A fost o dată Fotida

De aproape o sătămînă n-am mai scris nimic la Miziliada şi deja mă ameninţa gîndul unei leneveli din care nu mă vedem ieşit cu una, cu două. Mă gîndisem la cîteva subiecte, pe care le urneam destul de anevoios, başca faptul că aveam la dispoziţie cîteva casete înregistrate pe care va trebui să le transcriu la un moment dat - dar cînd? Norocul meu a fost colegul Costin Moisil, cel care îmi amintise de melodia trupei Roata, "Localele la Mizil". El mi-a trimis în seara asta un link la un articol de pe hotnews (aici). Pe scurt, este descrisă o situaţie generală, aceea a inacţiunii, a statului la mila cuiva... după ce introducere fusese dată pe mîna unui personaj mizilean, ţicnit vesel, cu zîmbetul pe buze fie ploaie, fie vînt: Fotida. Mitu îmi tot repetase că ar fi bine să strîngem poveşti despre personajele astea marginale şi că sensibilizat de asemenea istorii biografice fusese şi profesorul Nistor. În monografia lui, spunea Mitu, chiar se regăseau cîteva portrete. Mi-l amintesc foarte bine pe Fotida. Şi nu era singurul. Mai erau Lili-Bou - o femeie bîlbîită, robotizată, care mai avea în patrimoniul la purtător o cocoaşă, o rochie veşnică precum un anteriu şi o bască pe care multe generaţii de copii i-au aruncat-o ca pe o minge de handbal; nenorocita (pentru că într-adevăr n-avusese noroc) provenea dintr-o familie bună, numai că viaţa... -; apoi Bobuleţ, un spirit al localelor, obişnuia să cînte şi să-şi încînte comesenii bătînd darabana şi ritmul în mesele de tablă şi în propriu-i piept; şi Paiu, care părea cel mai oropsit, mai şters, îl găseai deseori făcut una cu bordura sau cu pragul vreunei uşi mai adăpostite, ca o plantă care n-avea nici un gînd să iasă la lumină, ci dimpotrivă, se încrîncena să intre cît mai adînc în sine, dispărînd fără să lase urmă sau regret - şi cumva numele i se potrivea de minune: Paiu. Şi-or mai fi fost şi alţii. Ah, bineînţeles că nu trebuie uitat Luchi - homosexualul de soi al Mizilului. Omul avea ciocate, pantaloni albi, roşii, părul înfoiat şi vopsit roşcat şi parteneri cu pretenţii: medici, avocaţi, profesori universitari.

Ce bine că un prieten, Claudiu Minea, şi-a amintit totuşi de Fotida, un amărît de care unii încă ne mai aducem aminte, în ciuda aşteptărilor multor mizileni.

Week-end topografic la Mizil

Ieri (sîmbătă) am pornit cu Mitu prin oraş să mai înregistrăm cîte ceva – nu aveam nimic plănuit. Cînd ne auziserăm la telefon, cîteva zile înainte, îmi tot vorbise de ursarii din Cartier. Mai trăiesc cîţiva bătrîni care au ce povesti: cum ţineau urşii, cum îi hrăneau, cum şi de ce îi puneau să joace... Părea interesant. Vineri seara ne-am văzut în centru şi din întîmplare ne-am întîlnit cu Doru Porcu, pocăit la adventişti, fost puşcăriaş cu poveşti grele, acum cu firmă de construcţii. Aproape că l-a înşfăcat pe Mitu (care e vicepreşedinte al Ligii Tineretului Ortodox din oraş) pentru a-i administra o predică despre „credinţa şi închinare în duh şi în adevăr”, nu în cele pe care popa le citeşte din cărţi. Ciorchinele s-a mărit prin apariţia a doi poliţişti, unul mai în vîrstă, Leescu, şi altul tînăr. De la credinţă, discuţie amuzantă în care a intrat ca subiect-argument şi Codul penal care are ca fundament cele zece porunci (Doru Porcu dixit), am sărit la istoria oraşului. Ne-am despărţit repede totuşi. Seara am stat la Alexandra Cafe unde am văzut un meci dezamăgitor pentru stelişti (1-2 cu Rapid).
Cînd m-am întîlnit cu Mitu ieri, în faţa obeliscului, Doru Porcu mişuna şi el prin centru. Ne-a îndrumat spre Bobinel, un ţigan de mătase care ştie bine istoria romilor, dar şi spre un altul, de asemenea bătrîn şi cunoscător, zisul Gîndac. Ne-am mai învîrtit pe N. Bălcescu, am aruncat o privire în frizeria lui Tuţă Buia, apoi, reveniţi la obelisc, a trebuit să renunţăm la descinderea în Cartier. Doru Porcu avea totuşi o treabă, nu ne putea ajuta cu o intrare la ţiganii ursari. Aşa că am pornit-o spre str. Eroilor, fosta 23 August. Strada unde stătea un fost coleg de generală, Gică Eduard. Am bălmăjit noi cu strigăte anemice la poarta unui potcovar renumit, Gicu Buia, şi aşteptînd în van un răspuns care nu venea, am dat să plecăm. Imediat ce ne-am urnit dăm nas în nas cu Edi, fostul coleg. Uluire. Ne-am îmbrăţişat, primă reacţie, şi mi-a spus că acum două nopţi m-a visat. Juca fotbal împreună cu mine, cu Maftei Valentin şi cu alţi colegi de generală. El striga la noi şi noi nu îi răspundeam, lipsă de reacţie care îl consternase – ce Dumnezeu, doar fuseserăm colegi. Şi ne-a invitat înăuntru. Auzisem despre el că după liceul pe care îl terminasem împreună (colegi în clasele 11 şi 12) la profilul economic, devenise mecanic auto şi plecase în Spania. Mi-a confirmat. A stat pe-acolo 9 ani şi ceva, iar întoarcerea s-a petrecut acum doi ani. A deschis o sticlă ce Fetească albă şi o oră am tot povestit, ne-a arătat fotografii, abandonînd lucrul de afară, la o maşină. Am găsit într-unul din albume o fotografie cu sora bunicii lui, venită din Basarabia – femeia era îmbrăcată tradiţional, aşa că m-am apucat şi-am fotografiat poza. La fel am făcut cu alte imagini din albumele lui.

Cînd să ieşim de la el am mai strigat o dată la poarta lui Gicu Buia, vecinul lui Edi, şi de data asta am avut noroc. A rămas să ne revedem peste două ore. Am pornit apoi cu Mitu spre Fîntîna de la Sf. Filofteia. Întîi am întîlnit o fîntînă veche, săpată în mijlocul străzii, pentru folosul căruţaşilor din satele Amaru, Dulbanu, Bădenii-Miluiţi sau Boldeşti Gradiştea aflaţi în trecere la Mizil. Şi trecem calea ferată, mai departe. Trebuia să ajungem şi la al patrulea pod peste Istău. Pînă una alta Mitu începe să refacă topografia propriei lui copilării. Prima atracţie sînt corturile cu zlătari aşezaţi atît la această intrare în oraş, cît şi la cea din Fefelei, pentru diverse posibile comenzi, de reparaţii sau confecţionare a cazanelor.

Le depăşim şi ajungem la Puţul vechi, unde cei de la abator aduceau rămăşiţele animalelor. Locul arată acum ca un vestigiu proaspăt scos la iveală. Este de fapt un bazin de beton plasat pe o ridicătură de pămînt, de unde ţiganii se aprovizionau cu ceea ce se arunca de la abator. Din gardul care împrejmuia bazinul nu au mai rămas decît stîlpii mîncaţi de ploaie, ca nişte columne ce delimitează un sanctuar.

