Totalul afișărilor de pagină

luni, 25 ianuarie 2016

Visul unei nopți de iarnă

Știu cum e iarna la Mizil. Crivățul, nămeții, poleiul... Mi-am închipuit o iarnă, mai precis noaptea dintre ani, 2015-2016, într-un vis de primar. Aici.

marți, 24 noiembrie 2015

Stema orașului

Ca și politicienii, o stemă reprezintă. Mai precis, o reprezentarea orașului și implicit a cetățenilor de către sau printr-o stemă (un mix de simboluri și semnificații cu reguli stricte de interpretare) are mai multă acoperire decît o au politicienii. Inconsistența lor, a politicienilor, îi face să se pună sub acoperămîntul diverselor sigle și tradiții. La adăpost. Pentru că semnele impun respect, cu atît mai mult cu cît le sînt atașate sentimentele de tot felul ale oamenilor de rînd.

Ieri am găsit pe facebook trei propuneri pentru stema orașului Mizil. Proveneau, evident, de pe situl primăriei. Am mers acolo și am aflat că pe 10 noiembrie a fost postat următorul anunț:
„În conformitate cu art. 7, alin.2 din Legea 52/2003 privind transparenţa decizională în adminstraţie, republicată cu modificările şi completările ulterioare, cetăţenii Oraşului Mizil pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare, în legatură cu propunerile de variante privind STEMA ORAŞULUI MIZIL, JUDEŢUL PRAHOVA, afişate mai jos, până la data de 30 noiembrie, la sediul Primăriei Mizil, B-dul. Unirii nr.14, sau la adresa de email: primaria@primaria-mizil.ro”
Imaginile sînt acestea:






Am urmărit și preferințele, reacțiile... Variantele 5 și 4 par să fi stîrnit interesul celor care au aflat de aceste propuneri. Varianta 3 pare inconsistentă în comparație cu celelalte, care includ mai multe elemente semnificative pentru Mizil. Să le luăm pe rînd.

Este limpede că poștalionul nu avea cum să lipsească, de vreme ce perioada de dezvoltare a așezării devenită Mizil se datorează poziției pe ruta poștei. Unii au văzut în poștalion o căruță cu covilitir și, poate, prin asta au asociat această imagine cu minoritatea romă. Au greșit. Design-ul poștalionului a fluctuat în timp. Ceea ce vedem în stemele propuse pare să corespundă unui model de sfîrșit de secol XVIII și început de secol XIX, exact perioada în care orașul capătă numele Mizil, de care se face vinovat un turc, dregător al poștelor, anume Sefchet-pașa (după monografia profesorului de istorie Panait). Numele este tot de proveniență turcească. În varianta 3 apare o formă simplificată, anume un călăreț care făcea ștafeta cu înscrisuri de la o stație la alta. Pentru a desemna serviciile poștale este frecvent folosit şi cornul, care în varianta 3 apare colorat distinct, în galben.

Viţa-de-vie. Iarăși un element obligatoriu. Ține de o tradiție a locului, continuată  și în prezent, spre deosebire de alte tradiții comerciale sau meșteșugărești, care s-au cam dus. În plus, un butuc de viță-de-vie apărea și pe stema județului Săcuieni (sau Saac), desființat în 1845, din care Mizilul / Istăul a făcut parte cîteva sute de ani. De aceea aș prefera varianta cu lăstar și ciorchine celei în care este figurat teascul.

Caduceul. Pe scutul mic din varianta 4 apare simbolul comerțului, sceptrul lui Hermes / Mercur, pe care se încolăcesc doi șerpi, țintind spre partea superioară terminată cu două aripi. Este de asemenea un element justificat pentru o așezare care a fost în primul rînd una negustorească, o placă turnantă între deal și cîmpie, între acestea două și portul liber Brăila.

Sfînta Filofteia. Apare pe scutul mic din varianta 5. Argumentul este acela că după prima procesiune în zona Mizilului cu moaștele Sfintei Filofteia, evlavia localnicilor au pus orașul sub patronajul ei spiritual. Aici se poate deschide o discuție. De ce Sfînta Filofteia și nu Constantin Brîncoveanu, la rîndul lui canonizat, dar, mai mult, cu legături consistente în zona Mizilului: aici avea moșii, printre care și orașul; el a isntituit tîrgul / bâlciul de la Mizil; soția lui Brîncoveanu, Marcia, era fiica lui domnitorului Antonie din Popești (de lîngă Tîrgșor), deci din zonă; Antonie din Popești a deținut moșiile Istăului. Eu aș opta pentru Brîncoveanu. În Urlați există o legătură asemănătoare, ceea ce a determinat autoritățile locale de denumească Liceul Teoretic Brîncoveanu Vodă. Nu văd de ce nu primăria ar face o opțiune similară pentru stemă.

Ce cred că mai lipsește de pe stemă. Fie că unora s-ar putea să nu le surîdă ideea, cred totuși că minoritatea romă ar trebui reprezentată, pentru că face parte din istoria orașului: potcovari (mai ales în timpul cît poștalioanele erau funcționale, dar nu numai atunci), lăutarii, cărămidarii, frizerii, croitorii, căldărarii, ursarii etc. Mizilul chiar este un exemplu pentru diversitatea meseriilor pe care romii / țiganii le-au avut aici, ceea ce i-a si ajutat sa se integreze mai bine, spre deosebire de cei din cartier, veniți mai tîrziu. A propos, zona din nord-vestul orașului numită informal Cartier în perioada interbelică se numea Cartierul Brîncoveanu. Excluzindu-i chiar și pe plan simbolic, pentru că o stemă este cum spuneam un mix de simboluri reprezentative, e ca și cum i-ai da afară din oraș, fără să le recunoști trecutul în Mizil. Or, o parte din ei sînt mai vechi în oraș decît unii din mizilenii majoritari.

Închei cu o urmă de îndoială. Sînt tare curios să aflu ce firme au mai participat la licitația care a atribuit contractul firmei SC RomStema SRL. Am căutat pe internet situl firmei și am găsit nici mai mult, nici mai puțin decît o pagină, o singură pagină care nu diferă cu nimic de o simplă carte de vizită. Deci, nici un portofoliu care să ne dea încrederea că ne putem aștepta la un lucru bine făcut. Doar că firma e din Sibiu. Sibiul lui Iohannis. 

