerca să mai prindă şi el o juma' de oră de distracţie pronosticase trei ore pînă la dezlănţuirea cerurilor. Nu ştiu cum s-or fi adăpostit cei pe care potopul i-a prins printre tarabe şi comedii. Cînd am văzut că nu-i de glumă cu ploaia, i-am telefonat lui Manu, frate-miu, care în cele din urmă s-a învoit să iasă din aşternuturi:
- Chiar mă gîndeam că o să dai telefon să vin să te iau... - pentru ca în cinci minute să apară cu maşina şi să mă salte din calea stihiei.







duminică, 14 iunie 2009

Un Mizil fictiv, dar plauzibil

Anul trecut, cînd am început să mă gîndesc la un Mizil stocat pe internet, ca o variantă a memoriei colective optimizată, pusă în legătură cu alte eventuale idei similare, am început să caut, cu ajutorul bunului prieten google, destul de haotic, recunosc. De altfel, nici nu-mi puteam propune o strategie de lucru. Începutul trebuia să existe cumva, oricum, şi abia apoi îmi puteam structura rezultatele. Printre primele lucruri găsite, şi recunosc că m-am entuziasmat, a fost o poveste scrisă de un român emigrat în USA. Istoria în care apărea şi Mizilul, ca decor al unei întîmplări cazone, a fost publicată în ziarul Clipa în 2003 (nr. 586, Los Angeles, 01-26-2003) La vremea aceea am reuşit să contactez autorul acelui text care mă incitase, rezultînd astfel o corespondenţă scurtă, pe care o redau aici, în continuarea textului pe care-l voi reproduce mai jos - o mostră de Mizil fictiv, aşa cum cîţiva bloggeri s-au încumetat să contureze unul anul trecut prin leapşa "Ce-ai face dacă ai fi dictator / dictatoare de Mizil?". Cum la ora actuală în Mizil e mai degrabă posibil să produci ficţiuni decît să produci realitate, mi-am amintit de acel Mizil al anilor '50, evocat de Dan David.


"RANIŢA SERGENTULUI DINU

Unitatea militara speciala din Mizil era amplasata la marginea de N-Vest a orasului, in directia in care acesta, ca un sarpe insetat, isi intindea limbile strazilor de la periferie catre dealurile din apropiere. Era zona viilor iar in satele respective se produceau cele mai bune vinuri din regiune, rosii si albe, gustoase si sanatoase, cu nimic mai prejos decat vestitele lor vecine de la Nord, din podgoriile Vrancei.

Militarii unitatii speciale apartinand Ministerului de Interne, atat cei in termen cat si, mai ales, ofiterii si subofiterii profesionisti erau bine cunoscuti in aceste localitati. Aproape in fiecare duminica, dar indeosebi in perioada Octombrie-Decembrie, dupa culesul viilor, in saptamanile acelea in care pivnitele cantau in surdina imnurile lor bachice, veneau militarii. Inundau ulitele si se opreau pe la portile la care gospodarii ofereau trecatorilor amatori de degustare vinul nou din damigene de sticla sau butoiase din lemn de artar. Unii gospodari aveau puse alaturi si platourile din lemn pe care taiau muraturile si pastrama neagraibruna in felioare subtiri, tocmai bune sa fie puse pe bucatile de paine alba, adesea calda inca, pe care doritorii o apreciau pozitiv si o insoteau cu largi inghitituri din licorile oferite. Se platea o suma fixa, mica, de ex. 5 lei, pe care se manca si se bea "cu burta", fiecare cat putea, toata ziua. La sfarsit, cei interesati mai si cumparau diferite cantitati de vin sau de pastrama pentru a le duce acasa.

