Nea Costică. Al porumbeilor

«În 1954 s-a înfiinţat primul club columbofil pe Prahova, adică pe Regiunea Ploieşti – la Mizil a fost. Primul din ţară a fost la Bucureşti, imediat după războiul al doilea, pe timpul lui Gheorghiu-Dej. Colonelul Popescu Georgică a adus primii porumbei adevăraţi, din Belgia. Pe urmă s-a răspîndit columbofilia la Mizil, Braşov, Buzăul mai tîrziu. Mizilul e indicativ 030, Ploieştiul 050, Rîmnicu-Sărat 034 sau 032, Buzăul 031, Bucureştiul era pe sectoare – 01, 02 şi tot aşa. La Mizil, întemeietorul a fost Traian Popescu. Mai e unu’ în Mizil, Nicu Popescu, care are şi păuni, dar nu sînt fraţi, n-au nici o legătură. Preşedintele Federaţiei Columbofile din România este chiar un băiat de-aici din Mizil, Cezar Sinca. E nepotu’ lu’ nea Romu Cuţitaru, care era şi el columbofil. Băiatu’ ăsta e acolo în Bucureşti şi are şi o revistă columbofilă trimestrială. Şi mai sînt două federaţii din-astea în ţară, dar noi avem bază juridică, avem avocatu’ nostru care ne susţine. În că mai am p-aici, prin casă, şi ştampilele alea vechi, de-i zicea Asociaţia „23 August” Mizil, de pe vremea RPR, după ce s-au desfiinţat denumirile cu indicative. Nea Traian Popescu stătea la ieşire din Mizil spre Săhăteni, era dintr-o familie, de chiaburi, avea cramă pe timpuri, cei mai pricopsiţi din Mizil.