Totuși: țara arde și baba se piaptănă. Parcul industrial așteaptă investitori și noi ne scărpinăm la stemă. Cam asta e imaginea unui final de mandat care nu anunță cine știe ce lucruri bune pentru oraș. Din păcate.

vineri, 18 septembrie 2015

Niște obiceiuri

Cînd voiau să construiască ceva, decît să ceară bani de la Guvern, de la județ, ceea ce putea fi o prea mare bătaie de cap, mai bine făceau o serată cu tombolă. O subscripție publică. În acest caz, pentru o sală de gimnastică. Cam asta era puterea unei comunități de negustori, în Mizil, la 1903. O știre preluată din Adevărul, anul XVI, nr. 5134, 13 noiembrie 1903.


luni, 22 iunie 2015

Aerodromul Mizil II

Încă nişte secvenţe filmate pe aerodromul Mizil, cu o parte din piloții români: între minutele 3:20 și 4:50.


sâmbătă, 20 iunie 2015

Aerodromul Mizil I

Am dat întîmplător de o filmare pentru propaganda de război, doar 36 de secunde, cu o panoramă a aerodromului Mizil.














Pentru a accesa pagina de mai sus intrați aici.
De asemenea, pentru conformitatea informației, încă o fotografie și un link.

miercuri, 17 iunie 2015

Ceasornicari

Mulți mizileni știu numele Trifina. Bătrînul, Ion, era un cunoscut ceasornicar care adesea era solicitat de către Muzeul ceasului din Ploiești. Fiul lui, Nicolae, sper să nu greșesc numele, a fost proiecționist la cinematograf. Cu alte cuvinte, profesii tehnice, migăloase, care solicitau acuratețe, atenție, răbdare și mai ales pricepere. Acum nu mai există la Mizil nici cinematograf și, din cîte știu, nici atelierul vreunui ceasornicar. Căutînd Mizilul pe internet am găsit un interviu luat unui ceasornicar buzoian care a învățat meserie de la unchiul său din Mizil, proprietar al unui atelier și a unor prăvălii. Pentru o călătorie în timp, intrați aici.

luni, 15 iunie 2015

Benjamin Button from Mizil, Buzău

Să te naști bătrîn. Asta e povestea. A scris-o F. Scott Fitzgerald, în 1922: The Curios Case of Benjamin Button. David Fincher a tras și-un film în 2008. Cu o așa pornire să tot curgă povestea. Cam sentimentală, e drept. Filmul și mai și. Dar uite că povestea asta pare a se fi întîmplat chiar la Mizil. Deși știm cum să luăm pamfletul, iarăși o satiră cu Mizilul, aflăm că hazul de necaz are la bază o poveste reală, zică-se. Doar că pe-aici, printre valahi, sentimentul e mai la mișto, nu-i așa? Cazul o scoate din scenă pe mama copilului. Moare în chinurile nașterii. Rămîn bărbații. De unde atîta sentiment? Nu. Povestea justifică satira. Deci... Universul literar, anul XXVII, nr. 10, 18 aprilie 1910.


duminică, 14 iunie 2015

Mizilul în timpul războiului

Am gasit întîmplător pe internet un interviu luat lui Cristian Petru Bălan, un domn despre care veți afla mai multe citind interviul care i-a fost luat de Gheorghe A. Stroia și publicat pe pagina web Armonii culturale. Am selectat un fragment în care este vorba despre Mizil, dar și despre Ceptura, în timpul celui de-al doilea război mondial, una din puținele relatări din acea perioadă despre orașul nostru. 

