Totalul afișărilor de pagină

joi, 29 ianuarie 2009

Istorii cu profesori. La Mizil - II

Ieri după-amiază eram la Clubul MŢR împreună cu Alistair, Călin şi Răzvan. Discutam pe fire şi poveşti diferite, ne mai opream, mai sorbeam şi timpul continua să treacă. Într-un moment telefonul meu mobil a sunat. Pe ecran scria Mitu de pe Zapp. Amicul Mitu din Mizil, cel care animă multe lucruri pe-acolo, singurul din oraşul meu cu care ţin legătura, afară de părinţii mei. Îmi zice:
- A murit profesorul Nistor!
Ştiam că rezistă parcă prins în pioneze. Îl văzusem în urmă cu două săptămîni. Intrasem la Alexandra Cafe, după liturghie, şi-l găsisem acolo sorbindu-şi ceaiul alături de un student la istorie. Domnul Ion Nistor a fost profesor de istorie şi suprvieţuieşte datorită soţiei şi monografiei pe care aproape că a dus-o la capăt. Nu-i ştiam vîrsta exact, oricum între 70 şi 80 de ani.
Ratase în tinereţe dosarele monografice ale unui istoric amator - fost negustor, fost primar al Mizilului în perioada interbelică, evocat chiar şi de Ştefan Bănulescu într-un text scurt - atunci cînd acesta i le oferise contra unei sume modice. Îl refuzase nedînd nici un preţ pe el. Acela, Spirică Anastasiu, se sfîrşise la un moment dat, după ce predase dosarele adunate cu migală Muzeului de Istorie din Ploieşti. Întîmplarea a făcut ca, pornind la scrierea monografiei, să dea şi de dosarele lui Spirică, pe care-l desconsiderase cu ceva vreme în urmă.
- Ce prost am fost! - ni s-a confesat odată tot la Alexandra Cafe, locul unde ne-am întîlnit de cîteva ori.
- E păcat că se duce cu o mulţime de legături pe care noi nu le mai putem reface! - a continuat Mitu la telefon, preocupat şi el de monografie, de istoriile meşteşugurilor din Mizil.
Ce era să zic? Nimic altceva decît Dumnezeu să-l ierte! Vestea asta m-a convins că trebuie să mă ţin de baierele acestei Miziliade cu orice preţ. Niciodată nu se ştie cine cum se duce pe lumea ailaltă şi minimele eforturi se scurg apoi într-o uitare atotstăpînitoare. Ăsta şi este avantajul unui blog într-o aşa situaţie, păstrează la vedere faptele tocmai intrate în istorie.
Aseară tot ezitam: să scriu sau să nu scriu pe blog despre moartea profesorului. Şi dacă da, atunci cum s-o fac? Mă gîndisem să postez şi o proză (Răcoarea dimineţii) din volumul meu, Ce faţă cumplită am, în care un personaj pe nume Ramses Iordache era întruchiparea ficţională a profesorului proaspăt răposat. Am amînat pentru a doua zi - azi - şi am scris o poveste pentru copii, apoi, pe la 3 dimineaţa, m-am culcat. Dimineaţa m-am trezit pe la 8.30, dar am mai stat în lîncezeală. Era bine, trăgeam de baierele somnului de data asta, cînd sună telefonul. Era Mitu de pe Zapp, care, cu voce lui gîjîită, mă anunţa:
- Auzi, băi, domnu' Nistor n-a mai murit! Şi-a revenit, l-au resuscitat!
Am zis Doamne-ajută şi mi-am amînat plecarea la Mizil pentru înmormîntare, la care se arătaseră dispuşi să vină şi Călin & Alistair. Asta dacă nu s-o mai întîmpla ceva pînă mîine. Cine ştie? Şi îmi şi pregătisem reportofonul şi aparatul foto pentru Bulău, groparul de serviciu al Mizilului.

marți, 27 ianuarie 2009

Istorii cu profesori. La Mizil - I

Am copilărit în Mizil, cele 12 clase acolo le-am făcut. Liceul mi-aş fi dorit să fie altul decît cel Agroindustrial – acum Liceul Tase Dumitrescu. Un liceu de artă, de pildă, era un vis. Nu s-a putut. E drept, măcar am scăpat de liceul militar – eram cam plăpînd la vîrsta de 14 ani, mai bine creşteam acasă decît în vreun internat. Aşa că la Mizil am încheiat-o cu aşa-zisul învăţămînt obligatoriu. Cu ce am rămas cu-adevărat din şocala mizileană, asta rămîne încă să mă mai dumiresc. Tot ce am la îndemînă sînt amintirile anecdotice. De cele mai multe ori însă, mai demne de povestit par a fi amintirile celorlalţi. Mai ales cele devenite legende.

● ● ●

De ce să fii scris despre şcoală? Nu pentru că îi port dorul, nicidecum. Şi de data asta, ca şi în celelalte însemnări despre Mizil, tot la detaliile mărunte m-am oprit. Cele care prin varii cărţi pot fi găsite în subsoluri sau la index. În toamna lui 2008, am intrat în micuţul anticariat de pe Calea Călăraşilor (Ant’Art) unde căutat fără ţintă. Mai bine spus, pierdeam timpul printre cărţi. Întîmpător am dat de Viaţa şi opera lui Cuza Vodă de Constantin C. Giurescu, am răsfoit-o şi obişnuinţa m-a purtat la indicele din coada cărţii. În general, cînd răsfoiesc un index am cîteva căutări obligatorii. Printre ele şi Mizilul. Şi s-a întîmplat să-l regăsesc în trei locuri (220, 349, 361). Ştiam că voi lua cartea chiar de-ar fi fost să nu consult paginile cu pricina, dar n-am rezistat. Era bine totuşi să văd dacă informaţiile nu necesitau alte căutări pe care le puteam face chiar atunci, pe rafturile vecine.
Despre ce era vorba. Secularizarea impusă de Cuza putea avea ca efect o ocupare tripartită a României (Rusia, Austria şi Anglia), ştire care provocase o indignare generală în ţară şi generase subscripţii publice pentru armament, în special tunuri. Printre localităţile care îşi aduseseră aportul fusese şi Mizilul. Mizilul în care Cuza chiar oprise într-un drum al său spre Bucureşti. Informaţia mă aştepta în subsolul paginii 220:

„Vezi, de pildă, suma de 306 lei şi 20 parale, strînsă de şcoala din Mizil şi trimisă de Lusignan, directorul şcolii, lui Baligot de Beyne care, la rîndu-i, o înaintează Ministerului Instrucţiunii Publice (Arhiva Cuza, LII, f. 48-48 v.); cf. Scrisoarea autografă a lui D. Bolintineanu, ministrul instrucţiunii publice, către Baligot de Beyne, confirmîndu-i primirea sumei de cinci lire, oferită şcolii Crăciunescu pentru cumpărarea de arme (Arhiva Cuza, LII, f. 49)”

Mai departe, pentru susţinerea domnitorului într-o chestiune ce privea autonomia naţională, dar pe care nu o detaliez aici, acesta primeşte scrisori de felicitare din întreaga ţară: de la membrii corpului didactic, de la magistraţi, medici, preoţi, funcţionari administrativi, consilieri municipali şi judeţeni şi de la foarte mulţi particulari. Dintre aceştia din urmă, 107 fuseseră mizileni ( Arhiva Cuza, LI, f. 135-135 v.). Dar era vorba despre profesori. Ei bine, Lusignan! Mă alesesem cu un francez. Şi profesor pe deasupra. La Mizil. Pe la 1860 şi ceva. De el am dat în Corespondenţa cu Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri (ed. Junimea-Iaşi, 1986) pe care aceştia o avuseseră cu Arthur Baligot de Beyne, secretarul domnitorului. Iarăşi la indice şi iarăşi apariţia Mizilului într-o notă de subsol. Nota la o scrisoare cu informaţii interesante:

Cotroceni, 8 septembrie, 1864
Cabinetul
Prinţului-domnitor

Prinţe,

Am onoarea să trimit Alteţei Voastre Serenisime o scrisoare a domnului Negri. Scrisoarea sa particulară îmi comunică numai că problema mănăstirilor se va termina bine într-un fel sau într-altul.

O altă scrisoare de la Constantinopol mă anunţă că Sir Henry Bulwer s-ar pregăti să plece la Belgrad de pe acum şi să vină la Bucureşti. Găsesc aceeaşi ştire în l’Indépendance, pe care o expediez Alteţei Voastre Serenisime.

Un nou articol din Journal des Débats se ocupă de legea rurală. Concluzia lui este că proprietarii vor fi ruinaţi şi că ţăranii nu vor putea plăti indemnitatea. Am răspuns la amîndouă articolele. Débats vor refuza în mod sigur răspunsul, dar el va apărea într-un alt jurnal.

O nouă gazetă franceză, la Réforme, va apărea, sub direcţia bătrînului Vaillant. Circulă zvonul că eu aş fi inspiratorul acestei foi: m-am grăbit să-l dezmint. I-am văzut programul, care este măreţ.

Domnul Leclerc pleacă astăzi. Greşeala lui asupra mobilelor sale îl costă o mie de franci.

L-am revăzut pe Lusignan cu totul mîndru de onoarea pe care Alteţa Voastră Serenisimă aţi binevoit să i-o acordaţi, dar cu totul dezamăgit de a se vedea scos de pe lista revizorilor şcolari. Presupun că Alteţa Voastră Serenisimă a pierdut din vedere pe acest biet om atunci cînd aţi semnat în ajunul plecării decretul care numeşte pe un oarecare domn Simonide pentru judeţul Buzău; ar fi uşor să se remedieze această eroare, căci mai există o duzină de judeţe fără revizori şi s-ar putea, dacă se socoteşte potrivit de către Prinţul domnitor, să fie transferat domnul Simonide în altă parte, cu atît mai mult cu cît acesta nu s-a prezentat încă la postul său.

Alteţa Voastră Serenisimă nu consideră că e indicat să recomande ca prefecţii din Oltenia să pregătească şi să trimită la Bucureşti listele cu inundaţii pe comune, pentru ca să puteţi hotărî, înaintea plecării repartizarea sumelor pe care să le distribuiţi personal?

Domnul Davila face pregătirile în vederea trecerii Alteţei Voastre Serenisime pentru inaugurarea spitalului Maternităţii de la Craiova.

Domnul Godillot şi-a primit împrumuturile. Serveille este aşteptat.

Al Alteţei Voastre Serenisime cel mai umil şi mai supus şi mai devotat servitor,

A Baligot de Beyne


N-am reuşit să aflu ceva despre sosirea lui Lusignan la Mizil. Şi de ce la Mizil? Un profesor francez, la vremea aceea, trebuie să fi fost motiv de mîndrie locală. Să fii înfiinţat Lusignan o măruntă lojă masonică – o mizilojă? Dincolo de întrebările fanteziste pe care le poate inspira acest francez, al cărui prenume n-am reuşit să-l aflu, se pare că fusese contaminat de spiritul românesc al ridicării din mizeria provinciei. Dedicat cauzei ţării şi a domnitorului, e de presupus că nu scăpase ocazia de a se tîngui conaţionalului său. Cum funcţionau pilele încă de pe atunci! Cum s-a adaptat francezul bizantinismelor. Şi culmea, cumpărarea unei funcţii cu un merit uitat, dacă nu cu bani, o variantă de simonie într-un sens mai larg, îl putea avea victimă pe un anume Simonide. Ce destin! – carevasăzică.

● ● ●

Am mai reţinut repartizarea la Şcoala de arte şi meserii Tase Dumitrescu a Tache Papahagi, care însă a fost scutit de stagiul său profesoral, poate pentru cercetările de teren pe care le-a realizat, altfel arhicunoscute. Desigur, Mizilul n-a fost o pierdere. Papahagi, cu siguranţă, a fost una fantastică. Dar a fost mai bine aşa. Poate dacă ar fi ajuns la Mizil, de pe urma sa n-ar fi rămas atîtea cărţi.