Era prin toamna lui 1956, colectivizarea era in toi dar oamenii mai aveau inca o solida baza gospodareasca in proprietatile individuale, nu se ajunsese pana la totala saracire a taranimii. Aceasta performanta o va reusi, ceva mai tarziu, regimul comunist in dezvoltarea sa parazitara si vor veni anii cand amintirea perioadei anilor '50 va fi ca o nostalgica reverie pentru cei ce au trait-o si in acelasi timp va fi ca o iluzie incredibila de prosperitate si veselie pentru cei ce au venit mai tarziu pe lume si nu au cunoscut-o.

Unitatea militara a Ministerului Afacerilor Interne din Mizil, cu profil de paza, nu se asemana cu majoritatea celorlalte unitati ale acestui minister, vestitele unitati de "trupe de securitate", formatiuni de elita ale regimului comunist pe care acesta le-a folosit pentru a-si elimina adversarii si a crea o atmosfera de teroare in mijlocul populatiei, in special in zonele rurale si de munte. Aici la Mizil era un fel de "cimitirul elefantilor" pentru cadrele securitatii. Toti cei retrogradati, "obositi", "uzati", sau pur si simplu inutili, chiar cei nesiguri, uneori, erau dirijati spre Mizil, in aceasta unitate putin boema, oarecum lasciva, dupa parerea celor ce o vizitau si care nu puteau uita usor rigiditatile si severitatea din propriile unitati de profil. Obiectivele pazite erau relativ minore, unitatea era de talie mica, disciplina si rigoarea nu prea erau la ele acasa, relatiile intre militari erau apropiate si omenesti. In acest mediu a aparut la Mizil sergentul Dinu Gheorghe, militar in termen in anul al treilea, om cu indelungate si apreciate state de serviciu in trupele de securitate, decorat pentru contributia sa in vestitele actiuni montane de "curatire" a muntilor de formatiunile militare care se opuneau regimului comunist. Luptase in Muntii Banatului cu vestita unitate de interventie din Timisoara, in Muntii Fagaras si chiar in Muntii Maramuresului, pe Valea Izei. Colindase unitatile trupelor de interventie ale securitatii din intreaga tara si devenise specialist in "scotocire", operatiune de control a suprafetelor plantate sau cu tufisuri sau paduri si de descoperire a ascunzatorilor partizanilor. La cei 26 de ani devenise un "specialist" si urma sa se "reangajeze" in iarna aceasta, sa devina militar profesionist incepand cu ianuarie 1957.

Om mic de statura, slab si negricios, de loc din zona Caracalului, era provenit dintr-o familie saraca in care se amestecase si sange tiganesc, intr-o proportie importanta, de-alungul timpului. Sergentul Dinu, sau mai bine zis sergentul Gheorghe Dinu cum prefera sa i se spuna avea o voce subtirica, de femeie speriata. Cand tipa se speriau si pasarile, atata dramatism incarca el in expresiile lui indragite: drepti, culcat, taras, scotociti, pas alergator, atentie, aviatia inamica si altele cateva. Era o fire dusmanoasa, mereu incruntat si extrem de serios. Nimeni nu-l vazuse vreodata pe Dinu cu vreun zambet pe fata lui de soricel speriat.

Unii ziceau ca ar fi impotent si lipsa totala de succes la femei l-ar fi incarcat cu rautate si invidie si-i dictau comportamentul isteric si razbunator. Ofiterii nu il iubeau, colegii nici atat iar recrutii sau militarii din anii 1 sau 2 il detestau pur si simplu.

La Mizil sergentul Gheorghe Dinu urma sa predea cateva lectii practice de scotocire gradatilor si comandantilor de grupe. Ajuns la unitate intr-o marti seara, s-a cazat in dormitorul cel mai mare, intr-un colt mai intunecat alegandu-si un pat mai rasarit printre paturile altor gradati. Lucrase intens cu elevii lui miercuri, joi, vineri si sambata dar nu era deloc multumit cu rezultatele obtinute. A propus si i s-a aprobat sa continue cu instruirea si duminica dimineata. Franti de oboseala, duminica la pranz s-au spalat, s-au schimbat, au mancat ceva si au plecat la Viisoara, una dintre cele mai cunoscute podgorii din jurul orasului. Era sfarsit de octombrie, timpul putin cam racoros, cu cerul acoperit dar bun pentru o escapada si o proba de bautura si de mancare "cu burta" la Viisoara. Gradatii l-au luat pe Dinu mai mult cu forta, la inceput; el voia sa-si faca bagajul, sa se odihneasca. A doua zi dimineata urma sa se intoarca la unitatea sa militara din Bucuresti, Baneasa. L-au convins pana la urma.