„Părinţii mei au căpătat apoi repartiţie într-o frumoasă comună montană din Ţara Haţegului, Râu de Mori. Acolo s-au întâlnit şi acolo dumnealor au fost dascăli între anii 1935-1939. În acest Râu de Mori de vis, aproape de faimoasa Sarmizegetusa, se afla celebrul Castel din Carpaţi, descris de marele Jules Verne în cartea cu acelaşi nume, care se pare că l-ar fi şi vizitat, dacă este să dăm crezare unor publicaţii locale, amintite şi de scriitorul Ion Hobana. În pozele care le păstrez şi acum , mă văd pe mine, la vârsta de 2-3 luni, apoi mai măricel, alături de părinţii mei, înconjuraţi de cca 40 de copilaşi de clasele a III-a şi a IV-a, cu toţii îmbrăcaţi în costume naţionale, care le era portul lor zilnic. Atât părinţii, cât şi eu purtăm aceleaşi frumoase costume naţionale ardeleneşti.
Nu am avut nici o doică, dar mi s-a spus că absolut toate fetiţele, pe rând, erau programate să aibă grijă de “Puiu”, cum mi se spunea mie atunci. În 1936 un inspector general din Ministerul Educaţiei, profesorul Petre R. Petrescu, a făcut o mare inspecţie, deplasându-se personal din Capitală cu o brigadă de alţi inspectori, în multe zone din Ardeal, inclusiv la Şcoala din Râu de Mori. El a fost atât de impresionat de felul cum directorul şcolii, învăţătorul Tănase I. Bălan, a administrat acea unitate de învăţământ, fiind cea mai bună din jud. Hunedoara, încât, împreună cu soţia sa, prof. Maria Petrescu, în semne de mare preţuire, i-a cununat pe părinţii mei, iar fiul lor, pilotul locotenent de aviaţie, Cristian-Petru P. Petrescu, m-a botezat pe mine (îi port numele naşului meu care, din păcate, a dispărut într-un accident de pilotare a avionului său). Ulterior, inspectorul general, l-a mutat pe tatăl meu în Muntenia, la Şcoala primară din Ceptura de Jos, judeţul Prahova. Atât la Râu de Mori, cât şi la Ceptura, am locuit în casa şcolii, căci părinţii nu aveau locuinţă. În august 1939, la Ceptura se va naşte sora mea, Maria-Doina-Raluca, căreia mama îi zicea Cocuţa, dar ea se va stinge din viaţă după numai câteva luni, în urma unei epidemii de gripă şi va fi înmormântată la cimitirul de acolo, într-un loc pe care eu nu l-am putut identifica. Îmi amintesc vag de ea. În Ceptura de Jos am stat până în anul 1945, unde am făcut primele două clase primare. La vârsta de cinci ani m-am îmbolnăvit grav de dizenterie şi am fost internat la un spital din Mizil, la secţia de boli infecţioase, într-un salon cu alţi şapte copii cu aceeaşi afecţiune. Nu avea nimeni voie să ne viziteze, inclusiv părinţii. Chiar surorile medicale intrau rar la noi, cu mănuşi de cauciuc în mâini şi învăluite în cearşafuri albe, boala fiind considerată foarte contagioasă. Toţi copiii aceia au murit în faţa mea, unul câte unul, afară de mine. Toţi plângeam în răcnete mari de crunte dureri intestinale, ziua şi noaptea. Îmi amintesc că rămăsesem să plângem numai doi, apoi numai eu singur… A fost cumplit. Nu ştiu cum am supravieţuit, deoarece încă nu se inventase penicilina, iar dizenteria făcea ravagii. Numai rugăciunile mamei, rămasă la Ceptura cu teama de a-l pierde şi pe cel de al doilea copil, cred că m-au salvat. De această frumoasă comună, aşezată între coline mănoase, cu vii celebre, am multe amintiri…
Erau anii războiului şi vizavi de şcoala unde stăteam noi se stabilise cartierul general al unei mari unităţi motorizate germane. Eu eram la grădiniţă şi pe atunci aveam părul blond. De aceea soldaţii şi ofiţerii germani, amintindu-şi probabil de copilaşii lor de acasă, mă iubeau toţi şi mă luau în braţe, mă sărutau şi mă ghiftuiau cu bomboane şi ciocolate. În fiecare dimineaţă asistam la ceremoniile de înălţare a drapelului cu zvastică în mijlocul unui cerc, care flutura toată ziua în vârful unui catarg înalt. (Mama avusese un alt vis premoniţional, în care acel drapel a căzut din vârful catargului, făcându-se negru când a ajuns la pământ şi dânsa povestea visul la toţi spunând că nemţii or să piardă războiul!). Atunci, la ridicarea drapelului, eu stăteam deseori prezent lângă soldaţii frumos aliniaţi în careul din jurul catargului care cântau cu voci frumoase şi cu braţele întinse, cunoscutele lor imnuri fasciste “Horst Wesel Lied” şi “Die Fahne hoch!” (Braţul sus!). Să fiu sincer, cântecele lor îmi plăceau, fiindcă erau armonioase. Le ştiam melodiile pe dinafară, căci le auzise de zeci de ori, fiind primele coruri auzite în viaţa mea, într-un fel, primul contact cu muzica, deoarece aparatele de radio erau interzise în acea vreme de război şi nu auzisem altă muzică în afară de melodiile cântate de noi la grădiniţă.
Mi se permitea totdeauna să intru în cazarma armatei, asistând cuminte chiar şi la şedinţele strict secrete ale ofiţerilor SS, căci ei nu aveau de ce să se teamă de mine care abia ştiam câteva cuvinte nemţeşti. Unii din ofiţeri mi se adresau ei în româneşte, căci dânşii ştiau mai bine româna decât ştiam eu germana. De la un soldat neamţ care creştea o broască ţestoasă într-o ladă de lemn, profitând de faptul că mă lăsase singur să mă joc cu această micuţă prietenă a lui, într-o zi i-am luat broasca şi în timp ce traversam în fugă cu ea în braţe drumul spre casa şcolii de vizavi, stăpânul ei m-a prins, mi-a luat broasca strigând la mine furios: “Romin hoţ!”, apoi m-a ridicat de centura pantalonilor în aer şi mi-a aplicat câteva palme la fund. Probabil că m-au durut fiindcă am început să ţip şi să plâng. După ce mi-a dat drumul, am alergat fuga să-l pârăsc, dar nu la mama, ci la Herr Hermann, cel mai mare în rang ofiţer de acolo, care vorbea binişor româneşte şi care mă iubea. Acesta m-a luat repede în braţe, mi-a şters lacrimile şi m-a sărutat, iar pe soldatul care m-a bătut l-a certat cu asprime în faţa mea şi i-a dat o zi de arest, fără mâncare, închizându-l în camera care fusese cantina şcolii. Cheia au luat-o soldaţii care l-au arestat râzând de ce pedeapsă primise. Râdea şi neamţul pedepsit, însă ei nu ştiau că noi mai aveam în casă o cheie de la cantină. După plecarea lor, am dat fuga la bucătărie, am luat o bucată mare de brânză şi pâine, am deschis uşa arestatului şi i-am pus mâncarea pe masă, rugându-l să iasă afară. Neamţul a zâmbit, m-a mângâiat pe cap spunându-mi ceva în nemţeşte (probabil că îmi cerea scuze pentru ce făcuse), dar deşi trăgeam de el să-l scot afară, a refuzat să iasă şi, prin semne, m-a rugat să-l las singur şi să încui uşa cu cheia la loc. Seara a fost eliberat şi chemat de aceeaşi colegi ai lui la masa de la popotă, unde uneori mai mă alegeam şi eu cu câte ceva bun.