● ● ●

În fine, Ioachim Botez. Un belfer – aşa s-a autointitulat. Mai mult, cartea sa în două volume, pentru care este prezent în Istoria literaturii române a lui G. Călinescu, se numeşte Însemnările unui belfer. Volumele le-am găsit în acelaşi anticariat (Ant’Art) de pe Calea Călăraşilor, înainte de sărbătorile de iarnă, în 2008. Le aveam multiplicate la xerox, dar rezultase un teanc cam gros şi greu de manipulat. Prima oară le găsisem la Biblioteca Sadoveanu. Nu citisem decît textele despre Mizil, cinci la număr, unde fusese profesor doi ani. Nu mi-au displăcut scrierile lui. Un aer compătimitor, o îngăduinţă proprie călătorului învederat – Botez fusese profesor şi în alte locuri prin ţară – şi mai ales căutarea de sine, scrierea aceea subiectivă ca-n Interiorul lui Fîntîneru, sînt cele pe care le-am descoperit prin belferismele profesorului un pic cam plictisit de viaţă, dar cu repede aprindere a sîngelui cînd venea vorba de vin, băut împreună cu prietenul său Tapiru. Primul text citit din Ioachim Botez s-a întîmplat să fie o descriere a vieţii de cancelarie din şcoala mizileană, pe care-l voi reda în întregime – Moartea popii – concluziv pentru viaţa profesorală la Mizil:


«Acum, dacă părintele în casa căruia am aflat de-atîtea ori adăpost şi ospătare creştinească, stă astrucat, ca viile de pe dealurile Cepturei, într’un colţ de cimitir, cu faţa către răsărit, pot să iau pana şi să scriu în voie despre cele cîte am văzut în urbea conului Leonida Condeescu. Căci moartea aşa de năprasnică a părintelui, are un tîlc mai adînc. Ea este o deslegare ce mi-a adus aminte de vorbele lui John Galsworthy dintr’un roman al său: „Morţii nu mai suferă cînd se odihnesc în pacea frumuseţii...”
Părintele însă, căruia cineva i-a pus înainte de vreme crucea la căpătîiu, va fi suferind acolo de unde nimeni nu a mai venit să ne tălmăcească taina nefiinţii. Moartea lui, nu a fost frumoasă. Cineva, un dascăl din cancelaria liceului, unde preotul era profesor şi casier, s’a gîndit să facă cu sfinţia sa o glumă urîtă, o glumă de geambaş care vinde cai cu tignafes la bîlciul ce se ţine în marginea Buzăului în ziua de Drăgaică. S’a folosit de o clipă de nebăgare de seamă, s’a furişat încetişor, a zîmbit şmechereşte, şi i-a tras de pe masă ori din borta uşii cheile dela casa cu banii şcoalei. Popa, văzînd lipsa, a îngălbenit, s’a pipăit prin buzunare, s’a prăvălit pe duşumele şi – în vreme ce glumeţul îi suna ca unui copil în leagăn ciorchinele de chei strălucitoare la ureche, omul şi-a dat sufletul...
S’a întîmplat deci mai rău ca în snoava cu românul care a speriat pe neamţ. Cică românul l-a înşfăcat pe neamţ de brăcinar, l-a ridicat în sus şi s’a prefăcut că-i dă drumu pe gura unui puţ părăsit.
„Flaifluhtăr!... Sacrament!...” A strigat neamţul cînd s’a văzut iar pe picioarele lui, şi se tot pipăia la spate. „Am glumit!” a răspuns românul rîzînd. Dar neamţul, scoţînd ceva dela turul nădragilor şi arătîndu-l românului, a strigat: „Asta e clum?... Asta e clum?...” Snoava nu e de un decorativ funebru şi poate nici la locul ei; dar se potriveşte bine cu spiritul birjăresc ce stăpînea cancelaria liceului dela Mizil.

Eu l-am pomenit pe părintele, acum cîţiva ani, director al liceului. Era un om stăpînit de o veşnică nelinişte în gesturi şi, de sigur, în adîncul fiinţei sale; un neastîmpăr ce se potrivea cu firea oamenilor din partea locului porniţi pe gîlceavă şi negoţ, dar mai puţin cu slujba lui Dumnezeu. Scuipa des, poate o Satană nevăzută, în vîrful degetelor întocmai ca femeile la furcă, se trăgea nervos de coatele anteriului, şi avea un joc neistovit al sprîncenelor colţurate ce puneau două accente de ironie pe masca sa brună sfîrşind într’o ţăcălie de catran. Prepuelnic şi bănuitor, cu greu ar fi crezut părintele în vorbele lui Calvin care făcînd pe pămînt numai apriga politică a Cerului, a scris cîndva unui rege mare: „N’ar mai fi pe lumea aceasta nici un fel de inocenţă în spuse şi în faptă, dacă ar fi deajuns numai să învinuim...”
Odată, omul acesta voinic, de o brună frumuseţe bărbătească, căruia dacă i-ar fi pus la anteriu un guler de dantelă ridicată ai fi zis că scoboară dintr’o pînză de Velasquez, veni gîfîind de undeva, de sus, din podul liceului unde cîntau noaptea cucuvelele, şi aşezîndu-se la masa de director, zise: „Ştii că javra aia de Popescu dintr’a şaptea bea tutun?... Mi-a spus cestoru! L-am fugărit pînă în pod. Aruncase ţigarea. Da’ l-am căutat la degete, l-am mirosit la gură, şi trosc-pleosc, i-am tras cîteva perechi de scatoalce: na tutun, na tutun, na tutun, derbedeule!...” Ce neştiutor se juca bietul popă cu inima lui şubredă ca o bobiţă de măceş!...