În bazin se văd gunoaie aruncate, nu mai e nici de miros de carne. De altfel, incintele din apropiere par părăsite. O.R.A.C.A. (Oficiul Raional pentru Achiţiziţia şi Contractarea Animalelor), căruia Mitu îi atribuia un alt înţeles, luîndu-l drept un toponim interbelic, este locul ale cărui construcţii au găzduit în timpul războiului o garnizoană germană. Acolo, în anii ’70, au fost descoperite obuze, mitraliere, lăzi cu muniţii. Ne-am continuat drumul, am depăşit podul amintit şi am ajuns în sfîrşit la crucea care aminteşte de o procesiune mai veche cu moaştele sfintei Filofteia, patroana oraşului, pentru aducerea ploii. Fîntîna de alături a fost curăţită şi locul recondiţionat cu cheltuiala familiei Băncilă în memoria fiului căzut în 1989 la Revoluţie, îm perimetrul Televiziunii. Starea în care se află locul este una nu foarte bună, poate şi pentru că este plasat uşor în afara oraşului, în cîmp. Pe vremuri, asta însemînd că pînă prin anii ’70, acolo exista o lizieră de salcîmi unde mizilenii din zonă veneau la iarbă verde pentru sfîrşitul săptămînii. De acolo ne-am îndreptat spre calea ferată spre uin mic pod de piatră care întăreşte terasamentul. Mitu îmi spune că mai sînt 5 astfel de poduri mici şi că au fost făcute de pietrarii italieni care au lucrat şi în deal, la Tohani, unde tot italienii au ridicat o şcoală şi o biserică.

Rămîn la Mitu pentru o pălincă de pere pe care i-a adus-o Petru, un maramureşean de la Ocna-Şugatag însurat la Mizil, profesor de religie în oraş. Stăm la poveşti împreună cu Costi, nu mai mult de o jumătate de oră, apoi mă-ndrept spre casă. Pe Bulevardul Gării, după bariera spre Baba-Ana şi Conduratu, îl salut pe tatăl lui Mihai Scemtovici care mă cheamă înăuntru pentru o ţuică. Accept necondiţionat, schimbăm cîteva vorbe, depănăm în scurt întîmplări de care sîntem legaţi cumva, prin Mihai, apoi o ţin întins spre casă, ultimul segment pe o zăpuşeală căreia îi fac faţă. Mănînc la repezeală, ca pe un minut, mîncarea răcită de la prînzul alor mei - e 5 după-amiaza. După un somn de o oră şi ceva, ajung la întîlnirea cu Mitu pe şoseaua naţională (Mihai Bravu), colţ cu Democraţiei, care se prelungeşte în cartierul lăutarilor cu strada Eroilor (fostă 23 August). După cîteva ezitări dăm şi nea Gicu Buia, care se abătuse din drum la un veci, îl întoarcem cum s-ar spune, şi stăm la el două ore şi ceva. Poveştile, cu date pur tehnice, despre potcovărit, pînă la episoade aproape fantastice, ne ţin sufletul şi paharul la gură. Se lasă seara, ne ridicăm de pe prispă şi o luăm din loc smulgîndu-i o ultimă istorie: „Domnule, eram tînăr, în curtea IAS-ului. Ningea de sus, cum să vă zic, toată zăpada aia parcă venea numai pe mine. Deasupra, la fereastră, stătea o ingineră şi se uita. Eram ca un şobolan tîrît prin zăpadă, cu umezeala intrată-n oase. Cînd am intrat la căldură, între timp mă acoperisem cu nişte salopete uscate, inginera m-a pus să mă aşez lîngă sobă. Mi-a zis: - Fără tine, Petrică (tata) n-ar face nimic! Pe urmă mi-a dat să beau o ţuică.” Lui nea Gicu Buia aproape îi dau lacrimile a treia sau a patra oară. Le ignorăm ca şi mai înainte pentru a evita patetismul răufăcător întîlnirii. Sau poate că greşesc. Ne conduce la poartă, îl lăsăm pe Pegas-ul lui ajustat, obosit, să-şi viziteze chiriaşii din casa unde şi-a avut atelierul atîţia ani şi ne vedem în continuare de drum, spre oraş. Sper că în săptămînile următoare voi avea răgazul să transcriu întreaga povestea celui mai cunoscut potcovar din Mizil. O zi plină, în tot cazul.

Un mizilean la Cannes

În perioada 13-22 mai 2009, la Festivalul de la Cannes, în secţiunea Short Film Corner participă şi Gabriel Achim cu filmele Bric-Brac (director, script-writer) şi Un barbat urmăreşte o femeie (director, script-writer) – film colaj care reuneşte şapte scurtmetraje (mai multe detalii aici).

Mizilul deschis

Nu o ascund, am o atracţie (predilecţie?, aplecare?) faţă de subiectele funebre. Nu ştiu de ce mă atrage moartea. Explicaţia ar putea fi descoperirea unei fotografii într-o casetă a bunicului meu, printre cîteva fotografii de familie şi diverse acte. Descoperirile copilăriei au conţinută doza de cruzime, fără de care s-ar părea că nu se poate. În fotografia asta personajul central şi orizontal era soţia lui, bunica Sultana, pe care eu nu am prins-o în viaţă, iar în jurul ei copii, fraţii şi vecinii. Sicriul era ţinut pe braţe, cu chipuri plînse în jur, dar interesant mi se părea atunci să îi văd pe toţi împreună. Am observat că aşa se întîmplă atunci cînd a murit şi bunicul meu. Nu mai eram aşa de mulţi, dar ne-am strîns cu toţii. E o calitate pe care vii nu o pot egala decît cu felurite dificultăţi, aceea de a ne aduna. În plus, morţii ne fac să ne şi uităm pe noi înşine, cîtuşi de puţin. Apoi mi s-a întîmplat să fiu un soi de cioclu – de cîteva ori, împreună cu doi prieteni, Filo şi Călin. În perioada 1999-2002 m-am urnit spre morţile altora şi cu o preocupare nu la fel de gravă precum participările în diverse roluri la înmormîntări la care nu puteam lipsi. Am început să colecţionez epitafuri. Mă gîndeam atunci să scriu un roman, o nuvelă, o proză sau un text pur şi simplu, pe care să-l intitulez MIZILUL DESCHIS. Îmi plăcea mie cum sună. Aveam de gînd să folosesc îndeosebi epitafurile culese în cimitirul din Mizil. Nu mai spun că la vremea aia încă eram frecventat de aburi borgesieni, învăluiţi de aromele lui Danilo Kis şi ale lui Milorad Pavic. Nu mai ştiu cum am renunţat. Măcar că o bucată de timp am reuşit să fiu cît de cît harnic, aşa că am înmulţit colecţia de epitafuri pînă aproape de 400 de texte. Toate au apărut în cartea Arca lui Noe – de la neolitic la Coca Cola, editată de Muzeul Ţăranului Român în 2002 şi reeditată în 2007. În 2001, pornind de la colecţia mea (la care m-au ajutat Ana Birta, Gabriela Leonida, Ioana Daia, Daniela Alexandrescu şi Roxana Lupu) am înjghebat un text, cu oarece pretenţii etnologice(aici), în care am încercat să vorbesc despre inscripţiile funerare. Şi uite că, mai degrabă fără intenţie, cu epitafurile mizilenilor Miziliada a pus mîna şi pe-un tărîm de dincolo. Le postez în continuare:

1. Trecătorule! Nu face te rog sgomot/ în jurul leagănului de veci al/ scumpului nostru îngeraş!/ Lasă fetiţa să doarmă şi pe/ mămica ei să vegheze şi să plîngă. [MIZIL – PRAHOVA: 1936].

2. Tată, soţ de ce-ai plecat/ Şi pe noi toţi ne-ai lăsat?/ Am rămas pui mici/ Pe lume cu un nume Sumedoiu. [MIZIL – PRAHOVA: 1979].