Când, la 1 august 1943, începuseră bombardamentele americane asupra Ploieştiului (codul acţiunii era “Tidal Wave”, adică “Valul Fluxului”), sirenele sunau, cu întreruperi repetate împreună cu alarma de mână de la primărie, iar noi ne ascundeam cu toţii pe valea gârlei Bălana, luând cu mine mereu, într-o mână, colivia cu cei doi porumbei şi pisoiaşul meu în altă mână, “să nu moară de bombe”… De acele fiinţe eu nu mă despărţeam nicicum. Spre Ploieşti se auzeau bine bubuiturile tunurilor antiaeriene româno-germane care apărau rafinăriile locale, grav atinse de bombe, dar mai tare se auzeau zguduiturile înfundate ale bombardamentelor zilnice care, cu mici pauze, durau circa o oră şi jumătate, făcând geamurile să vibreze în Ceptura şi-n împrejurimi, timp în care eu muream de frică. Avioanele america B-24 Liberator, cam 180 la număr, decolate din Libia, iniţial, zburau toate la mare înălţime în grupuri de circa 20 şi străluceau ca nişte scânteioare la soare, aruncând beteală pentru a deruta tirul artileriei, apoi coborau mult, pentru a arunca bombele mai cu precizie la ţintă. Vreo 50 au fost doborâte de artileria şi aviaţia româno-germană încă din prima zi de atac aerian. Însă bombardamentele se repetau în zilele următoare. Într-o zi am văzut cum pe deasupra mea, la nivelul vârfurilor de plopi, a trecut cu zgomot uriaş un avion de vânătoare german de la baza lor aviatică din Mizil, urmărit şi mitraliat de un avion de vânătoare american din seria celor care însoţeau bombardierele. Pârâiturile îmi spărgeau urechile şi nu auzeam strigătele mamei mele care mă căuta cu exasperare. Am căzut de frică în genunchi strigând cu disperare pe Dumnezeu să nu tragă americanii şi în mine, să-mi vină repede în ajutor şi să mă scape. Eram tare, tare speriat, cumplit de înfricoşat şi am văzut cum avionul german s-a prăbuşit după dealul din apropiere.
Câteva din cartuşele goale de mitralieră trase au căzut şi în jurul meu. După ce a sunat încetarea alarmei, tot satul am fost acolo şi am văzut trupurile arse ale unor doi piloţi germani din avionul care încă mai era învăluit de flăcări. Femeile plângeau bocind peste trupurile piloţilor tineri. A doua zi nemţii au sosit de la Mizil cu un mare camion-platformă şi cu o macara pentru a ridica trupurile colegilor lor şi relicvele aparatului căzut. Peste alte câteva zile am fost martorul altei scene spectaculoase. Noaptea veneau avioanele ruseşti iar atunci cerul se umplea de reflectoare şi de baloane captive. Când avionul era prins de vreun reflector, alte zeci de reflectoare se încrucişau imediat peste el, timp în care vedeam cum explodează obuzele în jurul lui. Vă mărturisesc că scena îmi plăcea grozav, părând un nemaipomenit foc de artificii cu bubuituri şi asta mă amuza.
Adesea avioanele ruseşti scăpau ascunzându-se în nori. Deasupra Cepturei, un mare avion de bombardament american a fost atins de obuzele antiaeriene trase de lângă Ploieşti şi nava aeriană cădea rostogolindu-se spectaculos în flăcări şi cu o dâră neagră de fum, venind spre noi (impresie falsă, deoarece el s-a prăbuşit mult mai departe), dar scena care mi-a rămas întipărită în minte a fost un număr de vreo cinci-şase paraşute care au apărut din avionul ce se apropia de sol. Se vedeau ca nişte balonaşe albe ce se măreau din ce în ce mai mult. Una din paraşute, probabil stropită cu benzină, cădea arzând, apoi paraşutistul s-a prăbuşit brusc, ca o piatră la pământ. Toţi ceilalţi au aterizat cu bine pe deal, printre vii, iar pe la prânz au fost prinşi de jandarmii din Ceptura, căci paraşutiştii s-au predat lor fără nici o rezistenţă. Atunci am văzut pentru prima dată cum arată americanii. Erau nişte flăcăi înalţi şi frumoşi. În drum spre jandarmeria din incinta primăriei au fost urmaţi de multă lume curioasă. Văzând biserica, au cerut, prin gesturi, să intre în ea să se roage şi li s-a îndeplinit rugămintea. Deoarece nimeni nu ştia nici o limbă străină în Ceptura, primarul i-a chemat pe părinţii mei să traducă ce spuneau prizonierii, însă părinţii mei nu ştiau engleza ci numai franceza. Din fericire, un paraşutist american ştia franceza cam la acelaşi nivel cu al părinţilor mei. Numai dumnealor şi cu mine am avut voie să intrăm în sediul jandarmeriei unde prizonierii erau întinşi pe paturi şi pe jos. Unul avea piciorul scrântit şi julit de un arac de vie; ceilalţi erau bine. Lumea curioasă stătea bulucită afară. Paraşutistul care vorbea franceza a spus că este pilot şi că roagă autorităţile române să nu îi predea nemţilor căci aceştia îi împuşcă pe loc pe toţi prizonierii americani. Îmi amintesc că pilotul m-a strâns la pieptul lui şi că m-a sărutat pe frunte, iar eu i-am numărat până la zece pe franţuzeşte, căci mai mult nu ştiam. Ne-a arătat nişte poze cu soţia şi doi copii de-ai lui cam de vârsta mea, apoi mi-a dat cadou o hartă colorată pe care figura zona Ploieştiului, harta fiind însă imprimată pe mătase naturală. Pilotul l-a rugat pe tata să-i procure o sticlă de apă oxigenată pentru piciorul scrântit şi julit la aterizare. Tata şi cu mine ne-am dus imediat la farmacia doamnei Aldea care a refuzat să ne dea apă oxigenată pentru acei “criminalii care au şters de pe hartă Ploieştiul omorând mii de oameni şi care i-au speriat de moarte pe Mihăiţă, copilul ei”, cum zicea dânsa care îşi avea soţul pe front. În cele din urmă, la insistenţele tatălui meu, farmacista ne-a dat soluţia cerută, însoţind-o de drăcuieli cumplite şi de blesteme dure. Americanul însă ne-a mulţumit cu lacrimi în ochi bandajându-şi piciorul cu apa adusă cu blesteme. La scurt timp a venit un autobuz militar cu soldaţi şi ofiţeri români şi i-a luat pe americani. La plecare, prizonierii ne-au făcut la toţi cu mâna şi ne-au zâmbit. Mulţi ceptureni le-au răspuns cu aceleaşi gesturi prieteneşti, dar unii i-au înjurat. Şeful de post mi-a confiscat harta primită de la pilotul american. După plecarea lor a mai sosit o maşină cu ofiţeri români, apoi, de la Mizil, vreo cinci maşini militare germane. Atunci am asistat la o ceartă mare între ofiţerii români şi cei germani care protestau că românii nu le-au predat lor prizonierii. Dar un ofiţer român care vorbea bine nemţeşte a ţipat furios la nemţii ce aveau grade mai mici decât el, s-a urcat nervos în maşină şi a plecat în viteză. Aliaţii germani au tăcut mâlc s-au întors cu coada între picioare, fără nici o captură.
La nici o lună după acest eveniment, în urma înaintării rapide a trupelor sovietice în România, întreaga garnizoană germană a plecat foarte grăbită într-o noapte, lăsând barăcile libere. Acolo ei au abandonat multe pături, cearşafuri şi vase de gătit care au fost luate de vecinii mei. Într-o dimineaţă, gornistul satului suna cu goarna pe străzi şi anunţa că regele Mihai l-a arestat pe mareşalul Antonescu şi a întors armele contra foştilor aliaţi germani. El mai spunea că am trecut de partea trupelor ruseşti care vor sosi în curând şi în Ceptura, trebuind ca fiecare casă să abordeze la poartă un steguleţ alb şi unul roşu, iar lumea să iasă în capul satului cu flori spre a-i întâmpina pe eliberatori. Naivi, sute de bărbaţi şi femei i-au aşteptat cu flori pe ruși. Printre ei, am fost şi eu cu tata. Dinspre şoseaua ce mergea spre Iaşi au apărut primele coloane de maşini şi tancuri ruseşti, dar cum au intrat în sat, zeci de soldaţi ruşi, majoritatea beţi, au sărit din camioane şi au început să alerge după femei. Vreo zece din ele au fost prinse şi le-au