Oamenii erau cam obositi si bautura buna i-a prins repede. Dinu manca pe apucate pastrama afumata, gustoasa si bea pahar dupa pahar. O tiganca tanara din Mizil, una dintre acelea ce veneau in fiecare duminica la Viisoara sa se distreze in compania militarilor, s-a apropiat cam tare de sergent si acesta a respins-o brutal. Tanara a inceput sa-l injure si sa-i spuna tot ce-i venea la gura, intr-un limbaj suburban original si deosebit de colorat. Dinu a baut si mai mult. A cumparat doua damigene a 10 litri de vin fiecare si 5 Kg. de pastrama de buna calitate. Seara s-au intors la unitate, au luat cina si s-au retras la dormitoare. Militarii nu puteau sa doarma. Vorbeau, unii mai beau din sticlele pe care le adusesera de la Viisoara. La fel si sergentul. A mai baut, si-a facut bagajul in care la fundul ranitei enorme a pus pastrama si una dintre damigenele cu vin invelita intre rufele si celelalte lucruri mai moi pe care le avea cu el. Cealalta damigeana urma sa o duca la mana si sa mai si bea din ea pe drum. De la Mizil la Bucuresti trenul personal facea cca. 6 ore. Avea tot timpul. Pe la ora 22:30 ordona stingerea dupa ce goli jumatate din continutul damigenei pe care urma sa o duca, in mana la Bucuresti. Simti o amorteala fierbinte la extremitati si o usoara senzatie de greata dar spera sa-i treaca peste noapte. Soldatii s-au culcat, obositi. Pe la ora 23:00 unii inca mai vorbeau, mai radeau chicotit si nu-l lasau pe Dinu sa adoarma. Faptul l-a umplut de nervi si pe fondul iritant de ameteala si de greata nu se mai putu stapani, tasni din pat ca un porc mistret dintr-un tufis si tipa cat il tinu gura sa urlatoare:

- Desteptarea!... Drepti!.. La capatul patului v-aliniati!

Intr-un minut toti cei din dormitor, vreo 100 de militari erau in pozitia de drepti la intervalul dintre paturi. Se facu liniste. Dinu, in izmene, circula printre paturi, prin fata celor doua randuri de militari in pozitie de drepti.

- De ce nu dormiti, soldati?.. N-aveti somn,..ai? Las ca va fac eu somn cat ati zice peste..Culcat! Toata lumea s-a trantit la podea.

- Drepti!...Culcat!...Drepti!...Culcat!.. Pe sub paturi, scotociti! Hai ostas, misca!... Pe sub paturi, taras!...Drepti! Si o tinu tot asa, mai bine de o jumatate de ora. De la celelalte dormitoare au inceput sa se iteasca unele capete de-ale soldatilor pe usa dormitorului mare. Se observa pe fata sergentului Dinu ca i se facea din ce in ce mai rau. La un moment dat sughita puternic si incepu sa vomite pe propriul pat si pe dusumeaua de lemn. Cei din apropiere s-au indepartat brusc. El s-a trantit in patul plin de propria voma si a adormit imediat. Seful de dormitor, caporalul Stanciu, dadu un ordin scurt:

- Fruntas Boldea. Schema numarul 3! Executarea!

Ordinul insemna inlocuirea continutului ranitei sau geamantanului oaspetelui detasat cu caramizi. Dupa inca o ora toti dormeau sforaind, fiecare pe tonul sau si dormitorul mare zumzaia intreg ca un stup de albine intr-o noapte de vara.