Dar eu n’am să uit dimineaţa aceea de Septemvrie, cînd mai purtînd încă cu mine dorul culmilor cu biserici albe printre perdelele de cetini ale Pietrei, am căzut întîia oară în seceta şi praful Mizilului. Era a doua zi de Sîntămăria Mică. Priveghiam o sală plină de corijenţi lăsaţi de cel care fusese înaintea mea pentru aliş-veriş, spuneau localnicii. În vremea aceea, examenul de corijenţă era cu plată... Şi cum, gîndind la Dame Fière, la cele două mîni ca nimfeele de pe Vivonne despre care povesteşte Proust, priveam pe fereastră în grădina părăginită, arsă, sgură de verdeaţă, cu copaci schilozi, iată că vine părintele director. În anteriul său cenuşiu, cu ceaprazuri negre, cu guleraş alb, se lasă într’un cot pe marginea ferestrei lîngă mine, şi cu chipul luminat parcă de-o mare mulţumire că vedea altfel de om în bătătura şcoalei, zise: „Bine-ai venit! Şi să mă ierţi c’am zăbovit. Aseară, am prăznuit o Marie şi ştii, ca tot creştinul...”
Era întîia oară cînd un director mi s’arăta cu atîta duh prietenesc, aşa deschis... Colo, lîngă turnul Chindiei, dădusem de un popă cu priviri de dihor; dincolo, în smîrcurile Dunării, cunoscusem un om de o paloare fantomală, absent, ascuns, care-ţi lasă în palmă o mînă rece, moale, cleioasă, un şomoiog de vată muiată în oleiu camforat...
Au început apoi zilele de muncă. Într’o dimineaţă, cum stam scriind la masa cea lungă a cancelariei, mi s’a făcut deodată lumină înaintea ochilor... Un tovarăş, profesor întărit cu toate teşcherelele culturii, cu care abia mă cunoscusem, ţinea la fereastră o oglinjoară de buzunar, prindea văpăi de soare, şi mi le trimitea mie în nas... L-am privit cu mirare; dar el n’a priceput şi a urmat mai departe. Era un tînăr oacheş, cu muşchi vînjoşi de taur, care se lua la trîntă cu belferul de muzică, un sfrijit. Se tăvăleau de-a-lungul podelelor de scînduri, iar cînd se ridicau albi de praf pe straie, ai fi crezut că au măcinat la moară. Odată, ca să-l răpună pe taur, sfrijitul i-a băgat, ca într’o strachină, degetele sub căptuşala gurii, căutînd să i-o spintece spre urechi; iar cînd s’ sculat de jos, tăvălit ca o chioftea prin pesmet, a zis privind spre o colegă cu păr ca morcovul: „Mai bine ţi-ai încerca puterile în alte părţi...” Taurul era căsătorit decurînd cu doamna aceea ceva mai bătrîioară.

Masa cea veche a cancelariei, întocmai ca un cal julit la şolduri, purta spre capătul din dreapta, cum intrai, o rană ce nu se mai vindeca. Un petec din muşamaua neagră se ridica şi se lăsa în jos ca o clapă de buzunar. Pe dosul ei alb, taurul zicea că are să scrie cu cerneală „opera unui dement”, o s’o lege de un colţ cu o aţă, o să se aşeze în capul mesei, şi o s’o mişte ca pe o cortină... mică...
În adevăr, petecul acela de muşama fusese o cortină lăsată, în faţa căreia se petrecuse o comedie tristă: profesorul de fizică înfăşcase un scaun, îl înălţase către tavan, îl repezise spre capul părintelui director, şi îl lăsase să cadă într’un picior pe muşamaua nevinovată. Părintele, scuipînd în urmă cu scîrbă, fugise pe uşe cu anteriul în vînt.
Şi încă alte glume poznaşe, „năsărîmbe” cum le zice tovarăşul de istorie, se făceau în cancelaria aceea unde odată mizilenii au aruncat cu pietre şi bălegi în geamuri. Aşa de pildă, dacă priveai pe fereastră, cineva se apropia binişor, şi cu muchea palmei în chip de satîr, îţi da una peste vinele de sub genunchi. Ori îţi lua pălăria din cap, se făcea că scuipă în fundul ei, şi ţi-o punea la loc. Sau dacă scriai în registrul de prezenţă, te pomeneai cu cîte un ghiont în cot, ori în coastă. Alteori, te trezeai cu o mînă străină în buzunarul stîng al pantalonilor, nu după futişag, fireşte, ci numai aşa o gîdileală...
„Cînd să viu să te pozez de mînă cu porcii?...” Întreba adesea belferul de muzică pe noul director, gospodar harnic şi iubitor de grăsimi. Dacă veneai cu haine noui, cineva se făcea că pipăie ştofa în dreptul turului şi te pişca în toată legea, zicînd: „Ce blană fină!...” dacă rămîneai cumva pe gînduri privind cine ştie unde, deodată te pomeneai: „Hăis!... Cea!...” iar cînd întorceai capul, te propteai cu obrazul în degetul cutăruia întins ca o oişte. Iarna, se încingeau poli ori sute pe plita înroşită a sobei de tuciu, se aruncau pe podele şi cine putea să le ia mai repede de jos ale lui erau... Cîte unul mai dibaciu, scuipa întîi deasupra şi pe urmă punea giara. Dar nu se prindea.
Şi cîte şi mai cîte drăcii, de se crucea şi Zaharia şi M-me Zaharia, servitorii şcoalei, oameni neştiutori de carte. Ca să nu se încurce, ei crestau cataloagele pe margine cu cîte o linie, două, trei, ca la răbojul de lemn, şi numai aşa izbuteau să le pună la locul lor pe clase.
Sancta simplicitas...

Bietul părinte... Serile de toamnă, petrecute la cîte o cină veselă, în grădina sa cu porumbei gureşi şi tufănică ruginită, nu am să le uit niciodată. Acum, a adus cineva vestea că nimeni n’a glumit cu cheile sfinţiei sale; că el singur le rătăcise; că a dat fuga speriat acasă; că s’a întors palid şi gîfîind la şcoală; că le-a zărit căzute jos lîngă piciorul mesei, şi că aplecîndu-se să le ridice, Arhanghelul cu sabia de foc i-a tăiat junghietura gîtului. Nu s’a mai ridicat cu faţa către casa de bani. Se poate.
Dar în cancelaria aceea se petreceau multe glume proaste de geambaşi dela Lipia ori vistieri cari deşertau noaptea butoaiele la marginea Istăului... părintele le îndura pe toate. El nu avea tăria de cuget a lui Calvin; nici dojana înţeleaptă a Ecliziastului: „Rîsului i-am zis nebunie; şi bucuriei smintite: de ce faci asta?”»