violat imediat pe loc, la marginea străzilor, în faţa noastră, apoi le-au luat cu ei şi am auzit că au fost eliberate după câteva zile, toate sosind pe jos batjocorite şi plângând. Lumea făcea comparaţie cu comportamentul soldaţilor germani, deosebit de civilizaţi. Sovieticii scotoceau casă după casă, căutând mâncare şi băutură. Pivniţele boierilor Minculescu şi Mărăcineanu au fost devastate. Noi ne-am ascuns foarte înfricoşaţi din faţa ruşilor, dar în final ne-am speriat de geaba, fiindcă a doua zi, dintr-un tanc însoţit de o maşină marca ZIS, blindată, ne-am trezit în curtea şcolii cu trei ofiţeri ruşi, foarte politicoşi. Unul era rănit la mâna dreaptă pe care o avea legată de gât. Toţi trei vorbeau bine franceza şi germana. Au cerut mâncare şi părinţii mei le-au gătit nişte pui la grătar. Regretau că în armata lor există şi soldaţi răi şi necivilizaţi. Doi din aceşti ofiţeri spuneau că în civilie sunt ingineri, că au terminat facultatea la Leningrad şi că au copii mici acasă. Îmi amintesc că, la plecare, ne-au îmbrăţişat cu drag şi că au plâns. Nici unul nu spera că ei vor ajunge teferi până la Berlin. Aşa spuneau şi poate că aveau dreptate. Când i-am văzut că plâng, am început să plâng şi eu. Toţi trei m-au sărutat. Unul din ei m-a luat în braţe şi i-a rugat pe părinţii mei să mă lase să merg cu el pe turela tancului până la primărie. Auzindu-l, am fost primul de acord şi, întrucât încrederea era deplină, mi s-a dat voie. Eram foarte bucuros şi mândru că merg sus pe tanc, ţinându-mă bine de turelă că tancul se cam legăna.
Am mers aşa vreo 300 m, cel rănit ţinându-mă strâns de braţ, după care m-a debarcat în faţa primăriei. Tancul nostru fusese urmat în fugă de mai mulţi copii. La despărţire, ofiţerul sovietic m-a sărutat din nou de mai multe ori, cu mult drag. Când m-a strâns în braţe, m-a mânjit puţin de sânge din rana lui cu bandaj pătat. Era – cum se spunea atunci – “sângele vărsat de un erou sovietic pentru eliberarea României”… După gestul de despărţire, ofiţerul a intrat în turelă şi dus a fost. Şi uite aşa… eu pot să mă laud că sunt poate singurul român care, în timpul războiului, am fost mângâiat, pupat şi drăgălășii atât de nemţi, cât şi de americani şi de ruşi! Pare greu de crezut, dar exact aşa s-a întâmplat. Era avantajul de a fi copil, căci şi copiii de pretutindeni pot fi luaţi ca simbol al păcii între popoare, alături de porumbeii albi cu crengi de măslin în cioc. Oare cine o mai fi fost atunci ca mine?
Tot în acea perioadă simţeam o mare bucurie când în sat veneau ţiganii ursari. Ei dădeau adevărate spectacole cu urşii lor care aveau un belciug petrecut fără milă prin nas, de care era legat un lanţ lung, aşa cum au şi în zilele noastre ursarii din India, căci de acolo au venit ei cu obiceiul acesta. Animalele lor dansau legănându-se, atunci când le cânta din clarinet, în timp ce alt ursar bătea la tamburina cu zăngănele metalice. Toţi cântau la clarinet sau taragot aceeaşi melodie foarte la modă pe atunci, un cântec care astăzi are cuvintele “Doamne, ocroteşte-i pe români”… Acestea sunt, desigur, versuri noi, adăugate în ultimele decenii, deoarece, în realitate, melodia originală era una anti-rusească, amintindu-mi bine o parte din versuri: “Şapte mere-ntr-o basma/ Şi-am plecat la Moscova,/ Tra-la, la la lai, la la…/Şapte mere-ntr-o basma/ Şi-am plecat la Moscova,/ Tra-la, la la lai, la la…/ Măi Staline, nu ofta,/ Că Moscova nu-i a ta!/ Tra-la, la la lai, la la…/Măi Staline, nu mai plânge, / C-ai vărsat atâta sânge,/ Tra-la, la la lai, la la…” Toată lumea o cânta însoţind sunetul taragotului, iar urşii ţiganilor, bieţii de urşi, se învârteau în ritmul melodiei şi când spectacolul se termina, fiecare urs venea la tine cu o talgeră în “mână” şi nu pleca până ce nu îi puneai în ea nişte bani. Unii urşi erau frumoşi şi înalţi de peste doi metri atunci când se ridicau în picioare. Femeile se speriau, ţipau şi fugeau, în timp ce eu mă duceam până sub ei mângâindu-i pe burtă, căci mi se păreau foarte blânzi. Alţii nu executau imediat comenzile şi erau bătuţi cu cruzime cu bâtele. Pentru că mă ţineam mereu după ursari, unul m-a întrebat: “Nu vrei să mergi cu mine? Hai acum, domnişorule, că te fac mare meşter ursar şi ai să câştigi bine…” Să fiu sincer, mi-ar cam fi plăcut meseria lui, dar văzând că insistă şi că întinde mâna spre mine să mă apuce, am rupt-o pe loc la fugă, fiindcă auzisem că ţiganii fură copii.
După război, în 1945, tatăl meu a fost mutat ca director la şcoala cu clasele I-VII din Scăieni-Prahova, locuind tot în casa şcolii (şcoala era în construcţie şi de aceea clasele propriu zise se făceau în incinta căminului cultural din localitate). Lângă locuinţa şcolii era şi un grajd şi părinţii mei, buni gospodari, au cumpărat o capră, oiţe, găini, porumbei, raţe, bibilici, iepuri de casă iar mai târziu chiar şi o vacă. În vacanţele de vară eu eram cioban şi, alături de alţi copii, mergeam cu capra, cu oile, cu iezii şi mieii, apoi cu vaca şi viţelul, la păscut, pe câmp, la pădure şi pe deal. Acolo ascultam cântecul păsărelelor, învăţând să recunosc multe specii, pasiune păstrată până astăzi, când am devenit un bun ornitolog amator, cu numeroase cărţi de specialitate şi multe înregistrări sonore. Chiar şi vasta grădină de atunci a şcolii era un loc minunat de păşune. Acolo mă jucam cu iezii şi cu mieii mei, dar cel mai mult cu viţeluşul de care eram nedespărţit. Parcă-l văd şi acum cum alerga zburdând până în fundul grădinii învârtind coada în vânt, ca după aceea să revină la mine tot zburdând, pentru a mă linge pe păr sau pe faţă cu limba lui aspră ca o perie, în timp ce eu îl scărpinam sub gâtuleţul ce-l ţinea întins, aşteptând să-i sărut ochii blânzi în care se reflectau florile de cireş. Sacrificarea lui a fost una din marile tragedii ale copilăriei mele. Iarna, în preajma marilor sărbători, mergeam cu alţi copii de-o seamă cu mine, cu sorcova, cu colindele, cu pluguşorul, cu steaua şi chiar cu Irozii, interpretând din casă în casă micile scenete cu Irod-împărat.
După terminarea primelor patru clase primare, am urmat clasa a V-a (care atunci se numea clasa întâi de liceu), la Ploieşti, la “Liceul Sfinţii Petru şi Pavel”, făcând o navetă dificilă cu trenuri supra-aglomerate, stând agăţat pe scările vagoanelor chiar şi iarna sau, mai rău, stând pe tampoane, căci în vagoane nici vorbă nu exista vreun loc. Odată am căzut de pe scară atunci când a plecat trenul şi am avut norocul că un bărbat m-a împins cu piciorul departe de şină. Atunci am fost rănit de pietre şi am stat aşa jos până a trecut toată garnitura, să nu fiu lovit de scările vagoanelor. În acea zi am lipsit de la şcoală. Vara mergeam deseori pe acoperişul vagoanelor, alături de zeci de alţi navetişti. Aşa erau condiţiile de navetă în acei ani. Clasa a VI-a am urmat-o la Şcoala nr. 5 din Ploieşti, clasa a VII-a la Scăieni, iar din 1950 până în 1954, pentru clasele VIII-XI, am fost elev la “Liceul I.L.Caragiale” din Ploieşti.”