Traian Popescu în columbar

Traian Popescu împreună cu un columbofil mizilean

Eu prima oară de la Romu Cuţitaru am luat porumbei. Am luat de pe cîmp spice de grîu şi de orz, le-am bătut şi-am făcut cinci duble de boabe, pe urmă ne-am dus la nea Romu şi ne-a dat... porumbelu era argintiu, porumbiţa vînătă. Primul pui a fost argintiu, dar între timp începusem să avem şi alţi porumbei, guţani, jucători, şi pe urmă am început să facem treabă. Am deschis ochii pe porumbei pe la vreo doişpe ani şi m-am înscris în asociaţie la nea Traian Popescu, ţin minte că aveam reducere, că eram elev, şi pe timpurile alea îi duceam la zbor cu trenul, îi ţineam la mesagerie. Mergeam prin partea Moldovei, cîte doi, că erau cuşti multe. Pentru antrenament făceam Paşcanii, Suceava, şi peste hotare mergeam la Varşovia. La începuturi mai erau Toni Eparu, unu’ Miron, Nelu Ştefănescu, Hurduc, Sandu Apostol. Sediul era chiar la Traian Popescu, în casele lui, c-a avut cîteva rînduri de case – lîngă restauranul Istriţa, la pod, unde s-a dărîmat acum de curînd. La locu’ ăla îi zicea Z. Popescu, după taică-su. Făceam şedinţe, iarna făceam planul de zbor pe etape, care încep prin aprilie şi se termină prin octombrie. Prin august începem cu tineretul, puii scoşi din anul respectiv, după ce ne liniştim cu ăştia mari, după ce vin de peste graniţă. Cu tineretu’ facem tot aşa, pe etape. Prima dată în jurul casei, apoi mergem la 10-15 kilometri, şi tot aşa mărim distanţele. Unii mai modifică traseul de la an la an, dar în mare e acelaşi. Dacă e vreo localitate pe traseu şi porumbeii nu vin bine, înseamnă că e ceva acolo, vreun releu. Nu-i bine să-i lansezi pe unde-s aeroporturi, pentru că se zice că ei se ghidează după undele electromagnetice – porumbeii. Au ei un instinct. Dragostea de casă, aşa se numeşte. Unii columbofili îi joacă la văduvie, adică cum: îi bagi la pereche, separaţi, ei să se vadă, dar să nu poată să se-mperecheze, şi ei se-agită unul după altul, pe urmă îl bagi în concurs pe el, şi el se grăbeşte s-ajungă repede la porumbiţă, acasă. E o metodă, înainte de concurs – asta de-i spune la văduvie. Şi mai e la natural, adică sînt nişte perioade cînd porumbelul are pui, aşa ca pumnul, şi e mai atras să se întoarcă. Atunci cînd sînt puii mai mici, de au lapte-n guşă, părinţii nu sînt buni de concurs, în special porumbiţele, care au o pastă în guşă, ca laptele, timp de şapte zile, şi abia apoi se-ncepe cu seminţe, porumb, grîu, floarea-soarelui. De-aia o şi iei încetul cu încetul, pînă cînd începi uc etapele mai serioase. O distanţă Sighişoara-Mizil un porumbel o face în 2 ore jumate, iar la peste graniţă îţi vine în 7-8 ore. Săracii se mai abat, dacă simt vreun şoim, dacă e un nor de ploaie în faţă îl ocoleşte – vai de capul lor –, întotdeauna evită norii negri, pe timp de ceaţă se ridică deasupra ceţii. Dar contează şi din ce părinţi sînt. De obicei, o pereche, părinţii adică, se formează din aceeaşi linie, adică aceeaşi rasă, şi îi laşi să vezi ce rezultate dau puii lor, şi dacă la general puii lor au rezultate bune în procent de 70%, aia e o pereche reuşită şi merită să mergi pe ea. Dacă nu ies rezultate aşa bune, îi schimbi, bagi altă porumbiţă. Cel mai bine e să nu amesteci rasele. De exemplu, dacă porumbiţa e în etate, o faci cu un porumbel tînăr, şi invers. Dacă te ţine buzunarul poţi să ţii şi 300 de porumbei, şi îi tot încerci între ei. Dar e mai bine să ai mai puţini, ca să nu ai nevoie de îngrijitor. Trebuie să petreci mult timp între ei, să-i cunoşti bine, şi cînd vin de la zbor să poţi să tragi concluzii, să analizezi, să vezi ce porumbei cuplezi. Mai ales că perechile scot pui cam de patru ori pe an, dar numai seria 1 şi 2 sînt bune, de performanţă, doar astea au etatea necesară pentru a intra la tineretul de toamnă. Atunci poţi să ai o pretenţie la ei. Acuma, lăsînsu-i la o parte pe întemeietori, mai în putere venim din urmă eu, Fănică Bustea, Băncilă Ion, care sîntem în prezent, adică în etate, care sîntem pe ducă, cum s-ar spune. Şi mai sînt d-ăştia mai mici, mai la şcoală. Eee, şi ca să-ţi spun şi cum e cu traseele, prima etapă mergem la Făgăraş, a doua la Agnita, a treia tot Agnita se face – astea sînt etape concurs –, apoi Cîmpia Turzii, Lipova şi în loc de Beiuş să vedem, ori Valea lui Mihai, ori băgăm tot la Arad-Lipova, că Beiuşul e o zonă muntoasă, un pic mai..., Lipova asta oricum o facem de vreo patru-cinci ori. Pe urmă ieşim afară, avem o dată Kosice şi eu le-am mai zis să facem Poprad, avînd în vedere că mai cunosc cît de cît relieful, apoi Ruzonberog, Zilina şi Ostrava. Porumbeii pe care-i am eu, o pereche, de la Ostrava îi am, şi una o am de la Praga. Astea-s etapele. I-am luat p-ăştia pentru că am dat odată la porumbeii mei nişte grăunţe tratate, le-am spălat eu în şapte-opt ape, dar degeaba. La o săptămînă a-nceput să-şi facă efectul. Veneau de la zbor, cădeau pe lîngă casă. Orbiseră. Unii le dau fel de fel de medicamente ca să reziste la apă, ca la dopaj, se mai dau şi nişte seminţe de cînepă, de in, care sînt exact ca şi drogurile. Pastilele le mai vomează, le-am văzut eu, că sînt şoferul asociaţiei pe Prahova şi eu merg cu camionul în ţară şi în străinătate. Le zic, băi băieţi, nu-i mai chinuiţi aşa. Dar ăştia dopaţi nu merg la zbor decît doi-trei ani şi nici buni reproducători nu sînt. Ăştia sînt epuizaţi, sînt terminaţi. Adevăratul sport e pe mîncare bună şi să le faci iarna tratamentele de care au nevoie. Şi iarna sînt în pauză, cînd trebuie să-i ţii perfect sănătoşi. Mai sînt şi braconieri care ţi-i ademenesc pe drum. Dar prin partea Ardealului, pe unde zburăm noi, sînt oameni serioşi. La inelul porumbelului mai pui şi numărul tău de telefon, şi dacă porumbelul se rătăceşte, ăla care ţi-l găseşte te anunţă şi apoi îi dă drumul. Ăştia din Oltenia au etape de zbor spre Moldova. La noi, la Mizil, vin să lanseze asociaţiile din Piteşti, Slatina, Craiova, Gorjul, Dîmboviţa, profesioniştii din Prahova care merg pe Moldova. În general cam toţi cei de la Gorj încoace.