Dimineata, la desteptare, dormitorul mirosea ca o crasma neintretinuta, murdara. Sergentul Gheorghe Dinu nu mai era in dormitor. Se trezise cu noaptea in cap, curatase patul si dusumeaua si plecase grabit, sa nu mai dea ochii cu ceilalti. S-a aflat mai tarziu ca Dinu transportase constiincios pana la Bucuresti ranita sa plina si grea si s-a facut de rusine fata de capitanul Oprea, caruia a vrut sa-i daruiasca marfa adusa de la Mizil. "

O sa va fac eu sa mancati si caramida." , se spune ca ar fi zis Dinu, plin de furie, adresandu-se in gand militarilor de la Mizil, la intalnirea ratata cu superiorul sau de la Baneasa."



Corespondenţa cu autorul Dan David:


Bună ziua,
Va scriu pentru că am citit un text scris de dumneavoastră în revista Clipa în 2003. Era vorba despre o istorie cu un sergent la o unitate militară din Mizil, în 1956. Detaliile poveştii m-au făcut să cred că aţi trecut prin acest oraş ca militar. De fapt, ceea ce mă interesa era să obţin de la dumneavoastră nişte informaţii despre Mizil, aşa cum l-aţi perceput atunci, desigur dacă presupunerea mea este confirmată de realitate. Eu încerc să scriu ceva despre Mizil, mizilean fiind, şi caut oriunde şi orice este legat de Mizil (chiar şi fotografii, cărţi poştale, corespondenţă în care se reflectă cîtuşi de puţin oraşul). Prin urmare, vă scriu pentru a vă cere o mînă de ajutor. Cu consideraţie, C. M.

Bună ziua.
Domnule M., schiţa mea este o ficţiune în cea mai mare parte. Este adevărat că am făcut o vizită la Unitatea Militară a MAI din Mizil în timp ce eram militar în termen, prin 1956 sau 1957, dar în afară de câteva zile petrecute în cazarmă, nu am prea ieşit. Îmi pare rău că nu vă pot fi de folos cu informaţii din vremea aceea. Vă doresc succes în întreprinderea Dv. Cu stimă, D. D.

Mulţumesc oricum. Totuşi, ficţiune fiind, îmi permiteţi să o folosesc, în sensul de a o aminti in întreprinderea mea, chiar cu titlul acesta, de ficţiune, pentru că nici ce a scris Caragiale despre Mizil nu e adevărat întrutotul? Povestea dumneavoastră are calitatea de a da senzaţia de mic reportaj, de amintire, ceva veridic.
Cu respect, C. M.

Cu plăcere. Aveţi acceptul meu şi v-aş ruga să-mi daţi de ştire când sfârşiţi "întreprinderea", poate voi putea citi şi eu. Vă doresc succes. Cu stimă, D. D.

Bună ziua,
Revin cu interesul meu monografic pentru Mizil. Voiam să vă întreb dacă amănuntul referitor la ofiţerii acelei unităţi militare pe care o numeaţi "cimitir al elefanţilor", ofiţeri ai fostei Siguranţe sau ai Securităţii traşi pe linie moartă, era unul real sau doar aţi vrut sa întăriţi tuşa pentru a crea un cadru veridic pentru desfăşurarea poveştii?
Vă întreb despre detaliul acesta pentru că din istorii care ies abia cum la iveală am descoperit că aici au fost, ca mai peste tot în ţară, de altfel, ofiţeri securişti extrem de zeloşi, cu un "simţ al răspunderii" bine asumat şi pus la lucru. Cu respect, C. M.