3. Credeam că eşti nemuritor,/ Că moartea nu te poate-nvinge,/ Dar eu m-am înşelat amar/ Şi inima acum îmi plînge./ Şi i-ai lăsat pe toţi plîngînd în urmă,/ Nu te-ai gîndit că e păcat./ Nu ne-ai lăsat decît o dramă/ Cu un cadavru înecat. [MIZIL – PRAHOVA: 1995].

4. În chipul cel grăit de Tine Doamne,/ mi-am trăit zilele în muncă şi osteneală/ multă!... Şi cînd ceasul chemării mele din/ lume a sunat, despărţindu-mă de averea/ agonisită, iată, am dăruit-o spre folosinţă/ obştească, ca să-mi fie această faptă de/ iubire către aproapele, seară de înălţare la Tine,/ Împărate al cerului!.../ TASE DUMITRESCU/ + 16 mai 1921/ Donatorul Liceului din Mizil [MIZIL – PRAHOVA: 1921].

5. În timpul infinit, în/ infinitatea materiei, în spaţiul/ infinit, răsare o celulă organică,/ ţine un timp, apoi se spulberă/ şi asta sunt eu. [MIZIL – PRAHOVA: 1996].

6. Răpită dintre noi/ de un accident de maşină. [MIZIL – PRAHOVA: 1961].

7. În urma unui groaznic/ accident de cale ferată. / Rid. de Părinţii lui / Maria şi Ion Sauca [MIZIL – PRAHOVA: 1975].

8. M-am despărţit de voi/ mult prea devreme/ Cînd ceasul vieţii a bătut/ şapte şi jumătate/ Citind poveşti necruţătoare/ moartea m-a răpit/ Şi voi părinţii mei scumpi/ eraţi prea departe. / Durere-lacrimi-dor / Surioară, mamă, tată [MIZIL – PRAHOVA: 1979].

9. Decedaţi la groaznicul/ Cutremur din 4 martie 1977/ În blocul Nestor Bucureşti./ Familia îndurerată nu vor/ uita pînă în clipele cînd/ vor ajunge lîngă voi. [MIZIL – PRAHOVA: 1977].

10. Te-ai stins ca o lumînare, / Fiinţă iubită. / N-a fost în lume / Familie mai rănită. [MIZIL – PRAHOVA: 1976].

11. Nu te vom uita, / Cît ai trăit te-am iubit, / Cît vom trăi te vom plînge. [MIZIL – PRAHOVA: 1995].

12. Iubitoare ca soţie, / Exemplu de vrednicie. / Ca mamă şi ca bunică / Vei rămîne-n veci unică. / Slavă şi mărire ţie, / Mamă dulce şi soţie. / Te plîngem, te regretăm / Şi cu toţii îţi jurăm / Că-n veci să nu te uităm. [MIZIL – PRAHOVA: 1982, învăţătoare].

13. Muncind v-aţi stins din viaţă, / Ca lumina unui sfeşnic în / Truda muncii voastre pentru noi / Rămîneţi veşnic. [MIZIL – PRAHOVA: 1973].

14. Ca o floare ce se trece / Este omul pe pămînt. / Astăzzi cîntă şi petrece, / Mîine zace în mormînt. [MIZIL – PRAHOVA: 1954].

15. O moarte nemiloasă / M-a luat de lîngă voi. / Păstraţi-vă curajul, / Eu sînt mereu cu voi. [MIZIL – PRAHOVA: 1991].

16. Bunul nostru soţ şi tată / A dispărut fulgerător. / Ne-ai lăsat îndureraţi / Şi nu te vom uite. [MIZIL – PRAHOVA: ?].

17. Cît aţi fost în viaţă / Nimic n-aţi lăcomit, / Muncă şi iubire / Voi aţi dăruit. [MIZIL – PRAHOVA: 1978].

18. O viaţă-ntreagă, ne-ntreript, / Am muncit pe-acest pămînt, / Dar acum, că nu mai sînt, / Am o cruce şi-un mormînt. / Ridicat cu durere de Fanu [MIZIL – PRAHOVA: 1987].

19. M-am despărţit de viaţă / Ca şi de voi, nevrînd, / Gîndiţi-vă la mine, / Măcar din cînd în cînd. [MIZIL – PRAHOVA: 1990].

20. În veci rămînte în amintire cu regret. [MIZIL – PRAHOVA: 1979].

21. Zadarnic drumul pîn’ la tine îl mai bat / La poarta casei te mai strig zadarnic, / Doar vîntul îmi mai spune c-ai plecat / Şi-n locul tău e doar un loc amarnic. [MIZIL – PRAHOVA: 1998].

22. Sub această piatră rece / Şi acest tăcut mormînt, / Odihneşte ce-am avut / Mai drag şi scump / Pe acest pămînt. / Şi pulbere, ţărînă, / Din tine se alege, / Căci asta e a lumii / Nestrămutată lege. / Nimicul te aduce, / Nimicul te reia, / Nimic din tine în urmă / Nu va mai rămînea. [MIZIL – PRAHOVA: 1929].

23. Cît am fost împreună te-am iubit. / De cînd ai plecat dintre noi / Te dorim, te regretăm şi / Te plîngem soţie şi fiu. [MIZIL – PRAHOVA: 1989].

24. Tot ce se vede e făcut cu bani din / munca lui / CICU R. VLADAREANU / Decedat la 4 Noembrie 1928

25. Am muncit pe acest pămînt / Pentru o cruce şi-un mormînt. / Semnează D-tru Rurducea.

26. Trecătorule, gîndeşte-te, / Cum îţi trăieşti viaţa de pe pămînt. [MIZIL – PRAHOVA: 1988].

27. Sub acest mormînt / repausează corpurile decedaţilor / Zaharia şi Leana Constantin [MIZIL – PRAHOVA: ?].

28. Veniţi-plecaţi-tot-aici mă- / lăsaţi-dar-am-o-rugămintesă- / nu-mă-uitaţi-Puica [MIZIL – PRAHOVA: 1993].

29. Vor trece anii lungi / Şi zilele pustii, / Zadarnic te vom aştepta / Să vii. / Pentru cîtă dragoste ne-ai / dăruit / Şi pentru sufletul tău bun, / Fie-ţi / Drumul de dincolo luminat / veşnic. / Am plîns şi plîng întruna, / Aştept să-mi vie ora, / Să plec să-ţi caut urma / Şi pasul tău grăbit. / La cel ce te-a iubit / Să vin să stau cu tine, / Etern nedespărţit / MATACHE PĂDURĂŢEANU [MIZIL – PRAHOVA: 1898].

30. Aţi semănat în lume doar fapte / de iubire, / Dînd vieţii măreţie şi sens / de nemurire. / Vă vom purta în inimi / luceferi vii şi-n gînd, / Noi, cei rămaşi în lacrimi / Vremelnic pe pămînt. [MIZIL – PRAHOVA: 1937-1942].

31. Sub această piatră grea / odihneşte – fiul nostru iubit şi drag / Neluţu. Care nu te vom uita. / niciodată. Mama şi tata te / aşteaptă tot timpul cu lacrimi / în ochi. [MIZIL – PRAHOVA: 1986].

32. Ridicată cu adîncă durere / De soţie al cărei dor nu / Se va stinge niciodată şi / în inima ei te va păstra / veşnic viu. / Odihneşte-te în pace. [MIZIL – PRAHOVA: 1995].

33. Ridicat cu adîncă / Durere de copii / care le va păstra / o vie amintire [MIZIL – PRAHOVA: 1976].

34. ,,Adu-ţi aminte / de tatăl tău şi mama ta / cînd şezi în mijlocul celor mari” [MIZIL – PRAHOVA: 1996].

