Totalul afișărilor de pagină

vineri, 14 mai 2010

O ieşire din adolescenţă, la Mizil

“Cînd eram clasa a opta, fiind nevoiţi să optăm pentru un profil de liceu, am ales Liceul Militar. Era printre cele mai bine cotate, alături de Liceul Pedagogic şi Liceul Sanitar. Nu ştiam ce înseamnă, cu ce se mănîncă milităria. Ştiam doar că simpatizam ofiţerii nemţi din filmele cu al doilea război mondial. Explicaţia pe care mi-am dat-o destul de repede era simplă: sora bunicului meu se măritase cu un neamţ încă dinaintea războiului, locuiseră o vreme în România, pentru ca după război să plece definitiv în Germania Federală. Ăsta a fost unul din motivele care m-au întors din hotărîrea de a da examen la liceul militar, o condiţie obligatorie pentru admitere fiind aceea de a nu avea rude în străinătate. Tata cred că a fost reţinut în privinţa carierei militare timpurii dintr-un alt motiv – eram prea firav şi timorat pentru a mă arunca într-un regim cazon. În plus, eram şi cam împrăştiat, tot timpul cu gîndul la fotbal, la stadionul aflat în apropierea casei noastre. Şi cum era contabil, m-a direcţionat la clasa de profil economic (pentru agricultură) a Liceului Agroindustrial din oraş. Era o clasă căutată, singura cu profilul ăsta din judeţ. Ar fi urmat să devin contabil de IAS sau CAP. Tata s-ar fi descurcat cumva cu nişte pile şi m-ar fi tras apoi după el, în comerţ. Aşa s-au făcut socotelile viitorului meu. În vara anului 1987 am intrat al doilea pe listă la economic. Mama şi soră-mea tot au ieşit în oraş să vadă rezultatele, deşi ştiau deja că luasem. Le vedea lumea, era o chestie de mîndrie. Am început liceul sufocat de ritmul pe care proful de mate înţelegea să ni-l insufle. Ca un boxer în corzi eram şi, pentru a mă sustrage confruntării cu tabla, reuşeam printr-un soi de concentrare, credeam pe-atunci, să mă fac invizibil. Fără să exagerez, un an şi ceva nu am ieşit la tablă la orele de matematică. N-am apucat bine să ne scuturăm, nu ne dăduseră mustăţile şi a venit 1989 cu treapta a doua, o punte a suspinelor, unde elevii se mai selectau, unde pilele se puneau la treabă foarte serios. Aveam examen la matematică, cunoştinţe economice şi cunoştinţe social-politice. Ultimele două materii erau contopite într-un singur examen. Era cumplit pentru că eram nevoiţi să tocim multe şi lungi citate din discursurile Ceauşescului. Proful cu care făceam meditaţie la matematică, altul decît cel de la şcoală, m-a întrebat dacă am început pregătirea şi la celelalte materii, la care meditator nu putea fi decît domnul Manea, proful nostru de la liceu, ins lins cu alifii mii, pe care-l credeam şi vedeam ţinînd filosofia şi economia politică la degetul mic şi-n multe ale locuri secrete. Fapt este că la cursurile lui ne domina o teamă pe care n-o puteam dezamorsa cu nici un chip. Păream nişte pui la incubator, dependenţi de mediu, iar mediul era un cabinet capitonat cu lozinci, tabele, scheme economice pe un fundal roşu aprins. Poate din cauza asta am refuzat ideea de a mă pregăti cu el la celelalte două materii. Aveam un comportament evazionist, nu prea concepeam confruntarea. Cireaşa pe tort fusese selecţia mea la lotul de juniori al Stelei Mizil, un lot lărgit, care avea să mai suporte modificări. Tata, care la rîndul lui jucase fotbal tot la juniori, n-a fost de acord să împart pregătirea pentru treaptă cu fotbalul şi a trebuit să renunţ. În atmosfera asta au venit examenele. La mate am luat 9,12, la celălalt 4,25. Parcă astea au fost notele, sau ceva pe-aici. Media, defavorabilă. Căzusem al treilea sub linie. În familie s-a evitat dramatizarea situaţiei. Bine, făcusem şi eu ceva în sensul ăsta. Rezultatele se aflaseră pe căi ocolitoare cu cîteva zile înaintea afişării. Ştiam că picasem, dar din nou refuzul confruntării mă lovise şi nu puteam să fac altceva decît o mică scenă. În ziua ştiută, mama şi soră-mea s-au pornit din nou spre rezultate. Eu mi-am făcut toată dimineaţa treabă prin pod. De-acolo era cam greu să auzi ce se-ntîmpla în casă, motiv întemeiat pentru a lua pulsul întoarcerii maică-mii. Am jucat admirabil, pentru mine a fost o probă depăşită, iar urmarea a fost o discuţie matură, cu cărţile pe masă: încotro o apucăm? În timpul verii lui ’89 am tot bătut drumurile la Ploieşti cu maică-mea pentru redistribuire. Am simţit o umilinţă cruntă, pe care pînă la un punct mi-o asumam, n-aveam ce face. Mă aşteptasem la nişte ieşiri incontrolabile din partea părinţilor şi cînd colo lecţia era mai dură cu comportamentul ăsta cu mănuşi. În final am fost redistribuit la Liceul Agroindustrial Bărcăneşti, la cîţiva kilometri sud de Ploieşti. Mă trezeam la ora 4.20 pentru a lua o cursă de navetişti plină pînă la refuz. Eram precum un iepure încolţit de haită, de vînători... Citind proza lui Nedelciu, 8006, de la Obor la Dîlga, am recunoscut atmosfera celor trei luni de navetă înfiorătoare. Ajungeam în gara Ploieşti Sud de unde luam Informaţia Bucureştiului pentru rubrica de sport, Libertatea de azi, şi aşteptam într-un frig din ce în ce mai pătrunzător cursa pentru Bărcăneşti. Eram cel mai bine cotat în clasa de zootehnie unde ajunsesem. La teze, lucrări, extemporale, eram cel mai căutat cu privirea şi cu şoapta. Naveta începuse să mă tăbăcească, iar contactul zilnic cu ploieştenii părea să mă şmecherească un pic. Era o adevărată faună mediul în care ajunsesem, începusem să mă obişnuiesc, unele alianţe şi prietenii se înfiripaseră destul de repede şi aveam şi un soi de regim de protecţie. Mă resemnam, mă consolam, şi pe deasupra începeam să fac impresie artistică cu muzicuţa mea în practica de vie, porumb sau seră. Totul s-a spulberat în chip fericit în decembrie ’89. Pe 21 decembrie, în vreme ce mama forja Albaluxul cu rufele noastre comuniste, la televizor vedeam rumoarea. Cam cu o lună înainte devenisem partenerul tatei la audiţiile lui Neculai Constantin Munteanu de la Europa liberă. Ştiam ce se întîmplase în celelalte ţări comuniste şi aşteptam cu sufletul la gură scînteia şi la noi. Cînd s-a întîmplat, ai mei erau la serviciu. Cum eram obişnuit să deschid de unul singur radioul pe frecvenţa Europei libere, am făcut-o şi atunci pentru a dubla radioul public. Informaţiile interferau. Am vrut să merg la tren. Era simplu, ai mei stau la două case de gară. Mi-am dat seama imediat că nu ar fi fost un gest cugetat, de vreme ce l-aş fi lăsat singur pe Manu, care avea 10 ani. A urmat povestea cu revoluţia, cu teroriştii, cu împuşcatul dictatorilor, cu FSN-ul, cu fondul Libertatea, cu Lambada, Black, The Christians şi Sinead O’Connor, pe care descătuşarea i-a adus în case anticipînd venirea Occidentului în fortăreaţa neo-stalinistă de la Bucureşti. Au fost zilele şi nopţile şnur în faţa televizorului, ca şi cum sfîrşitul lumii s-ar fi dat în direct. Şi-a mai fost politica, bineînţeles. Cu Iliescu ne-am lămurit de cînd cu Dumitru Mazilu, retrăgîndu-se în scena cu tancul, parcă la Televiziune. Marşul partidelor politice din 28 ianuarie ’90, cînd cu sula-n coaste, a fost confirmarea şi a unora din cele ce se întîmplaseră în zilele dinainte, dar şi a multora dintre evenimentele ce-aveau să vină. Dar, peste toate astea, trebuia să înceapă şcoala, totuşi. Tata mirosise că trebuia profitat. Împreună cu părinţii celorlalţi trei elevi aflaţi imediat sub linie la examenul din vară de la economic a pornit la noul Minister al Învăţămîntului. Nu ştiu cît a durat zbaterea lor, cert e că s-au întors cu o aprobare pentru suplimentarea clasei de economic cu patru locuri. Cu alte cuvinte puteam reveni printre colegii mei. Mai apoi, cercetînd cererea aprobată, am realizat că semnăturile favorabile aparţineau lui Mihai Şora şi Sorin Antohi, noii mai-mari ai învăţămîntului românesc. De perspectivele mele în privinţa învăţămîntului economic s-a ales praful. După scurte tatonări, am renunţat la ideea de a merge la examen la ASE. Mi se părea că Facultatea de Drept e mult mai onorabilă. Însă începutul tranziţiei i-a îndemnat pe ai mei la o variantă mai sigură: învăţămîntul militar. Şi ca să împac şi capra şi varza, am ales Facultatea de Grăniceri, unde a doua specializare era cea juridică. Aşa am ajuns la Sibiu, în 1991. Pînă la urmă tot sub arme. Restul e o altă poveste.”

Mai multe în înregistrarea audio de aici.

miercuri, 5 mai 2010

Zvon

Umblă vorba de ieri prin Mizil că echipa de fotbal Petrolul Berca va face o fuziune şi se va transforma în Rapid Mizil. Ar fi o realizare. Mizilului parcă i s-a uscat vlaga de cînd echipa de fotbal a fost pusă pe butuci. Cu această nouă fuziune s-ar repeta povestea de la începutul anilor '80, cînd ICIM Ploieşti a fuzionat cu Rapid Mizil şi a rezultat ASA Mizil, viitoarea Steaua Mizil. ATunci au venit la Mizil, printre alţii, portarul Afiliu. Interesant este ca Petrolul Berca a purtat la înfiinţare, în 1949, denumirea de Steaua Berca. Poate că ar fi fost mai nimerită revenirea la denumirea Steaua Mizil, consecventă atît cu istoria mai îndepărtată a Petrolului Berca, dar şi cu cea recentă a fotbalului mizilean. De altfel, mulţi încă ştiu de Steaua Mizil, dar nici Rapid Mizil nu-i de lepădat -- e o istorie în spate, dar pe care din ce în ce mai puţini o ştiu. Ce m-ar mai încînta ar fi faptul că la Petrolul Berca a jucat în anii '80 vărul meu de-al doilea, Eusebiu Protopopescu, pe care l-am văzut chiar în meci de campionat la Mizil, pe-atunci tot în Divizia C
Aveţi aici parcursul Petrolului Berca în Divizia C, seria III, din campionatul în curs de desfăşurare.

marți, 4 mai 2010

Flacăra olimpică. La Mizil

Tata mic. Nu se poate tata mic fără tata-mare, sub niciun chip. Eu nu i-am zis niciodată tata-mic. Tata pur şi simplu, atît. Lu’ tataie i se spunea, într-adevăr, tata-mare. Acum îl văd pe tata redus la scară. Un ţînc. Eu sînt obişnuit cu un ditamai omul, de cînd mă ştiu, aşa îl ştiu şi pe el. Deci... tata mic. Tocmai am descoperit o poză cu el, singura din copilăria lui. Şi îmi tot bat capul cu amintiri, se tot zbat să nu rămînă ascunse. După ce o vreme l-am asasinat cu întrebări: Cum erai cînd erai mic?, deodată tata-pici începe să se mişte. Aşa se porneşte filmul. E un film mai vechi, cu multe variante, cu remake-uri. În primul rînd foarfecele, le ţine în mînă sigur, dar nu ştiu cum naiba de le-a dibuit. Stă în gura podului. Liniştiti şi taie. Sînt ziare. Multe ziare, abonamente făcute de bunicul lui, fost vatman în Bucureşti, anii 20. Lu’ tata i se spunea Nicu a lu’ Marin a lu’ Radu Hoţu, pe motiv de hîrşire prin şmecheriile Bucureştilor. Şi tata-mic îi taie ziarele acolo, în gura podului, şi îi e ciudă că babele îi spun aşa şi rîd cu dinţii lor sparţi. Bate puţin şi vîntul, aproape perfect. E în regulă pentru că tata-mic asta voia, să prindă un pic de vînt. Curtea e albă. Aerul la fel, albul pluteşte încet, se lasă pe pămînt, îl acoperă. Din pod plouă cu jumătăţi şi sferturi şi alte mici unităţi de ştiri, din ţară şi de peste hotare. De fapt nu plouă, ninge. Şi va mai ninge pînă cînd tata-mare va slobozi un Paştele mă-tii! Sigur îl va alerga prin curte. Lucrurile se leagă în felul lor. Cum mă fac şi eu mai mic, foarfecele apar deodată şi în mîinile mele. Tot în gura podului. Tai şi eu la fel de pasionat. Fără niciun gînd rău. Tata e la piaţă, pînă la 11 mai e timp de tăiat. Iar cînd va sosi nu se va sinchisi de ce fac eu în pod. Pînă la 11 e musai să termin şi eu, totuşi. Meciurile încep la 11, la două case de noi. Muzica se porneşte de la tabela de marcaj încă de la 10.30, atunci începe lumea să se-adune. Stadionul e cea mai mare bucurie a mea. Sînt încă mic, îmi permit nişte libertăţi şi continuu să tai. Umplu o pungă de 1 leu cu fîşiuţe din caiete mai vechi şi mă pregătesc de meci. Aşa e în fiecare duminică, în Divizia B. E o chestie să fac o ploaie albă pe o suprafaţă mai mare. Mi se pare corect. Oamenii evoluează, ştiu de la şcoală asta, tind spre alte zone, mai întinse. Aşa sînt cuceritorii. Eu voi albi terenul cînd vom da gol. Bimbo, şeful galeriei, va da iar tonul la:

Frunzuliţă de stejar,
Clubul nostru-i militar,
Şi Steaua el se numeşte,
Tot oraaaa-şul îl iubeşte, la, la, la, la!
Tot oraaaa-şul îl iubeşte, la, la, la, la!,


şi vom exploda cu toţii într-o singură voce. Sînt mai multe cîntece la care pur şi simplu ne pulverizăm. Le băgăm pe toate. Sînt şi scurte, uşor de ţinut minte. În unele primăveri aveam noroc cu doi ţigani, un bunic şi un nepot. Veneau cu comédiile de undeva din Moldova. Aveau o trompetă şi o tobă, aveam atmosferă ca în Spania, cu Manolo al lor, de la galeria lui Atletico Madrid, care se plimba cu o tobă dolofană de-a lungul primului rînd al tribunei. Cînd am promovat în B, după ultimul meci din campionat la Poiana Cîmpina, s-a făcut chiar şi un imn. Tata a fost la meciu-ăla, în deplasare, eu n-am putut. Cred că n-am avut voie, nu mai ştiu de ce. Poate că era pericol de bătaie, era o etapă decisivă, interese mari. Trebuia să promovăm noi, nu Chimia Brazi, ăsta era aranjamentul anul ăla. Imnul îl ştia tata, eu ştiam alte strigări, cu:

Festival, festival,
Mizilu’ dă recital!

Roşu albastru sînt culori frumoase,
Roşu albastru sînt victorioase!


Sîntem bolnavi de agitaţi ce sîntem. Cam ăsta-i dignosticul, pe bunelui bune. Am prins şi eu un steag, din nu ştiu cîte, special comandate de uzina militară. Toată tribuna mare flutură. Eu am şi punga în care fîşiile de dictando cu Coşbuc, Topîrceanu, Vlahuţă, Brătescu-Voineşti, Goga aşteaptă. M-am gîndit mai bine, eu aştept aici să arunc literatura română în aer. Am o plăcere de mă cac pe mine. În tribună totul e să ai bojoci, să bagi mare. Bimbo ne bagă-n isterie. Şi ăllalt, cu plete, care are fular cu Barcelona. Unii zic că a fost la meci, la finală, dar nu prea cred. Alţii că e cumnat cu Lăcătuş, apoi că e o rudă, dar nu aşa apropiată, ca un cumnat. Pe urmă, alţi alţii, că tipu’ lucreză la combinatul de vin de la Tohani, că de-aia are el o legătură cu Lăcătuş, care vine la Mizil să ia vin. Se mai spune şi că de fapt e vorba de Piţurcă, nu de Lăcătuş. Eu mă uit tot timpul la fularul lui. E ceva sfînt. Ceva sfînt pe cineva care nu merită. Cam aşa ceva. Sînt electrizat.

Întotdeauna cînd sosesc acasă mă gîndesc la tata şi zic că poate semăn cu el. Nu-mi pot scoate din minte foarfecele alea şi drumurile pe care le-a tot făcut prin judeţ, pe la tot felul de cooperative, în revizii. E posibil să fi fost un fel de ducaci, dar nu ca frate-su, care a muncit în Egipt, Ucraina, Kazahstan şi Astrahan. Tata nu depăşea judeţul. Cînd şi cînd mergeam cu el la meciurile din deplasare, singurele noastre aventuri. Erau ceva şi astea. Lunea aveam ce povesti la şcoală, toată clasa consemna călătoria mea microbistă. Păcat că echipa noastră juca altfel în deplasare, mult mai prost decît acasă. De cele mai multe ori o furau, iar noi ne întorceam trişti. Aşteptam trenul în restaurantele gărilor şi mîncam pe apucate pîrjoale sau macrou marinat. Mîncam şi-n tren şi mă uitam pe fereastră la casele care se transformau în dungi mohorîte pe geamul securizat. Acasă tata se ducea direct la radio, asculta rezultatele, apoi făcea clasamentul. Îmi era clar cum stăm cu golaverajul. Duminica următoare treceam din nou la foarfeci, aveam meci acasă, trebuia să batem la scor. Aşa se scurgea timpul meu, printre etapele Diviziei B.

* * *

Acum şi mai mic, mic la fel ca toţi picii care sar pe-aici şi mă ţin după nişte oameni, care sînt mulţi, destui. Mergem spre capătul oraşului, spre Săhăteni, iar mai încolo e Buzăul. E şi tata cu mine, atîrn de mîna lui, mă mai desprind, cînd aşa, cînd aşa, şi e şi muzică. Nu-mi dau seama de care, dar se aude foarte tare şi sînt şi foarte multe culori care sar primprejur. Îl întreb încă o dată pe tata: Unde mergem?, iar el îmi răspunde mereu la fel: La han? Şi eu îl întreb iar: De ce? El îmi răspunde ca de fiecare dată: E carnaval! E primul meu carnaval. Car-na-vaaaa-aaaal!!! E şi singurul de altfel, şi nu ştiu să mai fi prins aşa ceva, nici cu ce ocazie s-a întîmplat asta nu mai ştiu. Dar e frumos, frumos ca ziua, frumos ca noaptea, adică frumos ca orice lucru care e pur şi simplu frumos. Mă bucur şi eu, văzînd că toţi se bucură, şi vorbesc între ei cu rîs şi cu strigături, şi mi se pare că trebuie să fac la fel ca ei. Acum văd că sînt prea mulţi copii, şi aud şi o doamnă care parcă ar spune ceva despre 1 IUNIE. Tata mi-a zis de curînd că de fapt era de 23 AUGUST.
La han sînt mascaţii. E hanul lui Mareş. A fost un boier, spune tata, care a fost primar... Plutarch Mareş. Cînd a zis Plutarch mi-am închipuit un individ care mînă o plută pe o apă de munte. Dar noi am venit aici pentru mascaţi? -- îl întreb. E vară, adică nu e iarnă, de-aia sînt mulţi. E şi un indian, îmi place indianul. Îmi place mult, foarte-foarte mult. Penele, mai ales, care coboară pe toată spinarea, parcă e o reptilă, am văzut una într-un atlas zoologic. E un ţigan, nu e indian de-adevăratelea, îl aud eu cum vorbeşte, dar şi dansează ca indienii fiindcă e talentat la d-astea, zice tata. Pe urmă apare şi un cowboy, care are tot ce-i trebuie. Apărători de piele pe picioare, centură, pistoale şi pălărie. Şi e pe un cal care sare în două picioare. Mai sînt şi alţi costumaţi, dar nu ştiu ce sînt ei. Acum ne întoarcem prin centrul oraşului cu multe case dărîmate după cutremur şi miroase mult a praf. Lumea se bucură la fel de mult şi cîntă la fel ca la început. Eu am obosit puţin, dar tata spune că pînă la stadion e puţin de mers şi o luăm pe strada Spitalului. La poarta spitalului au ieşit mulţi bolnavi în halate care sînt colorate ca o cărămidă. Unii sînt bandajaţi. Unele femei au cîte o burtă mare, de la barză. Trecem şi de ei, trecem şi de curtea lui Nae Ghirimoc, care face ca Tarzan prin copacii din parc, trecem şi de şcoală. Acum chiar am ajuns la stadion, care nu ştiu cum arată, dar am auzit de el de la tata. E mare şi are o tribună mai în spate. Mergem acolo, ne urcăm şi îi vedem pe toţi mascaţii pe teren. Tata zice că este şi un car alegoric. Pe carul alegoric este un nene care este în chiloţi şi îşi arată muşchii. Tribuna e plină de copii care strigă cu toţii. E prima excursie pe stadion. Îl văd şi pe un nene cu părul roşu, cu pantaloni largi jos, cu dunguliţe, cu un sacou albastru, pantofi albi cu un vîrf ţuguiat şi un papion ca o privighetoare. Atît ar mai lipsi, să cînte. Stă în tribună mai sus decît noi şi întorc capul să văd cum mai arată. Toţi întorc capetele. Unii curioşi, alţii copleşiţi de respect. Pare un vrăjitor. Tata-mare mi-a spus nişte poveşti, mi-a spus şi mama. Poveşti cu vrăjitoare, nu cu vrăjitori. Dar el chiar cred că seamănă cu un vrăjitor. Are şi nişte cute pe faţă, nimeni nu e ca el în toată tribuna asta şi cred că el o să facă să dispară şi indianul şi cowboy-ul şi carul alegoric cu muşchiulosul în chiloţi. Apoi nu va mai fi nimeni pe stadion şi noi vom pleca acasă cu toţii şi ne vom aşeza la masă. Întorc capul să văd cînd face vrăjitoria. E Luchi, îmi răspunde tata. Niciun om nu are numele Luchi, n-am auzit pe nimeni aşa. E clar, Luchi e vrăjitor. Unul mare, mare de tot, pe cît de mic, mic de tot, sînt eu. Mult mai tîrziu am aflat că Luchi era faimosul homosexual al Mizilului.

* * *

Cînd şi cînd îmi depozitez în folderele Miziliadei rămăşiţele, mi-am făcut obiceiul ăsta. Rareori rămăşiţe materiale, precum obiectele. E destul de greu să le păstrezi, şi mai greu să le laşi pe mîna altora, chiar propriei familii. Singurele legături cu trecutul rămîn amintirile, vagi sau puternice, urmărindu-te constant sau năvălind fără a le anunţa nimic. Evenimentele propriei mele copilării, marile momente ale vîrstei de aur le-am petrecut pe stadion. Abia ce începusem clasa a patra, în 1982, şi ne-am mutat la gară, dar la fel de bine puteam spune că ne-am mutat la stadion. Dar, tot scormonind, scociorînd cu insistenţă, tot n-am dat de povestea flăcării olimpice. Nu se lipise cum trebuie, nu fusesem un suport bun pentru un eveniment aşa de mare. Stăteam la bloc atunci, eram ceva mai mic, ce-i drept, şi mă holbam de unul singur la televizor îndrăgostit, la doar şapte ani şi ceva, de Nadia Comăneci. Era Olimpiada de la Moscova despre care nu ştiam mare lucru. Începusem să prind oarece lămuriri din vocea comentatorului, dar privirea mea pe ecranul Stassfürt-ului era a unui străin de aproape tot ceea ce însemna sport. Afară de Nadia, desigur. Nu-mi amintesc meciuri din 1980 aşa cum mă văd chiar şi acum în sufragerie, spre seară, întins pe recamier, învelit cu o pătură subţire ori cu un cearceaf şi tremurînd pentru Nadia.






Înainte de a începe Olimpiada se ţinuse -- bineînţeles -- şi ritualul flăcării olimpice, cu sosirea pe stadion a torţei în aşteptarea mulţimii ţărmurită de uimire, dar mai ales de mîndria unui popor şi a unei ideologii care scindase în două lumea olimpică, încît numărul ţărilor neparticipante aproape să se înjumătăţească.


Despre toate astea nu ştiam atunci mare lucru. De fapt, nu ştiam nimic. Am fost extrem de mîndru cînd peste patru ani, la Olimpiada de la Los Angeles, România a ieşit pe locul trei. Dar şi atunci lumea olimpică, cealaltă tabără, blocul comunist, refuzase participarea în chip de răspuns la reacţia SUA de la Olimpiada precedentă. România a mers şi într-o parte, şi în cealaltă. Şi cu ruşii, şi cu americanii. Cum s-ar zice, o jumătate de om călare pe o jumătate de iepure şchiop -- c-aşa-i românul.
Abia după ce m-a sunat Mitu să-mi spună că i-a adus cineva o fotografie de-atunci, de cînd flacăra olimpică a trecut şi prin Mizil, mi-am amintit că se adunase lumea de-a lungul Şoselei Mihai Bravu, dar şi că nu am fost în faţă, să prind îmbulzeala, nebunia, euforia. Prin urmare nu am ce povesti, nimic altceva decît o mărturisire scurtă: A trecut şi prin Mizil! Mi-amintesc!


Dar am auzit una-alta, aşa că de povestit întotdeauna se găseşte, doar să zgîndări un pic oamenii. Atunci mulţi elevi au fost mobilizaţi de la şcoală. S-au mobilizat şi unităţile economice locale, primăria, toată suflarea. Prin urmare, flacăra olimpică a fost primită cum se cuvine şi din fotografia pe care am obţinut-o ar putea rezulta că la Mizil s-a întîmplat una din cele 27 ceremonii, una mai mică ce-i drept, planificate a avea loc cu ocazia parcurgerii traseului prin România. Mai multe amănunte despre traseul flăcării olimpice din 1980 -- aici. Aducerea aminte presupune mici declicuri, şi de data asta tot imaginii îi datorez o bună parte din poveştile acestei postări -- desigur, şi celor care mi-au furnizat-o. Fotografia surprinde delegatul rus în faţa Policlinicii, pe Şoseaua Mihai Bravu, întîmpinat tradiţional cu lăutari şi fete în costume naţionale.