Nu am nicio dovadă că ofiţerii unităţii militare respective erau un fel de elefanţi, traşi pe linie moartă. Nu i-am cunoscut pe niciunul, de fapt. Ce pot confirma cu certitudine însă, este calitatea deosebită a vinurilor din podgoriile din apropierea Mizilului.
Seara bună! DD

miercuri, 10 iunie 2009

Juniorii Mizilului / anii '80-'90

Postarea de ieri, prin care mă alăturam iniţiativei unui blogger mizilean (1acolo) care a pornit o petiţie adresată primarului Emil Proşcan pentru reabilitarea stadionului din Mizil, mi-a reamintit că printre fotografiile pe care le-am luat cu mine la Bucureşti se găseşte una cu juniorii mici ai Stelei Mizil. Am luat-o cu mine pentru că în lotul acela se afla şi fratele meu. Pe vremea aceea, cînd Steaua Mizil activa în divizia B, existau şi cîteva grupe de juniori. Antrenorul grupei de „juniori mici” era fostul portar al Rapidului Mizil, Crăciun. Grupa juniorilor mari mijlocii era antrenată de Gică Aldea, fotbalist la Rapid Mizil, iar după desfiinţare la Steaua Mizil, cu avatarurile ASA şi AS, în vreme ce la juniorii mari antrenor era Niţă Rînceanu, fost jucător la Petrolul, Poiana Cîmpina, Prahova Ploieşti şi Rapid Mizil. În fotografia de mai jos, printre cei douăzeci şi ceva de puşti se afla şi Iulian Tameş, ulterior ajuns la juniorii lui Dinamo. Într-o perioadă consistentă, însumînd şapte ani, Tameş a făcut parte chiar din prima echipă a cîinilor roşii. Acum joacă la FC Argeş. Astăzi, ce coincidenţă, FC Argeş joacă acasă cu Dinamo. Meci fără cine ştie ce miză. Poate să fie vreo miză pentru Tameş, să arate unora că putea face parte din lotul lui Dinamo cu mai mult succes decît alţii.
Cred că este singurul din fotografia asta care a răzbit prin fotbal.



Mai jos secvenţe cu execuţii ale lui Tameş culese de pe youtube (o finală de cupă în tricoul lui Dinamo împotriva lui FC Naţional şi un meci de campionat în tricoul lui FC Argeş contra Farului Constanţa):

marți, 9 iunie 2009

Ruină / rugină:
rime pentru stadionul din Mizil


Azi am primit de la un mizilean - 1acolo - următoarea petiţie (http://www.petitieonline.ro/petitie/petitie_pentru_refacerea_stadionului_din_mizil-p26473051.html), adresată primarului Emil Proşcan, care vizează sensibilizarea autorităţilor locale pe un subiect care acum douăzeci şi ceva de ani făcea oraşul să fiarbă:

„Stadionul Tineretului din Mizil a găzduit echipe precum Rapid Mizil și apoi Steaua Mizil, echipe ce au evoluat în eșantioanele secunde ale fotbalului romanesc încă din anii 30-40, dar care au făcut istorie. Astăzi stadionul este o ruina, o istorie vie nu trebuie uitata și îngropată în trecut, ea trebuie sa renască cu ajutorul nostru.”

