Cruci de piatră
Anul trecut — 2010 — s-a întîmplat să fac împreună cu cîţiva colegi, la Muzeul Ţăranului Român, o expoziţie care a avut un subiect tocmai bun de explorat: crucile de piatră. În drumurile prin ţară poţi vedea adesea astfel de cruci, fie că dai de ele la drum, pe cîmp, ori la cimitirele de ţară. Există zone privilegiate, unde carierele de piatră au putut da naştere unor adevărate rezervaţii de artă ţărănească. Zonele acestea nu sînt multe în ţară. În schimb, pietrari puteau asigura pe vremuri comerţul cu astfel de cruci şi pentru regiunile de cîmpie, acolo unde existau cereri. Dealul Istriţei, identificînd într-un mod mai degrabă generic zona, dar şi dealurile Năienilor şi ale Tohanilor sînt un astfel de areal unde se pot face explorări pentru a schiţa, atît cît se mai poate, o poveste a artei pietrăritului.
Deşi copilărisem la Mizil, nu mai fusesem la Pietroasele ori la Năieni, acolo unde aflasem că aş fi putut da de astfel de poveşti. Poveştile le mai ştiam pe ciupite, de ici, de colo. Dar una e să apleci urechea la o poveste frumoasă — vorba dulce mult aduce — şi alta e să baţi locurile cu pasul tău. Aşa că am pornit împreună cu Marius Caraman: să fotografiem, să filmăm, să înregistrăm ce ne-ar fi putut ajuta mai degrabă pentru o expoziţie-eseu decît pentru una exhaustivă. Şi-am început cu Pietroasele.
■ ■ ■
Ion Moacă. Dacă se întîmplă să cauţi pe internet informaţii despre comuna Pietroasele, în multe reportaje vei găsi numele lui. Zis şi Gogu. Gogu Moacă. Căutam pietrari şi localnicii ridică din umeri. Unii au murit, alţii s-au lăsat. Îşi aduc apoi aminte de Moacă — un artist. Are pietroaie, sculpturi — scrupturi — chiar la stradă. Nu sînt şanse să-l ratezi, deloc. Ajungem. Probabil că există un ritual. L-am văzut şi anul trecut, cu altă ocazie. Aşa am ajuns şi anul ăsta, ştiind deja ce-i poate pielea. Iese nevasta, ne descoase, îşi face calcule. Foarte rapid dovedim probe de încredere şi-l strigă. Gogu Moacă coboară în curtea pietruită. Ştie foarte bine ce trebuie să facă pentru a ne da ce crede că ne trebuie. Ia la rînd sculpturile, le prezintă ca la o revistă de front. E limpede că există un ritual. Un călăreţ aflat la poartă este Ştefan cel Mare. Are o coroană, o cruce pe piept, plauzibil. Are chiar şi un pistol în mîna dreaptă. În curte, alt călăreţ. Îl lăsăm să-şi joace rolul de gazdă. Deci, acesta este încă un călăreţ, dar atît. Anul trecut sesizasem şapca de pe capul acestui cavaler şi mi se păruse că ar aduce cumva cu Ceauşescu. De cum i-am făcut cunoscută impresia mea, a recunoscut. El era, Ceauşescu.