35. Mort pentru Patrie / în luptele de la Turtucaia / în anul 1916. [MIZIL – PRAHOVA: 1916].

36. A fost bucurie şi consolaţiune / familiei sale pînă la 20 ianuarie 1890 / cînd o crudă moarte care seceră pe / cei inocenţi a smuls-o din atîtea braţe / iubite lăsînd sufletele lor întristate / pînă la moarte. [MIZIL – PRAHOVA: 1890].

37. Cînd 47 de ani ai împlinit, / Atunci moartea te-a răpit. / În mormînt te-a ţintuit, / De cei dragi te-a despărţit. / De soţie şi copilaşi, / Şi de mamă şi de fraţi. [MIZIL – PRAHOVA: 1975].

38. Trecătorule nu trece, / Stai o clipă şi priveşte / Unde azi se odihneşte / Anii dulci ai tinereţii. [MIZIL – PRAHOVA: 1923].

39. Soţie de neuitat / despărţită de voi prea devreme / cînd ceasul vieţii a bătut ora 19.00. / Citind povestea necruţătoare, / moartea m-a răpit şi voi, / soţ şi copii, eraţi prea departe. / V. A. a lăsat durere şi lacrimi. / Ridicată de soţ [MIZIL – PRAHOVA: 1981].

40. Costeluş drag, ce trist / şi greu e fără tine! [MIZIL – PRAHOVA: 1988].

41. Aici odihneşte / scumpul nostru fiu / Gheorghe C. Chilan, / Absolvent al Academiei / Regale de Muzică / Dec. 6 Mai 1936, / în etate 23 ani. / Regrete eterne. [MIZIL – PRAHOVA: 1936].

42. Eram în floarea tinereţii / şi nu aş fi vrut / Ca cruda moarte să mă / facă iar.... / Am lăsat / părinţi soţ şi 1 / copil plîngînd / La 20 de ani şi 8 luni / dintre ei plecînd / Elisabeta D. Ionescu
Decedată la 14 August 1924 / şi împreună cu / Stavrii Maria, Petre şi / următori Nicolae, / Elisabeta / şi Nicuşor / Fam. Stavrescu [MIZIL – PRAHOVA: 1924].

43. Lacrimi şi flori pe / mormîntul tău în veci / Te vom pomeni soţie şi / copil şi-ntreaga familie. [MIZIL – PRAHOVA: 1979].

44. Zi de mare durere / pentru întreaga familie / Chipul drag şi sufletul tău / ne va rămîne veşnic în / amintirea noastră. [MIZIL – PRAHOVA: 1973].

45. Nimicul te aduce / Nimicul te reia. / Nimic din tine-n urmă / Nu va rămînea / Lacrimile noastre / vor curge / Cît vom trăi / Te vom iubi veşnic [MIZIL – PRAHOVA: 1999].

46. Niciodată nu-ţi vom / uita firea de blîndă / Sinceră, devotată familiei / ca mamă şi soţie. / Am pierdut ce-am avut mai / preţios în viaţă / Vom fi mereu cu recunoştinţă / Nuţa-Mara-Mihaela-Ionel [MIZIL – PRAHOVA: 1978].

47. Pămînt hain, cît de puţin / Din tine e în noi / Şi cît de repede îţi vrei / Puţinul înapoi. [MIZIL – PRAHOVA: 1996].

48. O boală grea, cumplită / M-a despărţit de voi. / Nu vă pierdeţi curajul, / Eu sunt mereu cu voi. [MIZIL – PRAHOVA: 1984].

49. Dacă astăzi sunt departe, / Într-un loc îndepărtat, / Să nu credeţi niciodată / Că pe voi eu v-am uitat – Reli / 28 ani [MIZIL – PRAHOVA: 1998].

50. Ca un crin de primăvară / Frumos înflorit, / În puterea vîrstei / Tu tată ne-ai părăsit [MIZIL – PRAHOVA: 1971].

51. Cu ochii blînzi cu cald surîs / Tu ai plecat acolo sus / Lăsînd şi dor şi chin şi jale / Pornind uşor eterna cale [MIZIL – PRAHOVA: 1971].

52. Un vis îşi înmoaie aripa în amar / Astfel am trecut de al vieţii hotar [MIZIL – PRAHOVA: 1993].

53. Cît ai trăit te-am iubit, / iar acum te regretăm. [MIZIL – PRAHOVA: 1989].

54. Dormi în pace netulburată, / iar noi vom pune flori şi lacrimi / peste tristul tău mormînt [MIZIL – PRAHOVA: 1982].

55. Nu mă uitaţi, / Cîndva am fost ca voi / Acum sunt umbră sub pămînt / Mă uit cu drag, mi-e dor de voi / Aş vrea să ies din greul mormînt, / Să vin la voi. / Lacrimi vor curge neîncetat / pe tristul nostru mormînt [MIZIL – PRAHOVA: 1988].

56. Dormi tăicuţu nostru drag, / Somnul cel mai greu, / De parcă nici nu-ţi pasă / Că ai trei copii şi soţie / Te plîng mereu, / Căci dorul greu ne apasă. [MIZIL – PRAHOVA: 1966].

57. Cînd nicăieri nu mai eşti, / eşti în mine, / Eşti, iată aducere aminte, singur, / Triumf al vieţii asupra / morţii şi ceţii. / Ridicată de soţie şi de copii [MIZIL – PRAHOVA: 1995].

58. O lacrimă curată şi un gînd / pios pentru el. [MIZIL – PRAHOVA: 1978].

59. Aici odihnesc scumpii noştri / părinţi care cu drag ne-au crescut / şi îndrumat în viaţă. [MIZIL – PRAHOVA: 1972].

60. Cînd pe-aici vei trece / O lacrimă de vei lăsa. / Va fi un semn amice / Că nu ai fost uitat. [MIZIL – PRAHOVA: 1957].

61. Din somn de mă trezeşti, / Aminte-mi voi aduce / De toţi cei dragi / Ce-n viaţă am lăsat. [MIZIL – PRAHOVA: ?].

62. Voi ce ne-aţi iubit pe noi, / Amintire ne păstraţi / Şi şoptiţi al nostru nume / Cînd pe Dumnezeu rugaţi. [MIZIL – PRAHOVA: încă nu au murit].

63. Suflet nobil, suflet blînd / Ai trăit cu noi rîzînd / Ai plecat din casa noastră / Fără a spune un cuvînt / Ne-ai lăsat durere-n suflet / Cît trăim pe-acest pămînt [MIZIL – PRAHOVA: 1998].

64. Aici la margine de crîng / Se află tristul tău mormînt, / Dar paşii noştri te-or căuta / Din zori şi pînă s-o însera. / Azi la margine de crîng, / E numai pace şi tăcere, / Şi flori încet foşnesc plîngînd, / Căci înţeleg a noastră durere. [MIZIL – PRAHOVA: 1971].

65. Nu-ţi uita bunătatea sufletului tău. / Soţia şi copilul. [MIZIL – PRAHOVA: 1995].

66. Dormi în pace alături / de copilaşul nostru drag! / Soţia ta Ecaterina care nu / uită niciodată. [MIZIL – PRAHOVA: 1950].

67. Ai plecat din mijlocul nostru / în floarea vieţii tale / lăsînd un gol dureros. / Noi nu te vom uita niciodată. [MIZIL – PRAHOVA: 1953].

68. În semn de omagiu, respect şi iubire / Ne-nchinăm în faţa mormîntului tău / Căci a fost mama cea mai bună şi / cea mai devotată din lume. / Coca, Duduia şi Cornel / Olga Calimachi / învăţătoare [MIZIL – PRAHOVA: 1964].

69. Din codru rupi o rămurea / Ce-i pasă codrului de ea? / Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea? [MIZIL – PRAHOVA: 1978].