Dar, de fapt, cei mai buni porumbei sînt ăia care vin din Ardeal, că sînt mai multe obstacole în drum. Cînd dau de munţi, trebuie să aleagă. Ori se lasă pe Cîmpulung Muscel, ori pe Întorsura Buzăului. Rar să vină pe Cheia. Pe Moldova e un traseu mai ferit de şoimi. Să vă zic o chestie, am avut un porumbel care mi-a venit de la Zilina după doi ani de zile. Ori l-o fi prins careva şi-o fi zis că dacă-l ţine mai multă vreme uită de casă, ori i-a tăiat sau smuls pana. Cine ştie... Braconieri sînt pe partea Moldovei, începînd cu Buzău, cu Rîmnicu-Sărat. Au sisteme cu gheare, le pun clei sub aripi, au toate nenorocirile – ăştia nu sînt oameni. Mai sînt d-ăştia şi la noi, e unu’ pe şosea. Acum eu am cam pe la 82-84 de porumbei. Dar columbofilii din Ardeal nu lansează de-aici. În 2006, asociaţia din Satu-Mare a lansat de la Constanţa vreo 900 de porumbei şi li s-au întors vreo 70. A fost o catrastrofă. Au prins şi vreu trei zile de ploaie, una după alta, şi pe ploaie mai intră pe sub streşini, îi prinzi mai uşor. Ardelenii fac două-trei etape în ţară şi apoi merg afară, din Ungaria pînă-n Germania, astea-s traseele de tradiţie la ei. Cam 1000-1100 de km. Noi am avut pînă la Praga 1150 de km. Ăştia de la Ploieşti, de la profesionşti, zic că merg şi în Ucraina, dar eu nu cred. E nenorocire acolo. Păi, într-o zi eşti obligat să traversezi Ucraina. Dacă te-au prins a doua zi cu porumbeii nelansaţi, nimeni nu-ţi garantează securitatea, e jale. Te atacă. Cînd mergem în Polonia căutăm să prindem cît mai puţin din teritoriul Ucrainei. Eee, şi cum ajung acolo dau telefon în ţară la cine mă trimite de la noi, şi-mi spune să sun la translator şi-l sun pe translator. De exemplu, vine la maşina mea delegatul columbofil din Cehia, să spunem, şi nu mă-nţeleg cu el. Îi dau telefon translatorului, translatorul îi transmite delegatului din Cehia, şi aşa purtăm dialogul, eu cu delagtul ceh faţă în faţă, şi la telefon translatorul. Ne mai înţelegem şi prin semne, scriem pe maşină ora la care trebuie să lansăm... Prin Cehia şi Slovacia au început să mă cunoască.