De data asta n-a zis nimic. N-a vrut să-şi bată capul, să se complice inutil. Personalizările trag după ele poveşti, or afară e zăpuşeală, ceea ce ne face clienţii unei reţete minime. Scoatem camera video, filmăm fiecare arătare de piatră, fotografiem, apoi ne trage spre o masă acoperită, un fel de foişor. Aduce acordeonul, care are şi o replică în piatră şi pusă în braţele unei santinele, de asemenea din piatră. Cîntă şi populare, şi valsuri. Are un acordeon hodorogit, abia gîfîie. Poveştile se amestecă, nu sîntem slăbiţi deloc de eforturile de a fi gazdă bună. Noi ne forţăm să o alegem pe cea mai generoasă. A lucrat la Viticola, la şosea (Ploieşti-Buzău), unde a făcut de toate. Era universal — vorba lui. Apoi aflăm că întîi a cîntat la fluier. Desigur, le scoate şi fluieră sîrbe, hore... În timpul ăsta, soţia se ocupă de facerea ţuicii. Pe masa noastră apar nişte sticle cu vin alb, foarte dulce. Poveştile continuă să curgă în reportofon, apoi se mută pe o verandă pentru a ne arăta şi numărul pe care nu-l bănuiam. Acordeon plus o tobă artizanală cu pedală la care cîntă simultan. Încă un om orchestră. După ce crede că e suficient, deşi nu ţi-ar trece prin cap ideea vreunui calcul meschin din partea lui, ne duce în cimitir. E un ghid bun, ştie ce merită fotografiat şi ne poartă dintr-o pîrloagă în alta. Ne arată o cruce făcută de el, e mulţumit de realizare, şi o luăm iarăşi din loc. Întîlnirea asta ar trebui să fie începutul. Un om ca Gogu Moacă nu trebuie lăsat să-ţi scape, îmi zic. Şi pornim din nou pe urmele crucilor de piatră care apar la fiece răspîntie. Mă aleg de la el cu un preş din cîrpe cu înăditurile circulare şi cu un pumn de alune de la alunul din curte. Un ţăran navetist întors la muncile casei. O casă cu multe sculpturi.
■ ■ ■
Crucea Manafului, cea mai impresionantă dintre crucile peste care dai la tot pasul sub dealurile care trec din Prahova spre Buzău, pe şoseaua Ploieşti-Buzău. Multe dintre ele sînt de găsit în vii, aşa cum este şi Crucea Manafului. Localnicii spun că deşi este în evidenţele patrimoniului naţional, cînd au fost retrocedate proprietăţile Crucea Manafului ar fi fost cedată cu parcelele de vie celor care şi-au recuperat acele pămînturi. Neglijenţă? Rea intenţie? Fapt este că acum Crucii Manafului îi lipsesc grinzile care făceau vizibile intenţiile celor care au ridicat-o. Cîţiva localnici ne-au spus că o persoană din Mizil le-a furat, dar nimeni n-ar curajul să se ducă la poliţie şi să spună. Acum cei patru stîlpi ce o înconjoară într-un patrulater dau apă la moară celor avizi să o compare cu complexul de la Stonehenge. Este neîngrijită, năpădită de ciulini, scaieţi, buruieni. Numai să ştii că un pic mai la nord de şoseaua Ploieşti-Buzău există această cruce monumentală, aşa te-ai abate din drum. Drumul dintre vii este un drum de pămînt care dă în satul Greceanca, lîngă cimitirul cel nou.
Localnicii ne-au spus că pentru a o scoate din izolare şi nepăsare autorităţile au gîndit un proiect de mutare a Crucii Manafului undeva în satul Greceanca pentru a putea fi mai accesibilă turiştilor, însă ideea nu s-a putut concretiza. Cele trei zile în care am bătut drumurile pe dealul Istriţei şi în împrejurimi nu ne-au permis ceva mai mult decît o documentare foto. Am găsit în schimb două surse documentare care pot spune ceva mai mult despre acest monument. Unul este cartea „Sculptura ţărănească în piatră” (Gheorghe Aldea, Editura Meridiane, 1969), al doilea este monografia „TOHANI. Oameni şi legendă” (Viorel Şoldea, Ciprian Şoldea, Ioana Şoldea) din care am extras fragmentul următor:
„Crucea Manafului este o cruce monument, aflată la distanţă
egală de circa 2,5 km faţă de satele Breaza, Greceanca, Săhăteni, Năeni şi la 7
de Perşunari. Crucea înaltă de 4 m, cu baza de 0,65 m pe 0,44 m este înscrisă
într-un patrulater cu latura de 1,55 m, creat de patru stâlpi verticali având
fiecare 2,4 m înălţime şi o bază cu latura de 35 de cm la sol şi 25 la înălţime.
Ei ţineau suspendate în capete patru prisme patrulatere de aceleaşi dimensiuni,
având ca secţiune un pătrat cu latura de 25 de cm la capete. Partea superioară a
prismei este prelung arcuită, având în zona centrală 35 cm. Doar una dintre
prisme se mai află sus. Una a fost doborâtă de paznici în vara anului 2007, când
şi-au construit surla pentru odihnă, iar două au dispărut în ultimii 7 ani.