Toamnă tristă la Mizil

O sală în care am mers de nenumărate ori dus cu forţa - deşi nu prea pricepeam noi cum e cu forţa. Ne bucuram că scăpam de ore. Nu conta ce se-ntîmpla pe scenă. Poate că şi acum se întîmplă la fel. Şi poate că cei de pe scenă habar nu au cum ajung copiii acolo. Şi nici ce simt. Iată un mare actor, pe o mare scenă. Adrian Năstase la Mizil. Toamna lui 2008. O toamnă tristă. De parcă tristesse oblige. În ziua aceea festivă, sălii plictisite i s-a adresat prin telefon Fănuş Neagu. Direct de pe patul spitalului. La cîteva luni după, Grigore Vieru s-a dus întru tristeţe. Uitîndu-mă pe scena de la Mizil, mai că m-ar bate gîndul să profetizez.

luni, 19 ianuarie 2009



Două urme filologice ale unei iubiri provinciale

În volumul Graiul nostru (texte din toate părţile locuite de români – publicate de I.-A. Candrea, Ov. Densuşianu, Th. D. Sperantia / vol. I România / Bucureşti / Atelierele grafice SOCEC&CO., Societate Anonimă/106-1907), fascicolul consacrat judeţului Buzău începe cu patru texte culese la Mizil, informatoarea fiind o anume Uţa Anton Manole, în vîrstă de 67 de ani la data culegerii (1906). Unul din cele patru fragmente de grai românesc redă o legendă a Sfîntului Ilie. Mai interesante mi s-au părut celelalte trei, nimic altceva decît nişte flash-uri de viaţă cotidiană. Voi reda două dintre acestea trei:


II. Dă Cuzea ştiu c’a vinit odată icea la pod la Brăileanu şî iera o frumuseţă mare. Cuzea ăsta a dat pămînt la lume. Ş’atuncea a ieşît fata lu Iordăchiţă Zapciu, că tat-su iera boier mare şî fata iera gătită numa’n hir dă frumoasă ce iera. Şî iera acolo frumuseţa dîn toată lumea: cînta lăutarii; piste o sută dă scoarţe iera pă jos aşternute. Şî iera un umbrar frumos făcut acolo dă n’oi mai uita nu-ş’cît oi mai trăi. Cuzea ăsta dac’a vinit, a făcut mul ghine ’n ţară, că iel a dat la toţ oaminii pămînturi. Ferice şî halal să-i hie dă sufletu lui!

III. Boieri iera p’atuncea: unu Ghinăraru Mavru, a lui îi grădina aia dă pă şuşa (n.t. şosea) Fata lu Mavru ăsta a loat pă Cantacuzin, care ţîne Mizilu. Mai iera Iordăchiţă Zapciu, car-avea nevastă pă fata lu boier Ispas din Grindu. Fata lu Iordăchiţă a loat pă unu Paul căpitan, maiur, nuş’ce iera. Mai iera Ghiorghe Taciu, Spirea Taciu dă az, Ştefan Băcanu, unu Brăileanu dăla pod, şî alţii care nu-i mai ţîn minte.

Am reţinut-o din cele două texte pe fata lui Iordăchiţă Zapciu, care era frumoasă, nu încape vorbă, unde mai pui că starea tatălui său a propulsat-o, pare-se, în faţa domnitorului în chip de mîndreţe locală, ca mai apoi să-şi lege viaţa de un ofiţer.

S-a întîmplat să descopăr fragmentele astea cînd citeam răsfoiam volumul de la Gramar, Ciclul familiei Hallipa. Citind textul care deschide volumul - nuvela Omul care a trecut, un text mai puţin cunoscut, redescoperit şi publicat integral în 1991 în Jurnalul literar, după apariţiile fragmentare din Cetatea literară şi Sburătorul în anul 1926 -, ai senzaţia că din ciupeli, de ici - de colo, aş putea obţine alte petice despre Mizil. Doar în măsura în care Hortensia Papadat-Bengescu va fi pus la socoteală în scrierea ei oareşce fapte reale. De pildă, apare aici un Club al vînătorilor, despre a cărei existenţă auzisem. Mitu chiar spunea că-i picase-n mînă o fotografie, ajunsă mai apoi la profesorul de istorie Ion Nistor. Atmosfera din jurul clubului, deşi redată în fragmente scurte, are aerul unei realităţi pe care poţi pune degetul: provincia care se străduie cu orice scop să se emancipeze. Spre acest Mizil, „unde cîţiva vînători pasionaţi făcuseră un club al lor, care se măgulea cu tablouri spornice de prepeliţe şi sitari şi bătăi serioase de vulpi şi lupi, cît şi cu agape copioase”, unde „era mai bun tîrgul de vite" (decît la Ploieşti), s-a îndreptat Doru Hallipa, alegere ce i-a scos-o în cale pe frumoasa Lenora, fata accizarului Petrescu. Dintr-o dată am început să fiu atent, să fabulez chiar pe parcursul lecturii şi surpriza a venit nu mult mai încolo:

„Accizarul Petrescu din Mizil nu era vînător, dar avea mania să ţie cîini de vînătoare: o dinastie de setteri minunaţi pe care îi împrumuta prietenilor şi pe urma cărora intrase membru onorific în Clubul vînătorilor.
Lenora, fata accizarului, la epoca acelor partide de vînătoare era o văduvă tînără de tot, cu cap de "înger" şi trup "diabolic". Nu aşa de zveltă ca înainte de locotenentul de roşiori, nici aşa de trupeşă cum o cunoscuse Mini acum în urmă; totuşi cu mult mai multă expresie în forme decît în figură. Un roman senzaţional – care aiurea decît în Mizil ar fi fost un mic scandal – îi împodobea frumuseţea regională. Trei luni abia după căsătorie, tînărul ofiţer se sinucisese cu un glonţ de revolver în odaia de serviciu a cazărmei locale. Cauzele rămăseseră necunoscute. Circulase un moment zvonul unei mici defraudări în ajunul inspecţiei colonelului, dar casa fusese găsită în regulă. O versiune cu totul nedesluşită, în care era amestecată ordonanţa ofiţerului, un fost actor de operetă, pierise abia iscată. Rămînea misterul.
Amorul nebun al tinerilor căsătoriţi fiind romanţa pasională a Mizilului, dacă nu era vorba de bani, nu putea fi vorba decît de nebunie. Tînărul frumuşel şi brun, mort aşa de tînăr şi de enigmatic, fusese repede tîrît în curiozitatea şi interesul public de durerea zgomotoasă a Lenorei.
Leşinase de o sută de ori, se îmbolnăvise grav de aiurări în care vedea pe iubitul ei Paulică, se sculase apoi din boala de lingoare slabă ca un spectru, tuşind ca în "Dama cu camelii" şi copleşise tot în jur cu disperarea ei tragică, cu jocul ei exaltat şi sincer de eroină de roman. Cînd trecea tărăgănat la braţul accizarului prin faţa cafenelei celei mari din Mizil, spre seară, îndoliată şi lîncedă, se auzea printre zaruri cuvîntul "Desdemona", eroină care a avut totdeauna parte de o popularitate cu totul deosebită de fizionomia ei adevărată.”