Intrăm în subiect abrupt: printre mizileni este cunoscută vizita de astă toamnă pe care Adrian Năstase a făcut-o la Mizil împreună cu oficiali ai clubului Dinamo pentru o presupusă reabilitare a bazei sportive. Se prea poate să fi fost doar o diversiune cu rolul de a sensibiliza microbiştii mizileni care nu au uitat meciurile memorabile din anii ’80 şi începutul anilor ’90. Adrian Năstase a ieşit deputat de Mizil, dar de stadion nu s-a mai auzit nimic. Umbla vorba prin oraş că primarul, rapidist înfocat, ar fi încercat să demareze nişte discuţii cu oficiali ai Rapidului pentru a readuce fotbalul la Mizil. O fi adevărat, dar cine poate verifica? Stadionul arată la fel ca acum un an. O ruină, o rugină. Cu ziduri ca de puşcărie, cu o clădire - în care se putea face cantonament, dotată cu sală de forţă, dormitoare – distrusă, devastată, devalizată. Gradenele au fost smulse, scheletul metalic al tribunelor pare un exerciţiu de imaginaţie al unor sudori după o vizită la Muzeul Antipa. Printre coastele metalice cuprinse de rugină, vegetaţia îşi face loc în voie. Am găsit chiar un rug de mure. Cînd şi cînd în faţa porţilor stadionului zăreşti o aglomerare de maşini scumpe care semnalează totuşi o activitate sportivă. Gardul care desparte terenul de tribune este spart pe alocuri. Pot trece pe acolo şi oameni şi animale. Şi vezi, de fapt, o combinaţie stranie, aşa cum trebuie să fi fost fotbalul la începuturi - un joc serios îngreunat de burţi inestetice, asezonat ici-colo cu un păscut posac, înconjurat de fierătaniile speriate şi ele de propria lor existenţă. Fotbalul s-a înstrăinat, e lucru sigur. Jucătorii mizileni care mai au o vîrstă potrivită pentru un fotbal încă practicabil îşi văd de treabă la echipele comunelor din jurul Mizilului, active în liga judeţeană: Victoria Fîntînele şi Podgoria Vadu-Săpat. În final, să spunem totuşi că o utilitate mai are incinta acestui stadion mîncat de indolenţă şi nepricepere. În spatele tribunelor poţi vedea spinări de nisip şi balastru – materia primă pentru asfaltarea străzilor oraşului. De asemenea şi grămezile de piatră cubică extrasă din pavajul care încă dădea oraşului un farmec de tîrg, acum reperabil doar în literatură şi în albumele cu cărţi poştale ale anticarilor. Măcar de-ar fi folosite pentru amenajarea aleilor din parcul ciuntit de apariţia unei biserici maramureşene (!!!) şi a unei Sali de sport (tip Adrian Năstase).
Istoria recentă stadionului - după retrogradarea Stelei Mizil în divizia C, urmată de cedarea locului altei echipe, care a făcut ca fotbalul să dispară încet din oraşul unde timp de vreo zece ani se decidea echipa care promova în divizia A - este legată de procesul civil dintre Uzina Militară, care investise în baza sportivă, devenită apoiobiectiv militar, şi primărie, ca fost proprietar. Baza sportivă a început să se surpe o dată cu recăpătarea proprietăţii de către primărie asupra incintei stadionului. Probabil că lipsa unei experienţe în gestionarea şi administrarea unei asemenea baze sportive a dus la accentuarea degradării, începută deja prin nefolosire şi absenţa unei paze din partea autorităţilor locale.
O scurtă istorie fotbalului mizilean alături de cîteva fotografii aici, plus alte cîteva imagini edificatoare pentru o tristă cronică unui prezent (sportiv) continuu:












miercuri, 3 iunie 2009

Selecţiuni din dictatura de Mizil [1]

Nu de puţine ori am constatat că atunci cînd deschid Ada şi ardoarea (mai des) ori ciclul Hallipa (mai rar) mă surprind zăbovind cu privirea pe arborii genealogici care introduc în cele două istorii familiale – şi obiceiul o dată constatat s-a transformat apoi într-o curioasă deprindere de a vizita uneori un loc destul de interesant:
www.familytreesearcher.com/. Dar nu despre asta intenţionez să scriu. Legătura este o descoperire făcută anul trecut pe internet. Moda lepşii la bloggeri, nu ştiu dacă între timp s-a stins sufocată de altă modă, a fost bîntuită într-o vreme şi de subiectul Ce-aş face dacă aş fi dictator de Mizil. Iarăşi Mizilul, gaură neagră, gazdă bună pentru defecte şi lucruri de lepădat, un unde-a-nţărcat-dracul-iapa ideal. La declanşarea acestei lepşe ajutase probabil şi anunţarea candidaturii lui Adrian Năstase pentru un post de deputat în circumscripţia Mizil. Într-o juma’ zi am tot făcut echilibristică sărind din blog în blog şi am reconstituit, cu o plăcere de arheolog, o hartă. Sigur că da, semăna cu un arbore genealogic, o constelaţie minusculă în blogosfera românească şi, mai departe, în globlogosferă (ce struţo-struţilă de cuvînt mi-a ieşit! – precum o limbă înodată).