70. Trecătorule! / Ce eşti tu azi / Am fost eu ieri, / Ce sunt eu azi / Vei fi tu mîine. / A fost un chip aşa de blînd / Şi bun din cale afară, / Şi prea a fost iubit de toţi / Şi-a trebuit să moară. [MIZIL – PRAHOVA: 1994].

71. O frumoasă floare a / Plecat dintre noi. / Petalele ei ofilite în / Plină primăvară s-au / Aşternut pe cărările noastre. [MIZIL – PRAHOVA: 1999].

72. Pentru noi ai fost o floare de crin / Pur şi fără de păcat, / Dar la vîrsta de numai 14 ani / Tu ne-ai părăsit / Pentru a sta la dreapta tatălui. / Nu te vom uita niciodată. [MIZIL – PRAHOVA: 1995].

73. Scumpul nostru Dănuţ, / Pe malul mării te-ai stins din viaţă / În floarea tinereţii. / Cît vom trăi te vom plînge. / Ne-ai fost fin, frate, prieten drag, / coleg de facultate. [MIZIL – PRAHOVA: 1980].

74. Scumpa noastră soră / Steluţa, căsătorită / I. Grigorescu, dispărută / din viaţă pentru dragostea / de a deveni mamă la / 7 noiembrie 1953 în etate de 30 ani / în amintirea fratelui nostru Nicu / dispărut pe front în feb 1942 / în etate de 26 ani

75. Aici odihneşte bunul nostru tată, / dec. 6 mai 1939 în etate de 62 ani, / cu cel mai mic şi mai drag dintre / fraţi, Vasile elev cl. V Liceu, / luat de lîngă noi la 19 feb 1945 / în etate de 16 ani. / Nimic mai scump şi sfînt ca mama, / Vasilica T. Vişan / dec. 12 iulie 1961 în etate de 67 ani. / Regrete eterne. / Neuitata noastră cumnată / Ana G. Vişan / care şi-a pierdut viaţa / dăruind altă viaţă la 21 / martie 1942 / în etate de 27 ani, împreună cu / fiul ei STELU în etate de 15 ani. / În amintirea fratelui nostru / Gheorghe, / dispărut pe front în ian. 1942 / în etate de 28 ani. [MIZIL – PRAHOVA: fotografii cu 13 portrete].

Povestea unei maşini de curăţat porumb

Aceasta este o poveste despre o maşinărie artizanală folosită la curăţatul porumbului. Mi-a spus-o chiar cel care a meşterit-o. Ion Ciopârtac îmi este vecin, pe strada Valea Jiului. În anii ’90 tatăl meu a închiriat de cîteva ori maşina cu pricina, aşa am a ştiut de existenţa ei. A lor, de fapt, pentru că Ion Ciopârtac avea cîteva exemplare de pe urma cărora făcea ceva bani sau produse, o dată ce venea toamna. Anul trecut, cînd la Muzeul Ţăranului Român s-a lucrat la expoziţia Hrana, mi-am amintit de ciudăţenia metalică a vecinului meu şi m-am pornit spre Mizil pentru a-l descoase un pic. În cele din urmă m-am întors la Bucureşti şi cu obiectul, şi cu povestea lui (pentru o vizualizare a maşinii în contextul expoziţiei accesaţi postarea anterioară). Iată istoria acestui utilaj al gospodarului mizilean aflat - ca tot românul - în nefîrşită tranziţie :

«Asta e facută acum vreo trei’jde ani. O foloseam la porumb, la ţară. De la ţară am venit cu ele aici, vreo 10-15, şi din ele am mai vîndut. Am vîndut una în Gura Vadului, una în Perşinari, una în Amaru, una la Buzău. Am mai făcut şi d-astea cu două guri, da’ cînd băgai în ele se oprea motoru’, se ardea. După aceea am început să le fac cu cîte o singură gură. Eu sînt din Amaru (jud. Buzău) defel, dar locuiesc în Mizil de 45 de ani. Maşinile le-am făcut prin colegi, prieteni care lucrau la MFA (n. a. uzină mecanică care a aparţinut de Ministerul Apărării Naţionale), îi plăteam pe ei, mi-aduceau diferite piese, şi roţile-astea mari le luam de pe la combine, din-alea stricate, altfel nu prea le găseşti. Se mai fac şi din aluminiu, da’ te costă mult. Mai vine lumea şi-acum. Fac şi-acum maşini din-astea, le fac la comandă. Pe-astea de-acasă le închiriez cu trei duble pe zi. Le dau dimineaţa şi le iau seara. Faci cu ele 5 saci la oră dacă lucrează doi oameni. Unu’ bagă porumbu’, unu’ trage cocenii. Poate omu’ să bată şi o sută de saci pe zi, eu o-nchiriez cu trei duble de boabe. Nu pot să mă duc să stau lîngă el toată ziua. Dacă-s pensionar... O ia dimineaţa, o aduce seara sau a doua zi şi vine cu porumbu’... Care n-are, mi-aduce bani... Cam la 150.000 lei (15 RON) dubla, ar veni aproape 500.000 lei pe zi. Prima am făcut-o după aia a lu’ tata-mare al meu care a murit la 99 de ani. A avut el una, dar era din lemn, îi dădea la manivelă. Da’ eu, ca să mă experimentez, le-am făcut pe pinioane, pe rulmenţi, lagăre şi motor... A fost concepţia mea, dar după aia de la tata mare. Şi pe urmă, după ce am început să le vînd, au apărut şi la stat, la magazin, ăştia de la Flacăra, din Ploieşti au făcut pentru vînzare, din fontă. Dar astea din magazin sînt pe lagăre şi se strică. Eu pe-ale mele le-am făcut pe rulmenţi. Mai vine lumea şi face comandă cîte-o maşină. La o lună de zile vine şi mai cere cîte una. Le fac cu băiatu’ meu. Acum am vreo 3-4, o să mai fac vreo 4-5... Dar vreo 3-4 trebuie să mai opresc şi pentru mine ca să le închiriez. Nimeni nu mai face maşini din-astea. Mulţi vin pe la mine să le dau patentu’ şi nu-l dau. Dacă le dai capacu’ jos, te uiţi la ele cum sînt, te duci la strungar, ţi le face. Acum se mai experimentează lumea, le face. Dar sînt migăloase. Înăuntru sînt 350 de dinţi care bat porumbul, care-l rotesc. Merge de mănîncă pămîntu’. Şi nu rămîne mai mult de o boabă pe cocean.» (iunie 2008)

Prăjituri la Mizil / 1945

În cabinetul de studiu al sălii Hrana din expoziţia permanentă a Muzeului Ţăranului Român (la etaj) se află un caiet cu reţete de prăjituri care a aparţinut, probabil, unei cofetării din Mizil. Pe coperta caietului este scris Registru / De vânzarea mărfurilor / Standart / Nicolaie Rădulescu / Mizil. Am fotografiat caietul pagină cu pagină, aşa încît există un martor pentru o reconstituire a cofeturilor consumate în Mizil în anii ’40, dar cu siguranţă şi ceva mai înainte, şi o perioadă după. Un rezumat al acestui caiet este o fotografie şi lista reţetelor, cîtuşi de puţin rablaisiană:

Biscuiţi cu marmeladă
Prăjituri cu migdale
Pesmeceori
Prăjitură tort
Prăjitură cu nucă la maşină rasă
Turtă dulce
Tort de nucă
Tort de lămîie
Chec
Prăjitură din cocă de cozonac
Cremă
Tarte
Madlene
Greta Garbo
Tort
Melcişori cu unt
Prăjituri suluri
Prăjituri în forme mici
Cornuri cu nucă fiartă
Prăjitură rasă
Prăjitură cu caimac de lapte
Plăcintă cu mere
Bezele
Fursecuri
Pesmeciori cu marmeladă
Gogoşi cu magiun
Marmoş
Cornuleţe cu chimion
Cremă de vanilie
Prăjitură à la Petrovici
Prăjitură à la Domino
Prăjitură à la Dora
Biscuiţi economici
Prăjitură a la Tuţa
Prăjitură rasă cu marmeladă
Ruladă
Biscuiţi
Keck
Corăbioare
Prăjitură cu nucă tăiată
Prăjitură cu marmeladă şi nuci
Saleuri
Biscuţi prin maşina de tocat
Gogoşi cu brînză sau cu şuncă
Tort cu nucă prăjită
Buserle cu ouă
Prăjitură à la Nina Tina
Prăjitură à la Toto
Cremă pentru tort Lica
Blaturile D-na Vasiliu
Prăjitură cu mere
Brioşe
Biscuiţi pentru îngheţată
Biscuiţi de miere de albine
Cornuri
Doboş tort
Tort cu nucă şi făină
Tort napoletan
Cremă de zahăr ars
Kek d-na Albert
Cremă de ciocolată (Lia)


În continuare cîteva imagini din cabinetul de studiu al expoziţiei Hrana (contextul expunerii caietului):

Istău

Istăul la formare: înaintea podului de la şoseaua Ploieşti-Buzău.

Istăul abia format:

Concluzia Istăului: Extrem de subţire şi incredibil de murdar, parafrazîndu-l oe Jonathan Safran Foer.

Prima atestare

Ştiam dintr-un studiu al lui Mihai Apostol („Pagini din trecutul Mizilului”, în publicaţia File din trecutul istoric al jud. Prahova / 1971, editată de Muzeul de istorie al judeţului Prahova) că prima menţiune documentară a localităţii se află într-un pergament slavon emanat de cancelaria lui Mihnea Turcitul, la 6 iulie 1585, prin care voievodul întărea unui anume Stanimir ocina cumpărată în Esteu, cu 2000 de aspri, de la un oarecare Danciul. La 30 septembrie 1591, într-un alt document, voievodul Ştefan Surdul împuternicea pe fosta doamnă Neaga (a cărei legendă mai circulă şi astăzi prin zona Mizilului) şi pe călugăriţa Elisafta, să stăpînească satul Esteu, cu via pe care au moştenit-o şi poruncea vecinilor să asculte de ele.

În seara asta, dar mai degrabă noaptea, am primit de la Laurenţiu Bădicoiu o imagine facsimil al unei menţionări documentare ceva mai timpurii, chiar dacă nu cu mult: 1529. Documentul este un catastif al Braşovului în care probabil erau însemnaţi cei care aveau relaţii comerciale cu negustorii braşoveni. Aici apare şi Crăciun din Esteu – Cratschun de Estew.

Esteu este denumirea anterioară a Mizilului, cu variantele Eşteu, Iasteu sau Iaşteu, Isteu, Istău sau Iştău (reperabile în alte atestări ulterioare), care i se trage de la gîrla (pîrîu) ce-l traversează de la nord la sud în extremitatea estică a aşezării. Pe hartă se observă două firişoare unduitoare, Budureasca şi Tohăneanca, unindu-se şi formînd Istăul înaintea podului ce-l traversează în punctul în care era marcată şi ieşirea din oraş spre Săhăteni, pe comunicaţia Ploieşti - Buzău (DN 1 B). În Enciclopedia României din 1938 cursul Istăului la sud de Mizil, spre Fulga şi Boldeşti-Grădiştea este înregistrat sub numele de Călmăţui.

View Larger Map

Mizilul în muzică

Legăturile Mizilului cu muzica s-au cam subţiat. Pe vremuri, acum 100 de ani, în Mizil erau destui lăutari - cu ghiotura, cum se mai spune. Nepoţi sau strănepoţi de-ai lor poate mai ţin de ocupaţia asta şi-acum, dar cu siguranţă sînt într-atît de împuţinaţi încît trebuie să-i cauţi cu lumînarea sau cu Mr. Google. Unii s-au spiritualizat - cum să găsesc un termen potrivit pentru recalificarea contextelor în care mai cîntă? Vreau să spun, adică, doar că nu mai performează decît condiţionaţi de confesiunea (neo-protestantă) de care aparţin, astfel că nu pot fi vazuţi decît pe internet, filmaţi de fraţii lor întru credinţă, ori nemai dacă luaţi calea acestor case de rugăciuni şi faceţi o scurtă vizită.
De fapt, prilejul postării ăsteia a fost o discuţie pe care am avut-o cu un coleg, Costin Moisil, etnomuzicolog la Muzeul Ţăranului Român. Venise vorba despre bloguri, în ce fel acestea îţi modifică sau afectează timpul etc., şi exemplul discuţiei devenise blogul Miziliada. Şi, din una-n alta, mă-ntreabă: Tu ştii melodia lui Sorin Chifiriuc, "Localele la Mizil"? Răspunsul a fost unul prompt, negativ. A rămas că îmi va aduce discul lui Sorin Chifiriuc şi-mi va trece muzica în format digital pentru a o posta aici. Însă ajuns acasă, n-am avut răbdare şi am intrat degrabă pe internet. Am găsit rapid melodia. Era pe un disc pe care îl aveam şi eu (Roata - Va fi, Lazăre, va fi) şi mi-am amintit că odată m-am mirat şi eu de apariţia neaşteptată a Mizilului pe conţinutul unui disc vinil. Am ascultat-o, dar nu mi-am reamintit nimic de la prima audiţie. Discul apăruse în 1992, îl cumpărasem chiar la vremea aia, de la Iaşi. Şi tot căutînd pe internet, am dat de un comentariu al discului scris de Mihai Plămădeală, pe situl www.muzicisifaze.ro, cu o referire şi la melodia "Localele la Mizil":

«“Localele la Mizil”(4) contine un preludiu total independent de tema irlandeza distorsionata care ii urmeaza. Daca se intampla ca cineva sa nu recunoasca traditionalul din spate, faptul nu poate fi decat in favoarea Mizilului, unde prin locale se canta, desigur, altfel de muzica … Finalul, de fanfara, este o alta mostra de interpolare, procedeu care se dovedeste a fi una dintre caracteristicile albumului.» (aici întreg comentariul)

M-am gîndit apoi că n-ar strica dacă aş împerechea muzica lui Chifiriuc cu cea cîntată de Maria Tănase, mai precis cu melodia "Am ibovnic la Mizil". S-ar putea conchide că la Mizil se găseau din plin şi locale (sau localuri, ca să nu să se înţeleagă "alegeri locale") şi ibovnici. Cel puţin de localele Mizilului aminteşte şi Ioachim Botez în Însemnările unui belfer. Cît despre ibovnici, timpul lor e toiul nopţii şi pronunţările sînt mai riscante. Poate că se mai găsesc şi-acum şi locale şi ibovnici, dacă n-or fi murit între timp. În timpul comunismului.

Maria Tanase - Am ibovnic la Mizil
Asculta mai multe audio Muzica »

Steaua. Bucureşti... Mizil...

Deseară e derby, Steaua-Dinamo. Anul trecut postam pe alt blog o istorie a fotbalului la Mizil. Înaintea unui meci important pentru titlul de campioană. Nu era însă un derby. Reiau postarea de atunci, cu cîteva adaugiri. De data asta nu am bilet, ci abonament. Tribuna II, Sector 20, Poarta: M3, Rînd 27, Loc 22. Ar mai fi de adaugat informaţii care completează istoria de mai jos, publicată într-un număr Dilema acum doi ani. Informaţiile le-am obţinut de la Niţă Rînceanu, fost fotbalist la juniroii Petrolului (în anii 50), la Poiana Cîmpina, la Prahova Ploieşti şi Rapid Mizil. E posibil să fi omis ceva, dar voi verifica atunci cînd voi transcrie înregistrarea. Pînă atunci însă, voi posta cîteva fotografii ale Rapidului Mizil - la sfîrşitul acestei postări.