Am sărit apoi repede la dicţionar. Cînd te inspiri din realitate, schimbi un pic datele problemei, dar nu într-atît de mult. Îmi mirosea o apropiere (tematică fiscală) între cei doi termeni: zapciu şi accizar, aşa că m-am pus iarăşi pe răsfoit:


ZAPCÍU, zapcii, s.m. (Înv.) 1. Cârmuitor al unei plăşi, subordonat ispravnicului (şi însărcinat cu strângerea dărilor). 2. Grad în armată, echivalent cu cel de căpitan; persoană care avea acest grad. 3. Agent de poliţie; sergent de stradă. – Din tc. zaptiye. (DEX ’98)

accizár, accizári s.m. (înv.) Persoană care strângea taxele pe băuturi (accizele). (DAR)

accíz (-ze), s.n. – Impozit asupra unor obiecte de consum. – Var. acciză, s.f. <>Der. accizar, s.m. (agent de consum). (DER)

ACCÍZ//Ă ĕ f. Impozit indirect asupra unor bunuri şi servicii. (NODEX)

ACCÍZ, accize, s.n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele ţări asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxă de consumaţie, de barieră şi vamală. – Din fr. accise. (DEX '98)

Cele două surse îmi par a se lega pe undeva. Căsătoria cu un ofiţer. Numele acestuia: PAUL. Lenora – mare frumuseţe, fata unui localnic înstărit, ca în cazul fetei zapciului. Mai mult, Iordăchiţă Zapciu e căsătorit cu fata unui boier din Grindu (sudul judeţului Buzău; şi e de amintit aici faptul, biografic de altfel, că Buzăul a fost unul din locurile în care a domiciliat Hortensia Papadat-Bengescu, datorită transferurilor soţului său, care practica magistratura), iar Lenora are domeniu la Prundeni, localitate evident inventată. Dar apropierea celor două toponime, prin ceea ce desemnează ele, atrage iarăşi atenţia: grind - prund.

GRIND, grinduri, s.n. Mică ridicătură de teren de formă alungită, care rezultă din depunerile aluvionare ale unei ape curgătoare sau ale mării. – Din sl. grenddu.

PRUND, prunduri, s.n. 1. Pietriş mărunt amestecat cu nisip, care se găseşte pe fundul şi pe malul apelor sau, în straturi, în scoarţa pământului. ♦ Albie, fund de apă (cu pietriş). ♦ Pietriş mărunt care se aşterne pe drumuri sau pe şosele; prundiş. 2. Mal, ţărm, teren acoperit cu pietriş; prundiş; teren format din pietriş. 3. Insulă mică, fără vegetaţie, formată din aluviuni, pe cursul unui râu. – Din sl. prondŭ.


Mi-a plăcut joaca asta, a fost agreabil să apuc urmele unor oameni de acum o sută şi ceva de ani. Măcar gîndul că cineva i-a pomenit, indiferent cum vor fi fost ei, m-a mulţumit. Veşnica pomenire a omului şi personajului. A vieţii şi operei. Ba chiar l-aş căuta şi pe nefericitul Paul prin registrele de înmormîntări ale bisericilor din Mizil, şi, de ce nu, prin cele ale unităţii militare în care o vreme a fost ofiţer un frate de-al lui Eminescu. Voi reveni cu aceeaşi poftă.

duminică, 18 ianuarie 2009


Bulău

lui Şerban Anghelescu


Bulău e genul de om despre care se spune că nu-i în toate minţile. Sau că n-a fost botezat cu toată apa. Mă rog, i se pot pune-n cîrcă simple cuvinte doar, ca: pedeapsă, necaz, amărăştean. Dar asta îl poate face mai abstract decît este. La asta apelează, în general, cel care nu-l cunoaşte. Mitu, care ştie aproape tot oraşul, mi-a livrat printre multe alte poveşti cîteva şi cu Bulău. Odată i-a spus:

– Băi, Bulău, tu te-ai suit pe antenă ca să ajungi în groapă, bă! Ce treabă mai e şi asta?

Aşa şi-a început Bulău cariera. S-a uitat el bine la antena poştei şi n-a stat mult pe gînduri. Pentru că antena asta e un lucru preţios pentru mizileni. Cînd n-o poţi scoate la o socoteală, te urci pe antena destul de înaltă (cît vreo patru etaje, dacă nu mai bine) şi ameninţi că te arunci.



În fond, cine-ţi poate lua libertatea de a te arunca? Nimeni. Dar cine apelează la Antena Libertăţii e de fapt un şantajist. Televiziunile locale sînt gata să-şi facă planul. Mai mult, nu se cade să aştepţi de la sinucigaşul potenţial creieri zdrobiţi şi nici să-l laşi cu buza umflată. Unui astfel de subiect îi trebuie păstrat potenţialul de rating. Bulău a fost primul care s-a prins şi s-a suit pe antenă ameninţînd că sare dacă nu primeşte un loc de muncă (l-a copiat cel care, după o urcare pe Antenă, pentru a o întoarce pe nevastă-sa de la amant, a fost numit Florin Înălţime). Pentru asta Bulău poate fi socotit un om de succes. La scurtă vreme a intrat în rîndul celor cu carte de muncă, fiind angajat gropar la Cimitirul Mizil. De atunci, s-ar zice că Bulău e un om realizat. Mulţumit. Încadrat în muncă – nu orice muncă, e-adevărat –, aşa că nimeni nu-i poate reproşa vreo formă parazitism.