Cine e Laconius?

Amicul Dorin Muntean mi-a semnalat acum vreo două săptămîni un număr din publicația Ciulinul (anul II, nr. 79 din 21 aprilie 1885) în care apare o scrisoare din Mizil trimisă de un anume Laconius. Bănuiala lui Dorin era că sub acest pseudonim s-ar fi ascuns George Ranetti, numai că acesta avea doar zece ani la data apariției acelei scrisori-pamflet la rubrica Corespondinta particulara a „Ciulinului”. Se știe totuși că George Ranetti ar fi început pe la 12 ani să trimită scrisori și poezii la Gazeta Buzăului. Referința bibliografică este capitolul „Neobișnuita întîmplare din Mizil” din volumul „Amprentele umbrelor” de Simion Săveanu (editura Sport-turism, București, 1983, pg. 223-242), în care este închipuit un interviu care pare a fi bine documentat (n-am avut timp să verific toate informațiile, așa că redau titlul pentru a o face alții). Iată  scrisoarea-pamflet din Ciulinul


 

După prima parcurgere concluzia ar fi că schița „O zi solemnă” a lui Caragiale pare a-și avea sursa de inspirația aici, în acest text. Dacă nu cumva, e doar o bănuială, autorul ascuns sub pseudonimul Laconius o fi chiar Caragiale. Era deja debutat în presa satirică, la Ghimpele, pentru a trece mai apoi, pînă în 1885, și pe la Claponul. Apropierea stilistică, tema ar fi cîteva argumente. Autorul se dă mizilean, totuși. Nu ar fi un impediment pentru a-l considera autor pe Caragiale, poți juca orice într-un pamflet. Însă dacă autor ar fi altcineva, atunci I.L. pare să fi luat mai mult decît se cuvine din această scrisorică-pamflet pentru a-și scrie schița cu Leonida Condeescu. Iată mai jos un articol al Ioanei Pârvulescu despre Romeo și Julieta la Mizil și oarece apropieri de stil între Caragiale și Ranetti, plus o sugestie despre o posibilă preluare a poveștii personajului Leonida Condeescu: de către Caragiale de la Ranetti (în România literară, anul XLI, nr. 40, 9 octombrie 2009, pag. 5).

Obsesiile sentimental-provinciale, se vede din scrisoarea-pamflet, erau ceva mai vechi la Mizil. Poate chiar țineau de un aer al epocii. În revista Familia apărea în 1894 (an XXX, nr. 27, 3 / 15 iulie, pag. 320) la rubrica Salon schița O noapte în Dobrogea semnată de Gh. Mărunțeanu, o situație conjugală în care ea, mizileancă defel, îi face soțului o scenă. Mai există astfel crochiuri, mai mult sa mai puțin reușite, după ce va fi vrut autorul: satiră ori o simplă proză sentimentală.