* * *

«Este 2 martie. O zi a bărbaţilor, după ziua de ieri, una a femeilor, anticipînd pe cea de 8 martie. O zi a bărbaţilor pentru că în seara asta voi gara în tribuna a doua din Ghencea, la Steaua - CFR Cluj. Alături de un dinamovist, Kranke (Călin Torsan), şi nepotul lui, Şoarecu, stelist.

Azi, de dimineaţă, am stat tot timpul cu gîndul la meci. De fapt de la începutul săptămînii. Am accesat zilele-astea, aproape sedat, gsp.ro, sport.ro, fanatik.ro. din zece în zece minute. Fără nici o explicaţie rezonabilă. Azi dimineaţă mi-am amintit de boala asta. Cum am contactat-o. Stăteam la două case de stadion. Stadionul Tineretului din Mizil. Cu două-trei minute înainte de meci, din tabela electrică, nu electronică, de la înălţimea de 6-7 metri, curgea muzica. Modern Talking şi cam tot ce se asculta prin anii '80. Era un fel de ritual, ceva religios, aproape liturgic. Am simţit nevoia, azi, să fac ceva pe tiparul copilăriei. Am reuşit să scanez cîteva imagini, pe care le-am adăugat poveştii echipei pe care am susţinut-o înfocat din tribulele stadionului: Steaua Mizil.
"Cînd eram mic am tras cu urechea, m-am gîndit, am mai făcut nişte calcule şi am tras concluziile astea: 1. Provincia este un teritoriu admirabil locuit de oameni admirabili. 2. Ei se numesc provinciali. Foarte bine, doar trebuia să ştiu de la bun început în ce categorie mă învîrt. Lucrurile se mai limpezeau şi mai şi cînd ajungeam într-un oraş mai mare – de pildă în Ploieşti sau Buzău. Eu, puştiul admirabil din oficiu, precum toţi cei asemeni mie, păleam. Golit de admiraţie, eram orbit de locurile noi, cu siguranţă mai pline de strălucire, de istorie, mai capabile de progres. Cele două oraşe, între care geografic mă situam la egală distanţă, erau maximum. Ba nu, greşesc. Statutul de privilegiat îl avea Braşovul. Aveam acolo nişte rude, ajunsesem sub Tîmpa, prin urmare ştiam cu ce se mănîncă. Era vorba şi de munte, de turism… De Bucureşti, ca şi de restul oraşelor de pe lumea asta, aglomerări urbane mai mari decît oraşul meu, doar auzisem. Alţi puşti, veniţi în tîrgul nostru la bunici, ne povesteau despre Drumul Taberei şi despre te miri ce alte cartiere, căutînd să ne atragă pe tărîmurile fabuloase imaginate de ei apelînd la improvizaţii jenante. Uneori reuşeau. Alteori, şi situaţiile-astea nu erau puţine, fabulosul lor meşteşugit cu migală se stingea încet-încet. Din cenuşa neputinţei de a face din Bucureşti un tărîm adevărat, se ivea întotdeauna fotbalul. Un teritoriu universal, limitat de un regulament la 110 x 60 m cu oareşce variaţiuni, ne dădea posibilitatea de a ne juca şansa în faţa bucureştenilor. Terenul de miuţă nu mai era nici centru, nici margine – a se-nţelege provincie, anexă etc. Un no man’s land. Aşa am resimţit, aş zice chiar fizic, diferenţa dintre provincie şi capitală. Fapt este că rivalitatea dintr-un teren de fotbal trebuie să fi fost echivalentă şi în cazul ploieştenilor sau buzoienilor care, asemenea celor din capitală, veneau la bunicii lor din Mizil. Şi chiar a fost. Între Steaua Mizil, Petrolul Ploieşti şi Gloria Buzău era o rivalitate de Divizia B, un război mic pentru combatanţi pe măsură. Admiraţia era dată deoparte, locul fiindu-i luat de aspiraţie. Cuvinte mari, e drept, dar cred că aşa au stat lucrurile. Speranţa că trebuie să se nască un gigant printre pitici era una din mizele noastre, ale provincialilor.

A.S.A. MIZIL – 1985

Rîndul de sus: Costică MOLDOVEANU – antrenor, GIURCĂ, COJOCARU,GRIGORE, SIMACIU, DRĂGAN, COSTIN, BOJOAGĂ.Rîndul din mijloc: LAZĂR, GALEŞ, STĂNESCU, COSAREK, ALDEA.Rîndul de jos: TRACHE, GOIA, AFILIU, STANCIU, ACHIM.

STEAUA MIZIL – 1986-87

Divizia B Seria IRîndul de sus: Costel LAZĂR, Nicolae RUSE, Viorel GOIA, Ion COJOCARU,Aret ENE, Ion GRIGORE, Gheorghe SIMACIU.Rîndul de mijloc: Constantin Moldoveanu (antrenor), Dănuţ MATEI, Gheorghe GREACA,HARALAMBIE, Gheorghe MÎRZEA, Vasile COSAREK, Constantin GALEŞ.Rîndul de jos: Sorin MIHALACHE, Nicolae VRACIU, Ion TRACHE, Dumitru DRÎNDEA,Marian STANCIU, Viorel DRĂGAN, Alexandru DRĂGAN.