Nu mi-am mai propus legături între detaliile descoperite: tendinţele dictatoriale ale participanţilor, ironiile presărate, giumbuşlucuri ori neputinţele de a intra în pielea unui tiran... – am recurs la ceva mult mai la îndemînă. După modelul selecţiunilor din programul de Revelion, dar procedeul mi s-a părut că aduce şi cu maniera de inventar à la Sei Şōnagon, am făcut un portret-listă al unui dictator care şi-ar desfăşura cariera de zbir în micuţul, lipsitul de atracţie, multluatul în bîză Mizil. Ca un poem de zile greledar cu zîmbetul pe buze – numai bun de citit pentru aduceri aminte:

nu vor exista fiţoşi, iar pe cei care ar ridica întrebări
cu privire la legitimitatea acţiunilor mele i-aş reduce la tacere, încarcerîndu-i,
aş afişa un discurs populist, invocînd binele general,
toată lumea va trebui să aibă PC-uri cu procesoare quad-core, una sau două 9000GX2,
patru giga de memorie şi cel puţin un hdd WesternDigital Raptor de 150GB,
dacă nu, la carceră şi obligaţi să joace NFS Carbon pe un Pentium II la 400MHz,
aş desfiinţa fabrica de armament, că oricum nu se mai produce nimic,
şi aş construi 5 mall-uri, care să se numească:
MallZil, Mizil Shoping Mall, Mizil Piatza, Mizil Nord-Centru-Sud- Mall
şi, nu în ultimul rînd, Vinoasa Mall,
aş decreta doliu regional şi aş da cep la toţi bariculii
de la Tohani…
să curgă vinul! – o populaţie ameţită e o populaţie uşor de controlat. :))
aş interzice religiile, cultele şi ocultele… cui îi mai trebuie religie cînd are vin!?
aş interzice poluarea şi aş popula maidanele cu zimbri importaţi din Polonia,
aş importa 10.000 de saşi… dacă a mers o dată, de ce nu ar merge şi a doua oară?
mi-aş trage vilă cu piscină şi termopane cu Svarowski,
aş decreta ca priorităţi 2 sau chiar 3 linii de metrou, aeroport,
ieşire la mare, un cartier de zgîrie nori,
(PAI BĂ!!! dacă eram eu dictator de Mizil, credeţi voi că mai scriaţi pe bloguri?
LA MUNCA BĂĂĂĂ!!! păi, pe vremea lu’ Nea Nicu
nu prindeai picior de vietate moartă în blogosferă după ora 10:00)
m-aş duce în Preşedinţia de Mizil şi aş da afară
toate coţofenele cu 5 clase şi ochelari fund de sifon
şi mi-aş angaja numai Carle Bruni cu IQ supra-dotat,
aş pune să mi se construiască un turn de sticlă în mijlocu’ republicii,
de unde să văd tot ce se întîmplă,
aş cumpăra toate terenurile din jurul republicii
şi aş planta vie din soiuri bune – aş face o republică viticolă,
(mai întîi m-am gîndit că m-aş muta la Urlaţi sau la Băicoi,
că au nume mai faine, numa’ bune pentru un dictator care se respectă,
mai apoi însă, mi-am dat seama de avantajul strategic al Mizilului
şi am direcţionat banii mizilenilor către trei investiţii majore:
linia de tren ultrarapid, Buzău-Mizil-Ploieşti-Bucureşti,
cu fiecare segment străbătut în maxim 15 minute,
organizarea unui mega-concert la două săptămîni,
organizarea unui festival al vinului, a doua zi după concert,
înfiinţarea unei universităţi, cu predare în limba engleză,
centrată pe ştiinţe sociale şi pe vinificaţie,
la care să angajez teaching staff multinaţional,
şi care să ţintească studenţi din Europa de Est şi de Sud.)
aş redeschide cinematograful transformat în discotecă acum mai bine de zece ani,
filmele le voi alege eu, prezenţa obligatorie, cine nu vine va fi expulzat din oraş,
cine comentează în sală va fi împuşcat pe loc,
cui îi sună telefonul va fi împuşcat cu cartela SIM cu tot.
cine va fi prins cu maneaua la purtător va primi şuturi în cur fără număr,
responsabilii cu şuturile vor lucra în trei schimburi
şi vor avea cea mai mare leafă din oraş
– vor fi preferaţi la angajare cei cu peste 45 la pantof – ;
aş decreta numele oficial al locuitorilor - mizilici,
aş institui cultu’ Mizilicului ăl’ Mare şi aş pune toţi şomerii, şi nu numai,
să planteze, în loc de flori, mizilicuri,
aş construi turnul fără ferestre pentru toţi nemizilicii
(ăştia de nu se adaptează regimului),
aş face televiziune locală, MizilTv – desigur toate celelalte posturi scoase;
logo-ul: nişte gratii îmbrăcate în... catifea... şi multe multe multe altele...
dar acum, că am revenit la sentimente mai bune,
am convocat consiliul tribal al Mizilului,
format doar din bărbaţi puternici şi curaţi, moraliceşte vorbind,
şi împreună am hotărît :
trebuie să lăsăm acest megalopolis pe mîna unei femei!

