O ieşire din adolescenţă, la Mizil

“Cînd eram clasa a opta, fiind nevoiţi să optăm pentru un profil de liceu, am ales Liceul Militar. Era printre cele mai bine cotate, alături de Liceul Pedagogic şi Liceul Sanitar. Nu ştiam ce înseamnă, cu ce se mănîncă milităria. Ştiam doar că simpatizam ofiţerii nemţi din filmele cu al doilea război mondial. Explicaţia pe care mi-am dat-o destul de repede era simplă: sora bunicului meu se măritase cu un neamţ încă dinaintea războiului, locuiseră o vreme în România, pentru ca după război să plece definitiv în Germania Federală. Ăsta a fost unul din motivele care m-au întors din hotărîrea de a da examen la liceul militar, o condiţie obligatorie pentru admitere fiind aceea de a nu avea rude în străinătate. Tata cred că a fost reţinut în privinţa carierei militare timpurii dintr-un alt motiv – eram prea firav şi timorat pentru a mă arunca într-un regim cazon. În plus, eram şi cam împrăştiat, tot timpul cu gîndul la fotbal, la stadionul aflat în apropierea casei noastre. Şi cum era contabil, m-a direcţionat la clasa de profil economic (pentru agricultură) a Liceului Agroindustrial din oraş. Era o clasă căutată, singura cu profilul ăsta din judeţ. Ar fi urmat să devin contabil de IAS sau CAP. Tata s-ar fi descurcat cumva cu nişte pile şi m-ar fi tras apoi după el, în comerţ. Aşa s-au făcut socotelile viitorului meu. În vara anului 1987 am intrat al doilea pe listă la economic. Mama şi soră-mea tot au ieşit în oraş să vadă rezultatele, deşi ştiau deja că luasem. Le vedea lumea, era o chestie de mîndrie. Am început liceul sufocat de ritmul pe care proful de mate înţelegea să ni-l insufle. Ca un boxer în corzi eram şi, pentru a mă sustrage confruntării cu tabla, reuşeam printr-un soi de concentrare, credeam pe-atunci, să mă fac invizibil. Fără să exagerez, un an şi ceva nu am ieşit la tablă la orele de matematică. N-am apucat bine să ne scuturăm, nu ne dăduseră mustăţile şi a venit 1989 cu treapta a doua, o punte a suspinelor, unde elevii se mai selectau, unde pilele se puneau la treabă foarte serios. Aveam examen la matematică, cunoştinţe economice şi cunoştinţe social-politice. Ultimele două materii erau contopite într-un singur examen. Era cumplit pentru că eram nevoiţi să tocim multe şi lungi citate din discursurile Ceauşescului. Proful cu care făceam meditaţie la matematică, altul decît cel de la şcoală, m-a întrebat dacă am început pregătirea şi la celelalte materii, la care meditator nu putea fi decît domnul Manea, proful nostru de la liceu, ins lins cu alifii mii, pe care-l credeam şi vedeam ţinînd filosofia şi economia politică la degetul mic şi-n multe ale locuri secrete. Fapt este că la cursurile lui ne domina o teamă pe care n-o puteam dezamorsa cu nici un chip. Păream nişte pui la incubator, dependenţi de mediu, iar mediul era un cabinet capitonat cu lozinci, tabele, scheme economice pe un fundal roşu aprins. Poate din cauza asta am refuzat ideea de a mă pregăti cu el la celelalte două materii. Aveam un comportament evazionist, nu prea concepeam confruntarea. Cireaşa pe tort fusese selecţia mea la lotul de juniori al Stelei Mizil, un lot lărgit, care avea să mai suporte modificări. Tata, care la rîndul lui jucase fotbal tot la juniori, n-a fost de acord să împart pregătirea pentru treaptă cu fotbalul şi a trebuit să renunţ. În atmosfera asta au venit examenele. La mate am luat 9,12, la celălalt 4,25. Parcă astea au fost notele, sau ceva pe-aici. Media, defavorabilă. Căzusem al treilea sub linie. În familie s-a evitat dramatizarea situaţiei. Bine, făcusem şi eu ceva în sensul ăsta. Rezultatele se aflaseră pe căi ocolitoare cu cîteva zile înaintea afişării. Ştiam că picasem, dar din nou refuzul confruntării mă lovise şi nu puteam să fac altceva decît o mică scenă. În ziua ştiută, mama şi soră-mea s-au pornit din nou spre rezultate. Eu mi-am făcut toată dimineaţa treabă prin pod. De-acolo era cam greu să auzi ce se-ntîmpla în casă, motiv întemeiat pentru a lua pulsul întoarcerii maică-mii. Am jucat admirabil, pentru mine a fost o probă depăşită, iar urmarea a fost o