De obicei ajung pe la 3-4 după-amiaza, că merg încontinuu, şi pe traseul ăsta am etape unde le dau porumbeilor apă şi mîncare, că avem locurile noastre unde avem sursă de apă, se odihnesc 2-3 ore, mîncăm şi noi, ne odihnim un pic şi plecăm mai departe. Cînd am ajuns, să zice, la Ruzonberog, pe locul lansării, unde e o apă curgătoare, dau telefon în ţară că am ajuns şi primul lucru este să dăm apă şi mîncare la porumbei.

Pînă a doua zi dimineaţă luăm legătura cu delegatul lansator din oraşul respectiv şi le spun la ce oră să vină a doua zi, să lansăm porumbeii. Vine, controlează sigiliile la maşină precum că-s intacte, pentru că totu-i sigilat, apa şi mîncarea le-o dăm prin nişte jgheaburi, şi după lansare facem un proces verbal cu ziua lansării, ora, cum era timpul şi cîţi porumbei erau. Fac şi poze, ca să nu se spună că nu am ajuns acolo. Pînă acum am avut trei maşini cu care am tot făcut deplasări. Un SAVIEM, un MAN, un IVECO... Am poze cu fiecare.»

* * *

În timpul înregistrării cu nea Costică Vasilescu, Costi (nepotul lui şi fratele lui Mitu), mi-a făcut un semn spre televizor. Imaginile rulau o transmisie de pe Realitatea Tv, un soi de Breaking News. Sonorul fiind la minim, nu ne-am dat seama din prima despre ce era vorba. Am descifrat pe scrol abia cînd ne-a Costică a făcut o pauză şi ne-a umplut paharele cu vin, că handbalistul Marian Cozma murise în noaptea care tocmai trecuse. Oamenii din studioul televiziunii păreau a se agita, imaginile se repetau hipnotic, în vreme ce noi vorbeam despre porumbei. Abia la o săptămînă am aflat că lui Marian Cozma i se spunea şi Păsărilă, pentru că, vezidoamne, în copilărie ar fi crescut porumbei. Galeria de fotbal a lui Dinamo chiar arborase, la nu mai ştiu ce meci, un ditamai banerul cu porecla PĂSĂRILĂ. Mi-am zis, uite ce coincidenţă nefericită, să fac înregistrarea cu un păsărar taman în timpul trasmisiei mute despre moartea altui păsărar. Tocmai în ziua în care aflasem de porecla lui Marian Cozma, s-a-ntîmplat să mă sune Mitu, aşa cum o face deseori, imprevizibil. Îmi zice, vezi că Cezar Sinca stă în Bucureşti, poate iei legătura cu el. Pentru monografie. E mizilean de-al nostru. Şi columbofil. Zic, eee, ce fel mizilean trebuie să fie Cezar ăsta, dacă a plecat la capitală încă din anii ’80? Chiar şi eu, în doar zece ani, m-am bucureştenizat cît de cît... Îmi zice, eu sînt de părere să-l suni, totuşi. Am auzit că-şi creşte porumbeii pe balcon. Îţi dai seama ce interesant! E o chestie. Nepotu’ lu’ Romu Cuţitaru care duce mai departe tradiţia de columbofil mizilean... Şi dai şi uşor de el, stă vizavi de stadionul Rapid. Nu ştiu ce i-am mai zis, cred că am scăldat-o eu cumva. Şi abia acum, după aproape două luni, mi-am dat seama. Aveam povestea asta cu columbofilii mizileni, un soi de confrerie desacralizată, dar oricum o poveste cu un oarecare farmec provincial, şi eu, fac ce fac, şi tot nu reuşesc să scap de fotbal, fie că-i vorba de Dinamo sau de Rapid. Sau poate că fotbalul trage la mine. Nu ştiu. Oricum, la halul în care merge Steaua, mai bine-mi fac în ciudă şi mă apuc de crescut porumbei. Poate aşa redevin şi eu mizilean.