Scrisoarea de la care am pornit e incitantă mai degrabă pentru istoria literară. O fi fost sau nu Mizilul un cal de bătaie pentru genuri minore și situații ridicole, mă interesează mai puțin. Paternitatea ei cred că duce, oricum am lua-o, spre Caragiale. Un scenariu îl poate avea ca pe un autor care își reciclează texte mai vechi, jurnalistice. Un alt scenariu îl poate pune într-o lumină neplăcută, ca autor care a cam luat din ideile altuia. Rămîne de văzut cine o fi Laconius?






joi, 28 mai 2015

Țiganii din Mizil

Toți așa îi știu, de țigani. Aproape nimeni nu le zice romi. E adevărat că în termenul acesta, țigan, încap multe. Multe ponoase, de obicei greu de dus. Romi întîlnești mai degrabă în statisticile oficiale. Potrivit recensămîntului din 2011, la Mizil romii/țiganii dădeau 15,16% din populație (2.170 din 14.312 de persoane), în condițiile în care 6,86% (982 de persoane) apar la etnie necunoscută (în documentele Institutului Național de Statistică rubrica este numită informație nedisponibilă; mai mult ca sigur este vorba de nerespondenți la chestionarele recensămîntului). 2011, ultimele informații -- punct de plecare sau de sosire, după cum îi vine mai bine fiecăruia.

Ce știu eu despre țiganii/romii din Mizil este că, deși mai mereu au fost destul de mulți, spre deosebire de cei din alte locuri ai noștri au fost parcă mai integrați, nu au avut imaginea proastă a celor din alte orașe. Probabil pentru că legăturile mai strînse, deci bune, cu populația majoritară se explică prin specificul orășelului tîrg. Erau mulți comercianți și meșteșugari în Mizil, iar printre aceștia se situau cît se poate de firesc și ei: țiganii/romii. O hartă profesională a etniei (care îi distribuie spațial diferit pe harta fizică) arată o diversitate care cred că susține suficient observația integrării lor în viața orașului. Ocupațiile lor îi disting, de altfel, și arată  și momentele diferite ale așezării lor în oraș. Însă dincolo de statisticile poate un pic fade sînt istoriile personale. Fiecare mizilean are propriile amintiri și povești cu romii/țiganii din oraș. La o strigare rapidă, unii chiar își vor mai aminti de lăutarii Mamaia (viorist), Balea (viorist), Ghilan (viorist), Vică, Mitică Oaie (contrabas); croitorii Mandache, Lucica (mama doamnei doctor Ciornei), frații Paraschiv, Sandu Martin, Iae (Jair) și Borovină; frizerii Fanache, Sandu Pescaru, Gagaoi (familia Cocoșatu), Fănică Preda, Stelu Lupu, Stan, nea Vasile, Lache, Mamaia și Tuță Buia (într-o vreme, anii 60-70, aveau și formație de mandoline); potcovarii/fierarii/căruțașii Telu, Albei, Brînză, Buia, Ursu, Grancea, Noe, Drăgan, Lepădatu și Necula, Marcu Alexe; geambașii Ferenț (Ionică Geambașu, Costel Geambașu și Gigi Geambașu), Cornel Paraschiv; spoitorii Mecic, Udilă, Aurel Gheorghe zis Cîrnat, Muti; ursarii Mizileanu, Ursaru, Stavarache; cărămidarii Timurc, Borovină, Sică Găinaru, Cocoșatu, Frone, Grancea de peste Pod, Manole; argintarii Scumpu; cioclii Cocoșatu; sobarii Mitică Baicu...;, zugravii cu rol Călin...; tăbăcarii/colectori de piei Ioniță...; tăietorii de lemne Belitu (poreclă) de pe strada fostă 23 august; Mișu Stoican zis și Mișu de peste Pod; bucătăresele de pe moșia Plutarch Mareș. Mai sînt și alții de care poate că vă veți aminti și cu care probabil voi completa această listă. Cu alte cuvinte, nu vorbim de romi/țigani abstracți, țapi ispășitori pentru situații dramatice, purtătorii unei invizibilități care face casă bună mai ales cu statisticile și stereotipurile, ci de cei de lîngă noi, prieteni, cunoștințe, cu care împărțim întîmplări, povești, patru, opt sau doișpe ani de școală, meciuri de fotbal și altele. Aceste istorii de la firul ierbii pot scrie o istorie cu totul specială a Mizilului.

Am făcut această introducere, poate un pic dezlînată, pentru a reproduce un fragment din Jurnalul Mariei Cenușă, care împreună cu soțul ei, Constantin, s-au aflat printre cei care au opus rezistență trupelor Armatei Roșii la intrarea în Bucovina, la sfîrșitul anilor 40. În fuga lor de colo-colo, cîteva luni au stat la Mizil. Experiența pe care au avut-o este flatantă pentru romii/țiganii noștri. Scurtele descrieri sînt de mare folos unei istorii a romilor/țiganilor de la Mizil. În același timp sînt acea privire din afară care adesea developează mai bine o realitate.

(click pe textul-imagine pentru o vizualizare mai bună)


Pentru mai multe din Jurnalul Mariei Cenușă, aici.

luni, 13 aprilie 2015

Cultura la Mizil

Mizilul a iubit cultura. Nu știu dacă dintotdeauna, pentru că nu știu care vor fi fost începuturile Mizilului. Știm măcar că la Mizil s-a făcut școală și, mai mult decît atît, acolo, adică aici, a fost și un teatru. Teatrul Mareș. Dar toate acestea, școala și teatrul, nu erau suficiente, firește. Așa că atunci cînd s-a simțit nevoia unui cerc cultural, s-a făcut. Nu poți împiedica setea de cultură. Mizilenii trebuiau adăpați. Iarăși nu am habar ce se va fi întîmplat la și cu acest cerc, la care probabil oamenii trebuie să se fi adunat totuși la o masă patrată ori dreptunghiulară. Ceva tot ne-a rămas din vremurile acelea însetate. Urme cu mici delicii de satiră. Nici nu se putea altfel.