discuţie matură, cu cărţile pe masă: încotro o apucăm? În timpul verii lui ’89 am tot bătut drumurile la Ploieşti cu maică-mea pentru redistribuire. Am simţit o umilinţă cruntă, pe care pînă la un punct mi-o asumam, n-aveam ce face. Mă aşteptasem la nişte ieşiri incontrolabile din partea părinţilor şi cînd colo lecţia era mai dură cu comportamentul ăsta cu mănuşi. În final am fost redistribuit la Liceul Agroindustrial Bărcăneşti, la cîţiva kilometri sud de Ploieşti. Mă trezeam la ora 4.20 pentru a lua o cursă de navetişti plină pînă la refuz. Eram precum un iepure încolţit de haită, de vînători... Citind proza lui Nedelciu, 8006, de la Obor la Dîlga, am recunoscut atmosfera celor trei luni de navetă înfiorătoare. Ajungeam în gara Ploieşti Sud de unde luam Informaţia Bucureştiului pentru rubrica de sport, Libertatea de azi, şi aşteptam într-un frig din ce în ce mai pătrunzător cursa pentru Bărcăneşti. Eram cel mai bine cotat în clasa de zootehnie unde ajunsesem. La teze, lucrări, extemporale, eram cel mai căutat cu privirea şi cu şoapta. Naveta începuse să mă tăbăcească, iar contactul zilnic cu ploieştenii părea să mă şmecherească un pic. Era o adevărată faună mediul în care ajunsesem, începusem să mă obişnuiesc, unele alianţe şi prietenii se înfiripaseră destul de repede şi aveam şi un soi de regim de protecţie. Mă resemnam, mă consolam, şi pe deasupra începeam să fac impresie artistică cu muzicuţa mea în practica de vie, porumb sau seră. Totul s-a spulberat în chip fericit în decembrie ’89. Pe 21 decembrie, în vreme ce mama forja Albaluxul cu rufele noastre comuniste, la televizor vedeam rumoarea. Cam cu o lună înainte devenisem partenerul tatei la audiţiile lui Neculai Constantin Munteanu de la Europa liberă. Ştiam ce se întîmplase în celelalte ţări comuniste şi aşteptam cu sufletul la gură scînteia şi la noi. Cînd s-a întîmplat, ai mei erau la serviciu. Cum eram obişnuit să deschid de unul singur radioul pe frecvenţa Europei libere, am făcut-o şi atunci pentru a dubla radioul public. Informaţiile interferau. Am vrut să merg la tren. Era simplu, ai mei stau la două case de gară. Mi-am dat seama imediat că nu ar fi fost un gest cugetat, de vreme ce l-aş fi lăsat singur pe Manu, care avea 10 ani. A urmat povestea cu revoluţia, cu teroriştii, cu împuşcatul dictatorilor, cu FSN-ul, cu fondul Libertatea, cu Lambada, Black, The Christians şi Sinead O’Connor, pe care descătuşarea i-a adus în case anticipînd venirea Occidentului în fortăreaţa neo-stalinistă de la Bucureşti. Au fost zilele şi nopţile şnur în faţa televizorului, ca şi cum sfîrşitul lumii s-ar fi dat în direct. Şi-a mai fost politica, bineînţeles. Cu Iliescu ne-am lămurit de cînd cu Dumitru Mazilu, retrăgîndu-se în scena cu tancul, parcă la Televiziune. Marşul partidelor politice din 28 ianuarie ’90, cînd cu sula-n coaste, a fost confirmarea şi a unora din cele ce se întîmplaseră în zilele dinainte, dar şi a multora dintre evenimentele ce-aveau să vină. Dar, peste toate astea, trebuia să înceapă şcoala, totuşi. Tata mirosise că trebuia profitat. Împreună cu părinţii celorlalţi trei elevi aflaţi imediat sub linie la examenul din vară de la economic a pornit la noul Minister al Învăţămîntului. Nu ştiu cît a durat zbaterea lor, cert e că s-au întors cu o aprobare pentru suplimentarea clasei de economic cu patru locuri. Cu alte cuvinte puteam reveni printre colegii mei. Mai apoi, cercetînd cererea aprobată, am realizat că semnăturile favorabile aparţineau lui Mihai Şora şi Sorin Antohi, noii mai-mari ai învăţămîntului românesc. De perspectivele mele în privinţa învăţămîntului economic s-a ales praful. După scurte tatonări, am renunţat la ideea de a merge la examen la ASE. Mi se părea că Facultatea de Drept e mult mai onorabilă. Însă începutul tranziţiei i-a îndemnat pe ai mei la o variantă mai sigură: învăţămîntul militar. Şi ca să împac şi capra şi varza, am ales Facultatea de Grăniceri, unde a doua specializare era cea juridică. Aşa am ajuns la Sibiu, în 1991. Pînă la urmă tot sub arme. Restul e o altă poveste.”

Mai multe în înregistrarea audio de aici.