Toate sunt confecţionate din calcar dur, parţial metamorfizat, provenit din
carierele de la Năeni-Istriţa. Câţiva oameni din Năeni, printre care şi N.
Coman, susţin că nu este piatră de Istriţa, că pietrarul, chiar dacă este din
Bădeni, a lucrat crucea în altă parte. A fost adusă la amplasament, conform
legendei, pe sanie, acţiune sprijinită de Doamna Ghica. Nu ştie cine este
această doamnă, ştie că nu este localnică şi că ar fi originară de pe Valea
Tisăului. Un alt domn, mai tânăr, spunea că ştie de la bunicii săi că în
apropiere de cruce acea Doamnă avea o casă monumentală.
Când am vrut să fotografiez crucea în august 2007, păzitorii câmpului au devenit violenţi. Se
temeau că vreau să le fac rău. S-au liniştit abia când le-am oferit ceva
sunători de hârtie, ca semn al iubirii lor pentru iarba dracului.
Printre sătenii celor patru sate circulă părerea că numele adevărat ar fi Crucea
Monahului. Aceştia nu ştiu sensul termenului manaf, traducându-l incorect prin
cuvântul uriaş. Manaful era un cârjaliu, un tâlhar din bandele turcului
Pazvan-Oglu, care terorizau la începutul secolului al XIX-lea Oltenia sudică.
Crucea ridicată în anul 1846, ... în zilele înălţatului nostru domn Gheorghe
Dimitrie Bibescu Voievod, aşa cum stă scris în partea vestică mijlocie, a
braţului vertical al acesteia, nu putea fi dedicată unui păgân şi nici unui
tâlhar. Ca urmare, cel de al doilea sens al cuvântului manaf, cel de VITEAZ, ar
putea fi luat în consideraţie. Ridicat într-o zonă nelocuită (dacă nu admitem
existenţa casei Doamnei), acest monument magnific mă gândeam că este inspirat şi
cinsteşte o personalitate deosebită, un mare eveniment, sau le are în vedere pe
amândouă. M-aş fi bucurat ca el să preamărească pe vitejii lui Mihai, pe marele
Domnitor, în ciuda faptului că fusese înălţată după 246 de ani de la acea
impresionantă ciocnire. Nu aceasta a fost motivaţia, deşi unii oameni din zonă
au această credinţă. Marcela Marin şi Iuliu Marin, în lucrarea La poalele
Istriţei, apărută la editura Vega, Buzău, 2008, amintesc şi ei de ipoteza
monahului şi a uriaşului şi de cei care le-au lansat în scris.
Pe faţa sudică şi nordică a crucii, în zona mijlocie, stau scrise numele ctitorilor. Ei sunt
Ioan Postelnicul sinu Popa Costache Dinu Cârjan ot satul Vispeşti şi fiii săi.
Sculptor pietrar a fost Iordache Vrabie din Bădeni. În primăverile şi verile
anilor 2000-2005 am trecut cel puţin de două ori pe săptămână pe lângă crucea
Manafului. Am recitit cele scrise pe ea, dar abia în vara lui 2007, revăzând
paginile de manuscris, am sesizat legătura CÂRJAN-CÂRJALIU-MANAF. Pe calculator
vedeam o singură pagină, doar cele de manuscris, întinse pe masă, m-au luminat.
În semn de admiraţie faţă de cruce şi ctitor, lumea a zis monumentului Crucea
Manafului. Poate că locul ales pentru amplasamentul acestuia se poate lega şi de
ciocnirea din 1600, pentru că plecând pe valea din estul crucii şi mergând spre
nord-vest se ajunge la Năianca.”