De-aici, o nouă viaţă. De fapt la limita vieţii cu moartea, unde Bulău a început să se acopere an după an de strălucire. Poate că e greu de închipuit un gropar vesel. Cînd se porneşte spre locul de muncă întîlneşte fel de fel de lume, majoritatea pensionari, şi nu se fereşte să-i salute cu o fermitate şugubeaţă:

– Bre, ai grijă ce faci săptămîna asta că sînt ocupat cu culesul, cu alte alea! Dacă ai de gînd ceva, mai rezistă şi matale două-trei săptămîni! Fă un efort, te rog!

Babele-şi scuipă-n sîn ca după ce tocmai au scăpat de-un drac. Şi Bulău îşi vede mai departe de drumul lui spre serviciu. În fiecare săptămînă primeşte din partea primăriei o jumătate de litru de spirt şi două sticle de apă minerală, iar lunar este beneficiar al sporului de radiaţii.







În van grija asta a statului pentru estomparea condiţiilor vitrege de muncă – cînd îşi poartă cafeaua în pahare de unică folosinţă, Bulău o aduce ţinîndu-şi degetele (preumblate prin măruntaiele pămîntului) lipite de buza rotundă a paharului. E aşa o veselie în cimitirul lui, alta decît veselia Săpînţei, căreia îi dai de cap abia după ce descoperi camuflat în dosul unui cavou, între două tufe de tuia, grătarul.

Pe scurt, nu ştiu cum altfel aş putea s-o spun, Bulău e o poveste de om şi, cu multe umbre şi cu la fel de multe străluciri, ar suna cam aşa:

la înmormîntari,
cînd preotul stropeşte sicriul cu isop
cîteva picături, cam de-o duşcă, aruncă şi pe faţa lui Bulău, care,
ca să i-o plătească preotului pentru prea deasa lui miştocăreală,
se întinde perpendicular pe cei doi drugi care susţin sicriul,
alături de mort, sfidîndu-i pe cei ce-l cred ţicnit,
dar ţicnit trebuie să fie într-un fel pe care-l ştim din alte poveşti,
de pildă, după neplata timp de şapte ani a locului unui cavou,
administraţia cimitirului intră în posesia proprietăţii nerevendicate
şi primul pas este golirea cavoului,
iar Bulău nu trebuie decît să-nceapă să dea cu barosul în beton.
după o muncă considerabilă,
înăuntru a găsit o cruce de aur de o mărime considerabilă,
apoi s-a întrebat, poate îndeajuns: s-o iau? – să n-o iau?,
şi în cele din urmă a plecat cu ea acasă.
n-a rezistat mult cu secretul ăsta şi
într-o seară s-a făcut mangă,
şi-a pus crucea la gît peste tricoul transpirat şi a ieşit în oraş.
şi nici pînă cînd a venit poliţia n-a durat mult.
în faţa uniformelor i-a pierit îndrăzneala,
iar la crucea aceea minunată a trebuit să renunţe ,
dar nu ştiu cum a scăpat de fioroasele bănuieli şi de pedeapsă.
ceva asemănător i s-a mai întîmplat cu un dinte de platină,
pe care l-a făcut pierdut după ce nevastă-sa a aflat de unde-l are.

însă întîmplarea de pomină a fost
după o înmormîntare aparent obişnuită,
abia ce se apucaseră să arunce pămînt peste sicriu,
cînd dinăuntru s-au auzit nişte ciocănituri.
erau trei oameni, nu doar el,
şi s-au sucit, s-au învîrtit,
doar-doar vor mai auzi ciocăniturile-alea,
pîn-au întors problema pe toate părţile,
cică, vezi Doamne, ce să-i faci...
lemnul sicriului e verde şi uneori mai scîrţîie,
dar zgomotele au continuat,
iar ei au epuizat repede toate variantele
la care-i ducea mintea,
şi atunci Bulău a alergat la casa mortului,
ca la un cozonac cald,
acolo se ţinea pomana liniştit,
şi a strigat cu voce puternică:
părinte, mortul e viu!

i-a explicat preotului la repezeală
că au stat strîmb şi au judecat drept,
şi că după ce-au tot ascultat cu atenţie
ciocăniturile s-au tot repetat,
şi cine ştie ce i-o mai fi spus părintelui
să îl convingă să se suie în maşină cu Bulău alături
şi să pornească întins spre locul cel de veci,
unde lucrurile s-au petrecut la fel a nu ştiu cîta oară.

şi-atunci Bulău a întrebat:
acum ce facem, părinte?

nu ştiu cum a despărţit părintele răul de bine,
atîta doar că, fără să stea prea mult pe gînduri, a hotărît:
eee, suflete rătăcite! făceţi-vă treaba mai departe!
un an de zile după întîmplarea cu mortul viu,
Bulău a ţinut-o tot într-o beţie,
explicabil, desigur, explicabil,
de multe ori lucrurile pe care le doreşti chiar trag la tine -
şi bineînţeles că nu despre noroc era vorba aici -,
de băutură însă, da,
iar după un an de beţie neîntreruptă Bulău a descoperit,
voind sau nevoind,
un obicei de înmormîntare apus.
aşa a fost să-i fie lui de pomană pentru atîtea îngropăciuni,
pentru că înainte de a coborî sicriul în groapă,
familiile puneau înăuntru o sticlă, două, de băutură,
ţuică sau vin, ori şi una şi alta,
apoi, cine nu ştie obiceiul?,
după la 21 de ani de zăcut şi putrezit - dezgropările,
cînd oasele răposaţilor se pun în săculeţi de pînză albă
pentru a lăsa locul răposaţilor de vreme nouă.
dar, surpriză! - pomana lui Bulău,
sticlele n-au cum să putrezească.

secretul ăsta l-a deprins cu vremea,
după ce meseria l-a copleşit de-adevăratelea.
e o loterie ca, sărind din groapă-n groapă,
să mai dai şi peste cîte un premiu special: OPERA OMNIA,
şi uneori mai pică şi dezgropări din-astea, norocoase,
cu băutură învechită,
(dacă nu cruci şi dinţi de platină şi alte alea)
numai bună pentru a încinge grătarul dintre tufele de tuia,
acolo, după cavou.