Petrolul şi Gloria au mai zvîcnit prin Divizia A. Trecutul le permitea şi, vorbă de crainic sportiv, le recomanda ca pe nişte combatanţi capabili să facă faţă unui alt război. Ceea ce însemna, ca şi acum, susţinere finaciară. Rafinării şi te miri ce alte întreprinderi, de autocamioane sau tractoare, existau în toată ţara. La saltul în Divizia B eram beneficiarii unui implant masiv de la Petrolul Ploieşti. O parte din jucătorii găzari fuseseră acuzaţi de aranjamente şi asupra lor se abătuse dizgraţia şefilor. Urmarea a fost un exil, benefic pentru mizilenii avizi de fotbal. Dar înainte de a deveni Steaua Mizil – pînă atunci fuseserăm Rapid, ASA sau AS – a trebuit să facem faţă unui examen: un meci împotriva cîştigătoarei Cupei Campionilor Europeni. Tîrgul a vuit bine, ca-ntr-un roman sud-american: vine Steaua. Şi a venit cu un efectiv destul de apropiat de cel din finala de la Sevilla. Eram împărţit. Ţineam şi cu Steaua, dar şi cu echipa oraşului. În final, campionii Europei au fost învinşi cu 2 la 1, iar noi, provincialii, am căpătat dreptul de a ne numi Steaua. Steaua Mizil. Povestea asta mi se pare de o mie de ori mai frumoasă – ştiu, sînt subiectiv – decît acele cronici fanteziste ale unei visate finale de Campionat Mondial între România şi Brazilia într-un viitor continuu, niciodată apropiat de prezent, de realitate. Meciul fondator a iniţiat o nouă epocă. Glumesc, cumva, cochetînd cu clişeul, dar ăsta e adevărul. Din acel an Steaua Bucureşti a trimis timp de aproape zece sezoane jucători de la centrul lor de juniori. De data asta importul avea ştaif. Eram luaţi în seamă, nu mai respiram subsolul seriei I a Diviziei B. An de an terminam sus, între primele patru. Probabil că de la Salonta, Negreşti-Oaş sau Dorohoi se bănuia că Mizilul e ceva. Adică în nici un caz vreun mizilic. Fostul primar de la sfîrşitul secolului XIX, Leonida Condeescu, încondeiat de Caragiale, trebuie să se simtă… Cum? Răzbunat? Pe ce? El voise lucruri mai măreţe, demne de-o reală admiraţie: mutarea Facultăţii de Medicină de la Iaşi la Mizil, statutul de port la Marea Neagră şi alte asemenea. Pe cînd, să te baţi la promovarea în A cu CSM Suceava, Oţelul Galaţi, Progresul Brăila sau FC Constanţa însemna nimic altceva decît o rătăcire a năzuinţelor mizilenilor într-un secol XX atît de încurcat. E drept, nici sărmanul primar n-a reuşit mai mult decît să oprească în micuţa noastră gară acceleratul Bucureşti – Breslau. Apoi a venit tranziţia, iar prin 1994 Steaua şi-a retras tutela. Aşa că Steaua-cea-mică s-a transformat statutul de sedusă în cel de abandonată. Acum se zbate prin campionatul judeţean, dacă nu s-o fi desfiinţat.Viitorul. Ce înseamnă viitorul pentru o echipă de provincie, cu alte cuvinte? Viitorul începe azi, cu prezentul, pentru că răspunsul e: Se poate, dom’le! Chiar sezonul ăsta luăm seama la Dacia Mioveni, la Unirea Urziceni. Au mai traversat Divizia A şi Foresta Fălticeni, Oneştiul, Mediaşul… Va veni poate şi rîndul lui Building Vînju Mare, Prefab Modelu, Auxerre Lugoj sau Liberty Salonta. Să avem încredere: Se poate! Pentru că, lucru greu de imaginat nu cu mult timp în urmă, au apărut derbiurile provinciei. Provincia care clatină centrul de putere. CFR Cluj, Poli Timişoara, Universitatea Craiova. Le ţin isonul Oţelul Galaţi, Vasluiul, Urziceniul. Capitala este ameninţată serios. Serios! Şi asta îmi aminteşte – deh, lecturile copilăriei din Ioan Chirilă şi confraţii – de Ripensia şi Chinezul, CAO, UTA. Se întîmpla înainte de război. Înainte de războaie. Erau alte provincii. Aceleaşi, dar altele. Pentru că oamenii erau alţii. Chiar dacă centrul va rămîne întotdeauna centru. În Italia, AS Roma şi SS Lazio cîştigă rar campionatul. De ceva vreme potul este luat de perfidul nord cu precizie şi siguranţă nemţească. Exemplele AC Milan, Internazionale Milano sau Juventus Torino sînt istoria recentă a Italiei în materie de fotbal. Situaţii asemănătoare în Bundesliga, Primera Division, Premier League, ca şi în Ligue 1, dealtfel. S-ar putea să greşesc, dar asemenea mişcări tectonice mi se par semnele unei anume sănătăţi. Ceva dincolo de fotbal. Ceva dincoace de noi. Poate ceva în fiecare individ luat în parte.Nu e deloc rău că supremaţia Bucureştiului este ameninţată de noile derbiuri ale provinciei. Pînă mai ieri zîmbeam superior cînd auzeam de Liberty Salonta, pînă cînd am aflat de centrul de juniori de-acolo supervizat de echipe grele din fotbalul mare european. Poate că asocieri bizare precum Willy Bacău, Poenix Ulmu, Dodu Bucureşti, Avîntul Mîneciu, Soda Ocna Mureş, Sparta Mediaş sau Lotus Sînmartin ascund ele ceva. Dincolo de prospeţime, prosperitate. Dincolo de prosperitate, potenţă financiară. Şi dincolo de asta, o anume dorinţă şi voinţă de a nu mai privi doar cu admiraţie spre un centru copleşitor, magnetizant, purificator. Lucrurile încep să se schimbe, dar ăsta nu-i sfîrşitul lumii. E doar începutul, ca de fiecare dată, în fiecare zi.Poate mi se va reproşa perspectiva din care-am ales să pun pe hîrtie cîteva note de provincie. Recte şi în speţă: Ai obsesii grele, neică! Ei, da. La cîtă atenţie i se dă fotbalului, provincie în toate cele umanist-realiste, mi s-a părut cu-atît mai potrivit să-arunc o privire de la genunchiul broaştei. Eu cred că merită.

PS Pentru că numărul dedicate provinciei va apărea pe 23 august, voi mai adăuga o simplă coincidenţă. Timp de 23 de ani, între sezoanele 1965 – 1966 şi 1989 – 1990, Cupa României, competiţie la care au acces echipele de toate eşaloanele sportive, s-a jucat pe stadionul 23 August şi a avut 4 cîştigătoare din provincie (U Craiova, Poli Timişoara, Jiul Petroşani şi Chimia Rîmnicu Vîlcea) şi alte 6 finaliste (UTA, Foresta Fălticeni, Constructorul Galaţi, CSU Galaţi, Olimpia Satu Mare şi FC Baia Mare). O singură dată, în sezonul 1988-1989, finala s-a disputat în provincie. La Braşov, oraşul favorit al copilăriei mele. A cîştigat Steaua cu 2 la 1 împotriva lui Dinamo." »

* * *

Rapid Mizil:

Rapid Mizil, amical cu Petrolul Ploieşti, anii '70

Rapid Mizil înaintea meciului cu Tricolorul Breaza: 1-1 (campionatul judeţean) - 22.08.1979

Rapid Mizil după un meci de divizia C

Rîndul de sus: Diaconescu-antrenor, Fenechiu, Rînceanu, directorul UM2616, ing. Nicolescu, Mihalache Stefan, Misoi, Oprea, Dan Paraschiv, Dima Ghe.
Rîndul de jos: Ivan Vasile (zis Brînză), Draghicioiu, Bogdan Ion, Zelea şi Ghiţan. Intercalaţi, cîţiva suporteri localnici

Rapid Mizil după ieşirea din Hotelul Prahova, înaintea meciului cu Feroemail, disputat la Ploieşti

De la stînga la dreapta: Mihalache Ştefan, Ghiţan, Ioniţă, Roman, Dan Paraschiv, Gogu Băţău, Niţă Rînceanu, Tase Stoian (antrenor), Ivan Vasile (zis Brînză), Dima Gogu şi Stoian Vasile.

Rapid Mizil în anii '60, în deplasare

Un mizilean la Princeton

Într-o postare anterioară - new entry - am redat un text scurt al lui Tudor Octavian despre un mizilean întors de la Viena, mare iubitor de Haydn. De data asta semnalez prezenţa unui alt mizilean la Princeton University Press. Este vorba de Cătălin Avramescu, a cărui carte, Filozoful crud - o istorie a canibalismului (An Intellectual History of Cannibalism, în traducerea lui Alistair Ian Blyth - vezi aici, aici şi aici alte traduceri), a apărut pe piaţă de curînd.

Cătălin Avramescu s-a născut la Mizil, în 1967. Este doctor în filozofie al Universităţii din Bucureşti. Stagii de cercetare la Institute for Advanced Study in Humanities (Edinburgh), Sigurdur Nordal Institute (Reykjavik), Netherlands Institute for Advanced Study in the Humanities and Social Science (Wassenaar), bursier la Herzog August Bibliothek (Wolfenbuttel) şi Clark Library/Center for 17th and 18th Century Studies (Los Angeles). Specialist în filozofie politică şi morală, a susţinut cursuri la Bucureşti şi la Helsinki şi conferinţe în Ungaria, Scoţia, Canada şi Austria. A publicat eseuri şi studii de teorie politică şi istoria ideilor, în special asupra intervalului secolelor XVII–XIX. Prima sa carte, De la teologia puterii absolute la fizica socială (Bucureşti, 1998), este o explorare tematică a teoriei contractului social de la Hobbes la Rousseau; cercetator la Institutul de Istorie al Universităţii din Viena. În prezent este consilier prezidenţial. (prezentare preluată de pe site-ul editurii Humanitas).