■ ■ ■
După trei zile de bătut satele aflate pe dealurile Istriţa şi Ciortea prada este mai degrabă cantitativă: o mie şi ceva de fotografii, douăsprezece înregistrari audio şi patru casete miniDV. În plus, ceea ce dă şi consistenţă drumurilor făcute în mare grabă, nouă cruci de piatră pe care parohia Greceanca, comuna Breaza — jud. Buzău, le-a donat Muzeului Ţăranului Român. Pentru că expoziţia pe care o plănuiam avea să fie o anexă a Tîrgului iconarilor şi al meşterilor cruceri, nu ne rămînea decît să ne lăsăm în voia drumului, cu gîndul că o documentare prealabilă ne-ar fi scutit de surprize. Şi surprizele au venit: încercînd să obţinem cîteva cruci de la cimitirul din Bădeni, părintele paroh Mircea Constantin ne-a spus că mai degrabă ne-ar servi cu cîteva din cimitirul parohiei Greceanca. Sînt şi mai vechi acolo, ne-a spus, şi nici nu mai bateţi drumul pînă sus, la Bădeni. Trecusem prin Greceanca, dar în afara unor desene cu Maica Domnului de pe nişte cruci destul de recente rămăsesem cu nimic. Doar o nedumerire, după discuţia cu părintele, la telefon. Despre ce fel de cruci îmi vorbise? Aveam să aflăm după două săptămîni, cînd am ajuns din nou la Greceanca împreună cu părintele consilier Adrian Ionescu de la Episcopia Buzăului şi Vrancei — în drumul nostru de documentare spre Bădeni ratasem unul dintre cele mai frumose cimitire rurale dintre cele pe care le văzusem pînă atunci. Era cimitirul vechi care împrejmuia biserica veche, însă fiind la ieşire din sat, mai în deal, dar cumva ascuns faţă de drumul care urca la Bădeani, fusese lăsat cumva în voia soartei. Dacă de biserică se îngrijeau părintele paroh şi consilierii, cimitirul era în partea lui cea mai veche năpădit de buruieni, scaieţi, lăstăriş. O documentare serioasă acolo este realmente o expediţie temerară. Am descoperit chiar şi cîteva din crucile pe care Gheorghe Aldea le remarcase la rîndul lui în anii ’60, cînd se documentase pentru cartea „Sculptura ţărănească în piatră”. Am ales patrusprezece cruci, numai că în doi oameni era mai degrabă imposibil să le scoatem pe toate şi să le încărcăm. Am păstrat cîteva din cele pe care le selectasem şi din ochi am ales altele, care erau deja scoase din pămînt, abandonate şi ele vegetaţiei abundente. La Greceanca era cu totul altă atmosferă decît cea de la cimitirele din Călugăreni şi Gura Vadului (jud. Prahova), unde crucile fie că păreau o instalaţie cu cireşi şi fără morminte, unele vechi de aproape 150 de ani, o grădină mai degrabă, fie sugerau o rezervaţie a pietrăritului găzduită de parohie de ţară. Asta este o parte din povestea acestei expoziţii. Un circuit al cimitirelor acestor dealuri sînt o lecţie de meşteşug, o vizită făcută unor locuri unde patina timpului a lucrat într-o manieră care învecinează nişte obiecte simple, fireşti cu arta adevărată, nesupusă convenţiilor, modelor.
Cimitirul Călugăreni
Cimitirul Călugăreni
Cimitirul Gura Vadului
Cimitirul Gura Vadului
Cimitirul Năieni
Cimitirul Pietroasa Mică (sculptate de Gogu Moacă)
Cimitirul Bădeni
■ ■ ■
Dumitru Ardeleanu este bădenar defel. Din Bădeni a plecat cu 60 de ani în urmă. Prima dată cu armata, în Bucureşti, undeva pe-aproape de Cişmigiu. Bucureştiul îl ştia cît de cît de cînd mergea cu crucile de piatră în Obor. În Bădeni erau mulţi pietrari, una din puţinele îndeletniciri, în afara vinăritului. Pietrar era şi tatăl lui, bunicul... Colectivizarea l-a împiedicat, ca pe mulţi alţii de-acolo, să-şi ţină o gospodărie aşa cum avuseseră ai lui pînă atunci. După armată s-a aşezat în Mizil, împreună cu vărul lui, Nicu Lupu, pietrar şi el. Au continuat să aducă piatră de la cariera din Bădeni, unde sînt şi galerii de zeci de metri lungime. În drumul nostru în zonă am ratat galeriile. Nu am dat decît de peretele mare în care s-a săpat ani de-a rîndul, dar de galerii nici urmă. A rămas ca pentru o a doua descindere să ne pregătim serios să explorăm şi aşa ceva.