CONTINUARE : – ca dictatoare, mă voi îmbrăca în togă purpurie,
iar în picioare voi purta flip-flopşi de plastic auriu.
pe cap o să port, în loc de lauri, o coroniţă de margarete,
iarna o să mă acopăr cu o hlamidă garnisită cu blăniţă de hermeline
şi zibeline artificiale. echipată aşa, voi bîntui toată ziua prin oraş,
cu coroniţa strîmbă şi împiedicîndu-mă în flip-flopşi, să supraveghez treburile urbei.
şi, cel mai important, o să construiesc în centrul oraşului un palat poleit cu aur,
cu grădini sălbatice şi japoneze, cu izvoare şi heleştee săpate de sclavi,
totul doar pentru mine şi acoliţii mei, Căţelu’ şi Pisicu’.
ca să păstrez aparenţele lungii tradiţii dictatoriale de opulenţă şi desfrîu,
mă voi preface că organizez în fiecare seară petreceri şi orgii.
de fapt, eu plus camarila formată din Pisicu’ şi Căţelu’,
vom sta închişi în palat unde vom juca
scrabble şi remy pe steluţe din hîrtie glasată şi,
pentru că idolul nostru e Mobutu Sese Seko,
Pisicu’ se va vopsi cu buline maro, să creadă lumea că avem şi noi leopard.
mulţumită de munca mea, mi-aş construi un palat de dictator cu vedere la ocean,
mi-aş deschide laptopul şi m-aş apuca să scriu
“Memoriile unui Dictator de Mizil în Secolul 21″ –
o cronică a singurătăţii, evident, care ar cuprinde cuvinte precum:
alienare, solipsism şi sternocleidomastoidian.

Cît despre Adrian Năstase, mizilenii nu prea l-au mai văzut la faţă după campania electorală din toamna trecută. Că doar nu s-o cînta în fiecare zi A ruginit frunza din vii şi rîndunelele-au plecat...


[1] [selecţiuni din dictaturile: radicale, alex nicolescu, bogdanicus, bogdan, porcu, micuandrei, sorinkili, momoc, drina, jorj, chrismilla – lista celor care au primit leapşa e mult mai lungă]