Totalul afișărilor de pagină

joi, 28 mai 2015

Țiganii din Mizil

Toți așa îi știu, de țigani. Aproape nimeni nu le zice romi. E adevărat că în termenul acesta, țigan, încap multe. Multe ponoase, de obicei greu de dus. Romi întîlnești mai degrabă în statisticile oficiale. Potrivit recensămîntului din 2011, la Mizil romii/țiganii dădeau 15,16% din populație (2.170 din 14.312 de persoane), în condițiile în care 6,86% (982 de persoane) apar la etnie necunoscută (în documentele Institutului Național de Statistică rubrica este numită informație nedisponibilă; mai mult ca sigur este vorba de nerespondenți la chestionarele recensămîntului). 2011, ultimele informații -- punct de plecare sau de sosire, după cum îi vine mai bine fiecăruia.

Ce știu eu despre țiganii/romii din Mizil este că, deși mai mereu au fost destul de mulți, spre deosebire de cei din alte locuri ai noștri au fost parcă mai integrați, nu au avut imaginea proastă a celor din alte orașe. Probabil pentru că legăturile mai strînse, deci bune, cu populația majoritară se explică prin specificul orășelului tîrg. Erau mulți comercianți și meșteșugari în Mizil, iar printre aceștia se situau cît se poate de firesc și ei: țiganii/romii. O hartă profesională a etniei (care îi distribuie spațial diferit pe harta fizică) arată o diversitate care cred că susține suficient observația integrării lor în viața orașului. Ocupațiile lor îi disting, de altfel, și arată  și momentele diferite ale așezării lor în oraș. Însă dincolo de statisticile poate un pic fade sînt istoriile personale. Fiecare mizilean are propriile amintiri și povești cu romii/țiganii din oraș. La o strigare rapidă, unii chiar își vor mai aminti de lăutarii Mamaia (viorist), Balea (viorist), Ghilan (viorist), Vică, Mitică Oaie (contrabas); croitorii Mandache, Lucica (mama doamnei doctor Ciornei), frații Paraschiv, Sandu Martin, Iae (Jair) și Borovină; frizerii Fanache, Sandu Pescaru, Gagaoi (familia Cocoșatu), Fănică Preda, Stelu Lupu, Stan, nea Vasile, Lache, Mamaia și Tuță Buia (într-o vreme, anii 60-70, aveau și formație de mandoline); potcovarii/fierarii/căruțașii Telu, Albei, Brînză, Buia, Ursu, Grancea, Noe, Drăgan, Lepădatu și Necula, Marcu Alexe; geambașii Ferenț (Ionică Geambașu, Costel Geambașu și Gigi Geambașu), Cornel Paraschiv; spoitorii Mecic, Udilă, Aurel Gheorghe zis Cîrnat, Muti; ursarii Mizileanu, Ursaru, Stavarache; cărămidarii Timurc, Borovină, Sică Găinaru, Cocoșatu, Frone, Grancea de peste Pod, Manole; argintarii Scumpu; cioclii Cocoșatu; sobarii Mitică Baicu...;, zugravii cu rol Călin...; tăbăcarii/colectori de piei Ioniță...; tăietorii de lemne Belitu (poreclă) de pe strada fostă 23 august; Mișu Stoican zis și Mișu de peste Pod; bucătăresele de pe moșia Plutarch Mareș. Mai sînt și alții de care poate că vă veți aminti și cu care probabil voi completa această listă. Cu alte cuvinte, nu vorbim de romi/țigani abstracți, țapi ispășitori pentru situații dramatice, purtătorii unei invizibilități care face casă bună mai ales cu statisticile și stereotipurile, ci de cei de lîngă noi, prieteni, cunoștințe, cu care împărțim întîmplări, povești, patru, opt sau doișpe ani de școală, meciuri de fotbal și altele. Aceste istorii de la firul ierbii pot scrie o istorie cu totul specială a Mizilului.

Am făcut această introducere, poate un pic dezlînată, pentru a reproduce un fragment din Jurnalul Mariei Cenușă, care împreună cu soțul ei, Constantin, s-au aflat printre cei care au opus rezistență trupelor Armatei Roșii la intrarea în Bucovina, la sfîrșitul anilor 40. În fuga lor de colo-colo, cîteva luni au stat la Mizil. Experiența pe care au avut-o este flatantă pentru romii/țiganii noștri. Scurtele descrieri sînt de mare folos unei istorii a romilor/țiganilor de la Mizil. În același timp sînt acea privire din afară care adesea developează mai bine o realitate.

(click pe textul-imagine pentru o vizualizare mai bună)


Pentru mai multe din Jurnalul Mariei Cenușă, aici.