Ajunşi în Bădeni am întîlnit un prieten prieten din tinereţe al lui Dumitru Ardeleanu, Marin Şerban, care abia de ne-a mai îngăimat cîte ceva despre pietrărit. În curte mai are cîteva cruci abandonate, cu scrisul şters, pe care le rescrie, le redesenează la cerere.
Întîi l-am însoţit la cişmea, apoi ne-a dus la biserică, ne-a arătat crucea lui Cristea Cîmpeanu, un pietrar apreciat în Bădeni, şi printre crucile vechi a început să-şi amintească una-alta. El ne-a zis de Dumitru Ardeleanu, bun meşter... O spunea ca pe o recomandare: că la el ar trebui să mergem, adică.
Dumitru Ardeleanu are 80 de ani. Ne-a primit sub bolta cu viţă din curtea plină cu cruci din marmură şi mozaic. Cele din piatră nu se mai caută, prin urmare s-a reorientat. Băieţii lui, doi la număr, s-au apucat şi ei de meseria asta, fiecare are atelierul lui. Am auzit sub bolta lui o mulţime de poveşti în tihna după-amiezei. Ne-a dus apoi în atelierul lui al cărui dos este de fapt gardul cimitirului din Mizil. Trecerea de la piatră la marmură şi mozaic l-a obligat să modifice substanţial inventarul atelierului. Locul gradinei, al buceardei şi ţiului a fost luat de flexuri de diferite mărimi, tipare pentru crucile din mozaic. Ne deschide apoi uşa din fund care dă chiar în cimitir, lîngă casa lui de veci: un cavou de piatră care de o parte şi de cealaltă a intrării are basoreliefuri sculptate tot în piatră. Ne spune că are multe lucrări făcute în cimitir. Revenim în curte şi reluăm poveştile. Ca şi Gogu Moacă, spune despre sine că este universal. Asta înseamnă că face de toate. Nu poate sta locului. Scoate din beci vin făcut de el. Ne arată că întreaga casă e lucrarea lui. Şi partea electrică, zidărie, zugrăveli, tot. Cu Nicu Lupu au făcut în cîţiva ani o biserică din piatră, în Boldeşti-Gradişte, mai jos de Mizil, spre Urziceni. Universal. Au mers la tîrguri în tot Bărăganul, şi cu cruci, şi cu vin. Acum se lucrează altfel, numai pe comenzi. Lucrurile s-au schimbat. Deplînge starea lucrurilor în general, degradarea valorilor, educaţia tineretului... Apoi, din nou la muncă: şi la 90 de ani cred că o să muncesc, ce-o să pot face, că de stat nu pot sta...
Povestea lui Dumitru Ardeleanu, pe îndelete, am înregistrat-o şi poate fi ascultată aici:
■ ■ ■
Acestea sînt fotografii din expoziţia pe care am reuşit s-o facem în mare grabă. O expoziţie care şi-ar putea avea locul şi la Mizil. Acolo le-ar spune multe mizilenilor. Cum acolo exerciţiul distanţei nu există decît prin părăsirea oraşului pentru Ploieşti, Buzău, Bucureşti ori aiurea în lume, aşa cum dintotdeauna s-a întîmplat cu tinerii din Mizil, o astfel de expoziţie ar putea fi o încercare de autoreflecţie. Dar în Mizil expoziţiile cam lipsesc (în perioada asta chiar a fost o expoziţie, în clădirea primăriei, sub auspicii europene). Sau poate un muzeu ar fi potrivit, ceea ce lipseşte oraşului. Dar nu un muzeu aşa cum există pe oriunde, în orice oraş de mărimea Mizilului. La Mizil, conceptul, discursul unui muzeu ar trebui să împrumute ceva din modul de existenţă al oraşului, de permanentă trecere, de popas, de tîrg, de gară etc., nicidecum unul cu istoria oraşului şi-atît. Crucerii-pietrari din dealurile la poalele cărora se află Mizilul au venit, ca atîţia alţii din aşezările rurale din apropiere, la oraş, au preluat mai uşor comenzile celor din cîmpie. Pe subiectul acesta voi mai scrie oricum în următoarele postări. Pînă una-alta, fotografiile din expoziţia "Cruci de piatră" de la Muzeul Ţăranului Român de anul trecut:
