Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 12 noiembrie 2014

Sașii la Mizil



Dacă tot se vorbește în ultimele două luni de neamțul sau sasul Johannis ca despre un străin hrăpăreț, pus să jumulească românul verde și ortodox, m-am gîndit să atenuăm și să nuanțăm un pic pornirile și judecățile astea cu exemplul unor nemți care au stat și au făcut treabă și la Mizil. Este vorba despre farmaciștii pe care i-a avut orașul. Dintre aceștia, patru au fost nemți. Oameni cu carte, serioși, profesioniști. Întîmplarea a făcut să achiziționez patru cărți poștale, parte a corespondenței farmacistului Adolf Oberth din vremea cît și-a practicat meseria la Mizil. Scormonind pe internet am mai reușit să aflu una-alta, așa că le voi reda pe scurt.




În anul 1875 are loc o anchetă oficială asupra înființării farmaciilor, sub patronajul Societății Farmaciștilor din România, condusă de Nicolae I. Anghelescu, prilej cu care din fiecare oraș sau tîrg din Muntenia și Moldova sînt obținute date care privesc atît conducerea farmaciilor (director și atestatul de farmacist)  la acel moment, precum și anii în care acestea au suportat schimbări. Nu știm dacă statutul de director coincide cu acela de proprietar, dar din formulare s-ar putea presupune că da. Fapt este că în 1875, Farmacia „Coroana de Aur” din Mizil, „a D-lui Adolf Oberth” furnizează următoarele date:
„a) Actul din 21 Martie 1871 prin care D-nu I. Welther vinde acea farmacie d-lui Ad. Oberth.
b) Diploma dela Viena din 1859 și certificat de liberă practică.”[1]


 Domnul Iosef Welther avea să cumpere de la Adalbert Kordetzki „Farmacia Vulturul” din Ploiești, doi ani mai tîrziu, în 1873, după vînzarea celei din Mizil. Iosef Welther avea la rîndul lui diploma luată la Viena, asemenea lui Adolf Oberth, doar că un an mai tîrziu decît acesta, în 1860[2].
În ședința Senatului din 5 mai 1881 este votat indigenatul lui Adolf Oberth[3], iar în 1886 Adolf Oberth primește cetățenia română[4].
N-am putut afla cu exactitate cînd și-a lichidat afacerea la Mizil. Fapt și scris – în cărțile poștale amintite mai sus – este că 1888 Adolf Oberth încă mai era la Mizil, ceea ce înseamnă o activitate de măcar 17 ani în comunitatea mizilenilor.
În Anuarul Bucurescilor, edițiile din 1892-1893 și 1893-1894, la capitolul „Farmaciile din Capitală” este menționată prezența lui Adolf Oberth la București: „La «Hygia», director Adolf Oberth, Primăverii 46”[5]; în ediția din 1895, farmacia Hygia apare la adresa Primăverii 18[6]. În 1889-1890, 1890-1891 și 1891-1892 la Higeia sau Hygeia, din Primăverii 16 director era Iosef Brus; în 1891 figurează la nr. 46 (pag. 88 / pag. 92 / pag. 124). În 1904 la Hygeea director era N.I. Anghelescu, cu sediul în Griviței, 80.
Din documentele care atestă absolvirea Facultății de Medicină la Viena, unde și-a luat diploma și certificatul de liberă practică, reiese că Adolf Oberth provenea din Mediaș. Un sas, deci. Orașul de unde se pare că se trăgea și familia savantului Herman Oberth. Inițial am presupus existența unei relații de rudenie cu familia lui Hermann Oberth, ceea ce nu s-a verificat în urma consultării arborelui genealogic al acestuia. Unul sas care a continuat munca începută la Mizil de un co-etnic (I. Welther), pentru ca mai apoi să-i urmeze familia Gotsman, pe care unii dintre mizilenii în vîrstă și-o amintesc din poveștile părinților sau bunicilor. Se pare că nemții aceștia au făcut ceva treabă la Mizil, pentru ca mai apoi să meargă mai departe, în orașe mai mari. De fapt, la o consultare mai atentă a acelei anchete care viza înființarea farmaciilor în România, majoritatea farmaciștilor / spițerilor erau sași sau evrei cu studiile făcute la Viena, un amănunt pe care cei de acum nu prea îl mai știm sau ne facem că-l uităm.
Ce nu e de trecut cu vederea este faptul că de ani buni orașul este condus de un fost farmacist. Mizilenii știu mai bine cum au fost aceste mandate. Unii mizileni poate își mai amintesc că domnul Emil Proșcan are un trecut pe care nu prea ar vrea să și-l amintească: probleme de gestiune la farmacia la care lucra înainte de 1989, situație urmată de o detașare disciplinară într-o comună din județul Buzău. Probleme cu iz penal se pare și care lasă năravuri greu de lepădat – a se vedea modul prin care a acaparat spațiul în care își desfășura activitatea de ani buni Liga Tineretului Creștin Ortodox, spațiu al primăriei, pentru a-l închiria fiului său care a demarat deja lucrări de extindere și amenajare, unde în curînd va funcționa un cabinet medical (stomatologic). Așadar, o fotografie în mic a duelului prezidențial din zilele acestea. De-a nemții și românii, cu alte cuvinte.


[1] Dr. Nicolae I. Anghelescu, Date asupra înființărei farmaciilor în România (conform achetei oficiale din 1875), București, 1904, pag. 13
[2] Idem, pag. 14
[3] Monitorul Oficial al României, no. 66, marți, 23 iunie (5 iulie) 1881.
[4] „Noui cetățeni români: D-nii Adolf Oberth, Heracle Kyppa, George Popescu, Zamfir Arbore Rally, Meiltz Didier Nöel, Vasile Nechita, Zaharia Mavromati, Scripsky Emanoil, dr. Eman. Popovici Suceveanu, George Dicu, Virgil Popescu, Costache Manolescu, Toma Dova” în România liberă, anul X (nr. 2576), luni și marți, 3, 4 (15, 16) marte 1886.
[5] Carol Göbl, Anuarul Bucurescilor pe anul 1892-1893, edițiunea X, pag. 136 și Carol Göbl, Anuarul Bucurescilor pe anul 1893-1894, edițiunea XI, pag. 152
[6] Carol Göbl, Anuarul Bucurescilor pe anul 1895, edițiunea XII, pag. 278

joi, 17 aprilie 2014

Profesori, elevi - I -

Nu mi-am propus să scriu o istorie a şcolilor din Mizil. Nu ştiu cît de grea ar fi un asemenea proiect. Totuşi, sper să o facă cineva. Cu ce aş putea contribui eu la această secvenţă a istoriei oraşului, fireşte că alături de alţii, ar fi o variantă ilustrată. Arhiva de imagine "Miziliada" reuneşte într-un fond de fotografii aflat deocamdată la început, cu care încercăm să acoperim această temă a învăţămîntului. Am ales ca semnal de start al acestui fond o fotografie cu profesorii şi elevii primului an al Gimnaziului din Mizil, 1919-1920. Sînt mai multe informaţiile pe care le oferă această imagine, care ţin de domenii diverse, însă pe care nu am vrea să le scoatem în evidenţă pentru simplul fapt că ar necesita o documentare care presupune o oarecare rigoare. Voi dezvălui totuşi una dintre supoziţiile pe care le-am făcut într-o analiză fugară şi evident superficială. Este vorba de identitatea bărbatului din centrul fotografiei, în rîndul celor aşezaţi pe scaun (al treilea bărbat cu mustaţă şi cravată, aflat după cei doi preoţi), care după o informaţie neverificată încă ar părea să fie Tase Dumitrescu, cel care cîţiva ani mai tîrziu va înfiinţa liceul ce îi va purta numele. E de remarcat că acest obicei al fotografierii generaţiilor de elevi la sfîrşitul anului şcolar împreună cu profesorii a rămas pînă după 1989. Vom reveni curînd şi cu alte imagini şi poveşti. Mulţumiri lui G. O. pentru fotografie!


marți, 1 aprilie 2014

Str. Carol IV

Am reușit de curînd să mai achiziționez o carte poștală cu un instantaneu luat de pe str. Carol, artera comercială a Mizilului între sfîrșitul sec. XIX și mijlocul sec. XX. Este a patra ilustrată de felul acesta pe care o dețin și care face parte din categorie celor editate pînă în 1905-1910, avînd pe verso specificația „Union postale universelle”. A fost editată de Librăria D. Popovitz, Mizil, fiind tipărită la Maier & Stern, București și catalogată cu No. 1974. Dintre cele patru, aceasta este singura care în care strada este animată. A fost circulată în 1913.
 
 
 
 
Iată-le și pe celelalte trei, spre reamintire:
 
 
 
 
 
 
 
 

miercuri, 29 ianuarie 2014

Gara Mizil, ianuarie

Începutul anului m-a prins în Mizil, așa că am putut să arunc cîte o privire critică pe ici, pe colo. Cum sînt legat sentimental de gară n-am rezistat și am dat o tură și pe-acolo. Era unul din locurile de joacă de altădată, care avea o arie destul de largă: perimetrul de trecere de pe Bulevardul Gării spre peron, unde băteam mingea după-amiezele, între trenurile navetiștilor; părculețul cu catelul de apă; triajul; păduricea care masca tancodromul. Acum acel perimetru amintit arată ca și cum ar fi fost bombardat. Deși în Mizil au fost ceva lucrări de asfaltare, cu fonduri europene, ajungînd chiar și pe Bulevardul Gării, unde s-au pus borduri noi, ba chiar și un semafor, nimeni nu pare să-și fi pus problema asfaltării acelei porțiuni în care îți rupi picioarele după ce tocmai ai coborît din tren. 



Poate că nu primăria ar trebui sesizată. De altfel, nu știu ce instituție are în administrare acel spațiu, așa că nu mă pot pronunța. Poate că treaba asta depinde de administrația CFR. Ei bine, aici voiam să ajung. Nici nu știu cum să cataloghez gara asta mică, a cărei istorie a pătruns, mai cu voi, mai fără voie, chiar și în literatură (vezi Caragiale, Geo Bogza, Ioachim Botez). Oricît și oricum aș încerca să justific starea în care a ajuns gara, ba că e vorba de criză, ori că, ce mai încoace și încolo, Mizilul nu e altceva decît un loc lipsit de importanță, simt că lucrurile stau altfel. Firește, îmi amintesc gara așa cum era în anii 80, plină de viață. Normal, era altă epocă, alt context. Ceea ce se vede acum e pustiul, clădirile care par părăsite, ca într-o pictură de de Chirico. Bate vîntul pe acolo, și încă bine. Și dacă tot pare așa de părăsită, n-ar oare potrivit să te întrebi dacă nu cumva s-au găsit unii să pună un gînd rău? 

După ce întîi a dispărut ceasul vechi, Paul Garnier, în primele zile de ianuarie am văzut că au fost scoase șinele liniilor din micul triaj. Trebuie să fie semn că depozitele pentru grîul din cîmpurile dimprejur nu mai sînt solicitate, mi-am zis (și aici ar fi de discutat, dar e o altă discuție, despre cît de dezavatajați sînt agricultorii etc.). Ei bine, la cîteva zile după întoarcerea în București am citit un articol despre managementul defectuos care a dus la revocarea Consiliului de Administrație al CFR SA (aici). Azi am citit și despre aducerea lui Gruia Stoica la DNA (aici), în cătușe, cel ce ar fi urmat să preia o parte din CFR Marfă. O plimbare fugară pe internet în căutare lui Gruia Stoica poate scoate la iveală povești dubioase, e drept că neprobate încă. Dar gura lumii, oricît ar fi slobodă, mai strecoară și adevăruri. Poate că la DNA lucrurile se vor lămuri. Dar nu pot să nu pun în legătură astfel de povești dubioase, ale unor băieți deștepți care fac bani din fier vechi, preluări de vagoane etc., cu ceea ce am văzut la Mizil. Traversele de beton stivă și ele, alături de șinele grupate la rîndul lor lîngă linia a treia, gata parcă pentru a fi transportate, duse într-un loc bun, al cine știe cărui băiat deștept.


























sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Amintirile lui Motzoc

Tot căutînd Mizilul pe internet am dat de amintirile din copilărie ale user-ului Motzoc, aici. rememorarea începe cu Mizilul, unde povestitorul și-a petrecut copilăria, între 2 și 7 ani. Descrierea are miez pentru că spune multe despre orașul de negustori de la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial. Vă las cu fragmentul de poveste pentru că este într-adevăr grăitor:

„Sunt megies din targul Buzaului, orasul prafuit de la rascruce de drumuri, atestat documentar de 1600 ani!
Familia mamei este de 4 generatii aici, ne tragem din ''sarbi (gresit spus pentru ca gradinarii erau de fapt bulgari)'', iar tata a fost din Judetul Arges (sunt morti de 25 ani), s-au cunoscut la Bucuresti si tata cared ca m-a conceput intr-o permisie de pe front, m-am nascut in octombrie 1945, intr-o aripa daramata a Spitalului Coltea din Bucuresti. De la doi ani pana la 7 ani am crescut la Mizil, la o matusa pana parintii s-au reunit la Buzau cu casa si serviciile.
Am fost copil unic nascut tarziu, nerasfatat, din parinti profesori, tata -- latina si greaca la Scoala Normala de baieti, mama -- istorie si geografie la Scoala Normala de fete.
Perioada cat am stat la Mizil a fost hotaratoare pentru educatia si viitoarea mea meserie. Sa va explic cum!
Matusa Antoneta (sora mamei care nu avea copii) si Unchiul Ionel tineau o Bacanie langa un han, la iesirea din micul orasel, pe malul garlei Ineu (sic!; n.m.: Istău), deci toata copilaria mea s-a desfasurat intre carute, cai, han si bacanie.
Unchiul Ionel avea obiceiul ca dupa amiaza sa citesca Scanteia, dupa masa, cu glas tare si asa pe la varsta de 5 ani, cunosteam literele mari si citeam titlurile din ziar, iar faptul ca mai cantaream la bacanie stafide, masline,zahar, bomboane, m-au determinat ca in meseria mea de mai tarziu sa fiu un bun AMC-ist (aparate de masura si control).
Totul s-a sfarsit tragic, aveam 14 ani sieram deja la Buzau, Nenea Ionel avea cataracta la ambii ochi, a fost operat la Spitalul Predingher din Ploiesti, si cand i s-au dat bandajele jos si a vazut din nou, a suferit un atac de inima si a murit, la auzul vestii matusa Antoneta s-a aruncat in fantana.
Dumnezeu sa-i odihneasca, le port respectul ca si parintilor mei!”

vineri, 10 ianuarie 2014

Din nou despre gara Mizilului

Am mai postat pe acest blog diverse povești în legătură cu gara Mizilului (de pildă, aici). Azi am aflat că a fost construită de Anghel Saligny. Am găsit această informație în publicația Revista revistei noastre - antologie (1912-2012), o publicație a elevilor și profesorilor Colegiului Național „Unirea” din Focșani. Este vorba de o evocare a personalității lui Anghel Saligny, fost elev al acestui colegiu, autorul textului fiind un strănepot la inginerului. Informația referitoare la gara Mizil se găsește în a doua jumătate a paginii 178:
„Şirul înfăptuirilor practice, dar de proporţii neatinse de nimeni încă până la el, începe să depene: aleile mărginaşe ale soselei Kiseleff, linia dublă Ploieşti – Bucureşti, rezervoarele de apă din Cotroceni, introducerea primelor linii de tramvai din Bucureşti, construcţia gărilor Rîmnicu-Sărat, Mizil, Azuga, mărirea gării Ploieşti şi multe alte studii şi proiecte sunt numai câteva din contribuţiile aduse de el îmbunătăţirii condiţiilor din România.” 

O informație prețioasă, care mă îndreptățește să cred că dispariția / vînzarea / cedarea ceasului din gară, marca Paul Garnier (despre care am vorbit aici), a fost de fapt o distrugere a unui monument de patrimoniu, chiar dacă clădirea gării, așa cum arăta ea la începuturi, a suportat modificări.



                                                       Autorul celor două imagini este Angheliuc Cristinel, sursa: aici.


Poate că primăria ar face bine ca împreună cu CFR sau cu Ministerul Transporturilor să facă demersuri pentru evaluarea în vederea clasării clădirii la categoria clădirilor de patrimoniu. Sau măcar să fie menționat într-un fel autorul acestei construcții. Și, de ce nu, să dea de urma ceasului dispărut și înlocuit cu o mizerie chinezească. Între noi fie vorba, prin oraș se știe la cine a ajuns acel ceas -- o persoană cunoscută pînă mai anul trecut, căci s-a mutat din oraș. Și că l-ar fi suflat de sub nas altei persoane, și mai cunoscută mizilenilor. Așadar, chiar ar fi loc de o reparație culturală, dacă tot e loc de astfel de înfăptuiri, precum renașterea teatrului mizilean, festivalurile literare și de muzică folk, ori monumentele de for public.











Informația am regăsit-o în Universul literar, anul XLVI, nr. 3 din 12 ianuarie 1930, într-un alt articol evocator, semnat de Constantin Dissescu.












În fine, să notăm că Mizil, mai exact gara Mizil se află pe unul dintre cele 8 trasee feroviare pe care se suprapun 8 trasee turistice, respectiv (pe celelalte le găsiți aici):

TRASEUL 4 (Magistrala 500): BUCUREŞTI – BUZĂU – BACĂU – SUCEAVA - VICŞANI (489 km)

Mizilul este descris astfel:

92 km. – MIZIL. Staţie cf. din 1872. Oraş. Bisericile „Sf. Ioan” (1857) şi „Adormirea Maicii Domnului” (1865). Centru viticol şi de vinificaţie.”


marți, 7 ianuarie 2014

Teatrul Mareș

Nu am făcut o documentare extrem de serioasă pe acest subiect, însă ceva-ceva am găsit. E doar un început. Din ce se va aduna aici poate că vom reuși să schițăm o poveste a teatrului din Mizil.
O primă atestare a Teatrului din Mizil o avem în Marele dicționar geografic al Romîniei alcătuit de George Ioan Lahovari la 1901 și editat sub patronajul Societății Geografice Romîne.




În monografia pe care a scris-o referitoare la istoria orașului faptul, profesorul de istorie Ion Panait menționează ca întemeietor al teatrului local pe Basilius Mareș și ne oferă alte cîteva detalii în încercarea sa de a contextualiza viața culturală a orașului:



«În prima jumătate a secolului al XIX-lea oraşul este practic lipsit de o viaţă culturală proprie. Către sfârşitul secolului trecut, formarea unei mici burghezii locale, dornică de prosperitate economică şi spirituală, determină construirea în oraş în l895 a unui teatru al cărui părinte spiritual a fost marele dramaturg I. L. Caragiale. La teatrul construit de Vasile Mareş vor fi prezentate piesele „O noapte furtunoasă”,  „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”de I. L. Caragiale, la care işi vor da concursul artişti cu renume ca: Iancu Brezeanu, Maximilian Cotescu şi alţii. Piesele istorice mai ales, erau reprezentate atât de artişti consacraţi cât şi de artişti amatori. Animatorul serbărilor populare, a activităţilor de amatori este inimosul primar al oraşului Leonida Condeescu, bravul amic al marelui dramaturg Caragiale. (...)
Încercările dintre cele două războaie mondiale de a crea la Mizil un cadru adecvat dezvoltării culturii şi artei se lovesc de ignoranţa conducerii administrative a oraşului, iar avântului de la sfârşitul secolului al XIX-lea îi luase locul goana după înavuţire a protipendadei oraşului. Un singur cinematograf care era şi teatru în acelaşi timp cu 150 de locuri nu putea satisface viaţa spirituală a unui oraş cu o populaţie de peste 7000 de locuitori.
În anii de după eliberare, vechiului cinematograf i se ataşează noi instituţii de cultură. În 1948 se organizează biblioteca orăşenească şi căminul cultural orăşenesc. Spectacolele de teatru şi estradă profesioniste, spectacole de amatori, activitatea desfăşurată de bibliotecă şi serbările în aer liber, vor schimba treptat viaţa spirituală a mizilenilor.»



Desigur, o monografie scrisă în perioada în care România era dominată de ideologia comunistă e greu de crezut că ar fi putut conține prea multe detalii de viață urbană pentru a putea face o idee despre evenimentele cuturale organizate la Mizil. Pentru a compensa acest vid de informație ne pot veni în sprijin arhivele și colecțiile digitizate ale bibliotecilor. Așa am reușit să găsim, cu ajutorul lui Costi Vasilescu, o menționare a Tearului Mareș în periodicul Cultura poporului, numărul din 24 iulie 1927:




Toate detaliile sînt interesante acestei știri de corespondență locală. În primul rînd avem unele personalități locale active în organizarea diverselor evenimente culturale, pe care le-am remarcat și cu altă ocazie pe acest blog (aici) -- îl am în vedere aici pe Victor Gotsman.
De asemenea, cu ocazia aceasta încă obținem încă o menționare a lăutarului Mitică Mamaia, pe care l-am cnoscut cu ajutorul lui F. Brunea-Fox (aici), alături de cea a lui Ionel Fernic, care a profesat cîțiva ani în Mizil.


În sfîrșit, o căutare ceva mai insistentă pe internet ne-a mai adus cîteva detalii. De web-site-ul Arhivelor Naționale (aici), la pagina 7 a documentului pdf relativ la Inventarul primăriei orașului Mizil pentru perioada 1834-1950 aflăm că în 1928 Teatrul Mareș a suportat lucrări de reparații; apoi, la pagina 16 aflăm că în acest fond documentar deținut de Arhivele Naționale poate fi consultată, probabil sub forma unui raport, activitatea comitetului de conducere a teatrului Mareș (1938); la pagina 17, pentru anul 1939 sînt înregistrate situații în legătură cu sala teatrului Mareș; pentru anul 1945, la pagina 21, avem iarăși situații cu privire la repararea și luarea în primire a teatrului Mareș de către primăria orașului Mizil.

Anul trecut găsisem tot pe internet un număr din Monitorul Oficial în care printr-un act normativ de pe la sfîrșitul anilor '40 se desființau sau se naționalizau diverse stabilimente culturale (teatre, cinematografe), fiind menționate și două cinematografe din Mizil. N-am mai dat de acest document. Dar căutarea lui recentă mi-a adus alte informații fragmentare referitoare la cladirea teatrului din Mizil. Astfel, în Suveniruri teatrale (1889-1956), N. Niculescu-Buzău amintindu-și turneele avute prin țară începînd cu 15 octombrie și pînă în februarie 1907, menționează și trecerea prin Mizil:
„La 15 octombrie am plecat cu întreaga trupă a lui Grigoriu. Repertoriul era alcătuit din operetele Văduva veselă, Farmecul unui vals, Trei dorinți și Insula florilor. Jucăm o săptămînă la Brăila, o săptămînă la Galați, trei zile la Roman, trei zile la Bîrlad, trei zile la Bacău, trei zile la Focșani, trei zile la Buzău, o săptămînă la Constanța, trei zile la Ploești, o săptămînă la Craiova. la Iași, sala nefiind liberă cînd ne apropiasem de capitala Moldovei, am făcut un drum special la sfîrșitul turneului pentru a juca acolo o săptămînă. De la Iași, la 8 ianuarie, Grigoriu și o parte din trupă s-au înapoiat la București, iar noi ceilalți am organizat chiar de acolo noul turneu al trupei „Niculescu-Buzău -- N. Leonard”. Am împrumutat costumle necesare de la Grigoriu, am făcut cîte o sută de afișe pentru fiecare operetă, dar fără a indica data și teatrul, precum am tipărit și bilete de toate felurile. Sîntem în ianuarie 1907. De la Iași, trupa condusă de Leonard și de mine pleacă la Vaslui, unde aranjasem totul. La primul spectacol cu Vînzătorul de păsări, sala arhiplină. A doua seară, cînd jucam o comedie, auzim că tîrgușorul Herța a fost devastat. Era mare fierbere în Moldova. Răscoalele nu începuseră încă, dar se simțea că mocnește ceva chiar atunci pe la 8 - 10 ianuarie. Antisemiții începuseră diversiunile, susținuți de unele oficialități, care sperau astfel să abată revolta țăranilor împotriva adevăraților vinovați, care îi mpliau și nedreptățeau în mod continuu. Starea de spirit era atît de încordată, încît am părăsit Moldova, ducîndu-ne la Rîmnicu-Sărat. Nu bănuiam că răscoalele curînd se vor lăți în toată țara.
La Rîmnicu-Sărat, nu era un local de teatru convenabil. Am jucat într-o berărie. Trecem la Mizil, unde dăm trei reprezentații într-o sală bunicică. Facem plin. Pornim apoi la Tîrgu-Jiu, unde dăm cinci reprezentații cu sala plină. Urmează Drăgășanii, Rîmncu-Vîlcea (aici jucăm o săptămînă), Turnu-Măgurele.”

Cam atît, deocamdată. Dar promit revenire cu noi descoperiri.

UPDATE 1: Am primit pentru arhiva Miziliadei o fotografie făcută la teatrul Mareș, avînd pe fundal o parte din decorul scenei.


UPDATE 2: Aminteam de un decret publicat la sfîrșitul anilor '40. Este vorba de decretul nr. 303 din 3 noiembrie 1948 privitor la naţionaliyarea industriei cinematografice şi reglementarea comerţului cu produse cinematografice, emis de Ministerul Artelor şi publicate în Monitorul oficial nr. 256 din 3 noiembrie 1948. Decretul este alcătuit din 17 articole şi o anexă. Nu discut modul cum s-a reglementat acest domeniu cinematografic, evident în mod abuziv. Voiam doar să semnalez că în anexă avem rețeaua cinematografelor din România la acel moment. Mizilul este la județul Buzău și figurează cu două cinematografe: Modern și Mareș. Rămîne de descoperit ce este cu acest cinematograf Modern: unde va fi fost, cine și cînd la înființat etc. Mă întreb dacă nu cumva o fi vorba de sala de proiecție care se pare că a fost în fosta colonie germană din Fefelei, unde erau cazarmate treupele germane de aviație care folosiseră aerodromul pe timpul războiului. Pînă una alta avem informația că în Mizil la momentul naționalizării au existat două cinematografe. Pentru consultarea decretului nr. 303 din 3 noiembrie 1948 intrați aici.