şi asta e într-adevăr o mulţumire profesională,
al paisprezecelea salariu,
ceea ce-l face pe Bulău să fie prieten cu moartea,
prieten cu toate morţile posibile,
şi de ceva vreme un amic chiar şi al morţii animale,
oamenii oraşului i-au dibuit puterile,
de vreme ce au început să-i dea pe mînă
pisici, cîini, porumbei şi alte necuvîntătoare,
pentru că tăcerea cuminte de pe ultimul lor drum
au multe în comun cu privirea aspră a lui Bulău.

sâmbătă, 17 ianuarie 2009

O dimineaţă de sîmbătă la Mizil


Azi, 17 ianuarie 2009, am ieşit în oraş – Mizilul este oraşul în însemnarea asta – pentru a face cîteva cumpărături. Primul lucru pentru care am ales să mă mişc din casă a fost să schimb un pulover naşparliu cu un altul (primul fusese cadou de la tata pentru mine – ieri am împlinit 36 de ani, imaturi încă), şi ca schimbul să fie valabil a trebuit să mai cumpăr ceva. Puloverul luat de tata costa 35 lei, cel cu care l-am schimbat – doar 30 lei. Ce să mai cumpăr? Am luat un brîu pentru durerile mele de şale. Şi am mers mai departe – drept. Trebuia să mai iau pentru Iana un caiet cu foaie velină (pentru desenele ei copilăreşti). Drumul pînă în centru l-am făcut spunîndu-mi în gînd: Caiet cu foaie velină! Apoi scurtînd indicativul precum rugăciunea minţii (Doamne Iisus miluieşte-mă! din Doamne Iisus Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!): Foaie velină! Foaie velină! Şi în cele din urmă: Foaie! Foaie! După ce am trecut de biserica Adormirea Maicii Domnului am dat de un magazin unde fusese pe vremuri (anii ’80) un magazin de papetărie. Am intrat şi cred că eram cît se poate de derutat. Pe uşă anunţul era dublat: Jocuri, jucării, rechizite. Nimic nu-mi spunea că acolo aş putea găsi caietul acela. Părea un magazin de jucării pe nişte rafturi de sticlă pe care ar fi fost mult mai potrivite altfel de mărfuri. M-am îndreptat spre una dintre cele trei vînzătoare (pe vremuri fusese vînzătoare la magazinul cu articole muzicale: instrumente, discuri, aparatură) şi m-am trezit ca o căprioară în faţa unei puşti necruţătoare punînd inocent întrebarea:

– Aveţi coaie?

Se prea poate ca foaia velină să-mi fi jucat feste. Vînzătoarea m-a privit imperturbabilă, în vreme ce eu continuam să mă port precum un sfinx neatins de vreo greşeală omenească, mascat de ochelarii heliomaţi care-mi ascundeau perfect ochii, camuflat sub fesul maro tras pînă spre rama ochelarilor, cu obrajii acoperiţi de barbă. Singurul indiciu al vreunei ţicneli ar fi putut fi pantalonii. Oranj cu multiple carouri gri. Eram un descălecător cărei i se putea permite orice întrebare, iar răspunsul şi gesturile vînzătoarelor erau marcate de o solemnitate rituală, de nepus la îndoială. Am fost dat imediat pe mîna unei vînzătoare mai tinere care mi-a rezolvat cererea percepîndu-mi 0,60 bani pentru caietul cu coaie, am aşteptat restul vreme de un minut, apoi afacerea s-a rezolvat repede. Am consimţit să primesc în loc de rest un creion deja ascuţit. 0,40 bani. Perfect acceptabil. Eu, singurul cumpărător al acelui moment, al acelui magazin, am ieşit fără a şti dacă am declanşat în urma mea o bombă sau o discuţie. Un zîmbet măcar. Dar am păşit în continuare mulţumit. Am ajuns apoi, degrabă, la un magazin cu articole electronice de unde am luat două seturi de baterii Duracell, le-am pus în aparatul foto şi am continuat căutarea. De data asta trebuia să cumpăr două seringi de 50 ml pentru fundul meu care trebuia să primească în găzduire două fiole de Rheumavek. Le-am luat şi pe-astea şi am constatat că treaba mi-o cam făcusem. Am mai tras vreo două fotografii la Coloana Infinitului (Trepte spre cer) din Mizil şi m-am pornit spre sala de sport. Tocmai era în desfăşurare un miniturneu de handbal la care participau Liceul militar „Dimitrie Cantemir” Breaza, Clubul Sportiv Şcolar Ploieşti şi Handbal Club Mizil. Trei echipe de coaie. Mi-am ales drumul într-acolo fără dileme, apucînd pe strada Nicolae Bălcescu (fostă Carol), şi astfel am înotat în noroaie ca un peşte deznădăjduit. Cît am urît noroaiele Mizilului pe care şi Ioachim Botez le-a evocat în însemnările sale belfereşti! Spre mijlocul străzii un acordeonist dînd la clape în ciuda frigului. O nuntă. În faţa bisericii Sf. Ioan văzusem că se pregătea o înmormîntare. Am scos tacticos aparatul şi am filmat preţ de un minut. N-a protestat nimeni – nici acordeonistul, nici nuntaşii.


Apoi mi-am continuat înămolirea. Un iad, în ciuda celor trei biserici neo-protestante de pe strada asta. În cele din urmă am ieşit din noroaie şi-am ajuns în parcul cu biserica maramureşeană, alături de care se află şi sala de sport. Am intrat în timp ce jucau echipele vizitatoare. Am mai rămas cît să prind vreo zece minute din ultimul meci al zilei: HC MIZIL – CSŞ PLOIEŞTI. Mizilul părea să domine, nu întrevedeam vreun suspans, aşa că după ce am filmat preţ de vreo două minute m-am cărat.