Furnica, an 9, nr. 39, mai 1913



 
Realitatea ilustrată, an 5, nr. 253, 3 decembrie 1931

Gazeta Municipală, 4 februarie 1944
Și pentru că în provincie și varieteul e cultură, nu-i așa, o tendință un loc comun: Mizilul.

Realitatea ilustrată, an 8, nr. 413, 19 dec 1934
 

miercuri, 8 aprilie 2015

Ducele Mikäel de Palmares, un țigan mizilean?

Mizilul nu și-a făcut intrarea în literatura română prin Caragiale. Se întîmplase ceva mai devreme. Ce știm este că vina îi aparține lui Ioan A. Bassarabescu. El scrisese povestirea Pe drezină, cu doi șefi de gară, unul căsătorit cu o mizileancă. Gara la care era titular e a Mizilului, deși nu e numită -- însă contextul sugerează asta. Povestirea a apărut în Foaia populară, anul III, numerele 15 și 16 din 9 aprilie / 23 aprilie 1900. Început de secol, început literar. Ambele texte, al lui Bassarabescu și al lui Caragiale, au legătură cu calea ferată. Firesc. Trenul era ceva nou, modern, șansa Mizilului de a fi făcut cunoscut lumii.

Totuși, adevărata intrare a Mizilului în literatură pare să se fi petrecut ceva mai înainte. În literatura franceză, mai precis. În 1873. Căutînd prin ziarele sfîrșitului de secol XIX, am găsit în Telegraful din a doua parte a anului 1883 și prima a lui 1884 romanul foileton scris de Petre Zaccone: Memoriile unui comisar de poliție. La sfîrșit de episod apărea și mențiunea: traducere de Cober. Am conchis că era ceva bizar cu acest Petre Zaccone. M-am lămurit repede. Traducătorul făcuse exces de zel și îl transformase pe Pierre în Petre. Cum nu sînt un cititor de romane polițiste, habar nu aveam de acest autor, care a fost pare-se destul de prolific. La o simplă căutare pe google vei afla că Pierre Zaccone a scris șaizeci și ceva de romane polițiste, de enigme, mistere etc. Romanul polițist, una din categoriile romanului popular, îl include printre autorii săi care au scris foarte mult folosindu-se de formula foiletonului, alături de mult mai cunoscuții Eugène Sue, Paul Féval, Émile Gaboriau, Gaston Leroux și alții. Prima ediție a apărut în 1872 cu titlul La Lanterne rouge (Felinarul roșu) și a fost ilustrată. A mai apărut însă o ediție în 1875 cu titlul modificat, La Lanterne rouge - Mémoires d'un commissaire de police, fără a mai avea ilustrații. Acești ani i-am găsit pe pagina pe care wikipedia i-o dedică lui Pierre Zaccone. Din acea primă ediție eu am consultat una pe care apare anul 1873, iar din cea de-a doua una care este datată 1879.

Dar Mizilul, unde e Mizilul? Ei bine, la finalul primei părți a romanului Memoriile unui comisar de poliție, apărut în două volume în ediția a doua din 1879, cea pe care am consultat-o mai întîi, se lămurește situația, ca în orice roman polițist. Aflăm cine e criminalul, logic. Numele lui este Mikäel de Palmares și este duce. Pe scurt, se face vinovat de triplă crimă: baronul de Poll, principele de Karpeles și fiica sa, Nida. Cea care-l dă în vileag este o fostă iubită, Germaine, pe care o părăsise cîndva, cu zece ani în urmă, și care își jurase răzbunare. Cam așa cum se întîmplă în multe astfel de romane. Cînd îl pune în fața adevărului, Germaine îi pronunță și adevăratul nume: Marcule țigane / Marcus le Tzigane. Mikäel / Marcus / Marcu este nevoit să se explice și iată-l destăinuindu-se. La un moment dat îi spune lui Germaine: „Oribil! zici tu?... și îndrăznești să vorbești de răzbunare! Ei bine, du-te în micul sat Mizil; cercetează pe aceia care au trăit acolo acum douăzeci de ani și întreabă-i cum principele Karpeles trata odată pe Marcus le Tzigane!” Asta da dezvăluire. Un nou subiect pentru un film cu țiganii din Valahia secolului XIX, doar că povestea care se petrece în 1856 trimite nu spre o ecranizare de tip western, à la Aferim!, ci mai degrabă spre un film polițist clasic sau de aventuri. Dau în continuare episodul apărut în Telegraful anul XV, nr. 3504 din 24 ianuarie 1884.







Și dintr-o dată iată-mă pus pe treabă -- un soi de investigator, cum s-ar zice. Trebuia să aflu mai multe despre Marcu țiganul și despre Mizil. Dar, surpriză! Descarc romanul, în două volume, caut, dar Mizil ioc. Nici urmă. Localizez capitolul Ultima rugăciune și descopăr că „Mizilul” din Telegraful era în originalul franțuzesc „Mirzil”. Haideți totuși să ne lămurim. Răsfoiesc iarăși numerele următoare ale Telegrafului. Între cele două părți ale romanului, ediția pe care am consultat-o a fost publicată în două volume, există trei capitole puse snop sub titlul Între paranteze. Aceste trei capitole speciale se găsesc la începutul celui de-al doilea volum. Sînt oarecum explicative și conțin istoria lui Marcu, doar că spusă cu o ușoară schimbare de ton. Ei bine, povestea personajului începe totuși în Valahia, ceea ce mă face să cred că acel straniu și de nereperat „Mirzil” trebuie să fi fost totuși „Mizilul” nostru. Căutînd pe net nu am găsit nici o urmă a acestui fictiv „Mirzil”. Pe de altă parte, mai există argumentul că țiganii au o oarece vechime la Mizil, așa încît putem pune acel intrus „r” pe seama dificultății de pronunție a numelor străine și a transliterării defectuoase. Ca să nu vă las cu ochii în soare, dau și continuarea, să mai descoperim și alte nume românești.











Iată și o gravură care îl înfățișează pe Marcu Țiganul ucigîndu-l pe Vasile. Sursa este o altă ediție a romanului lui Pierre Zaccone, publicată în 1873 de J. Brouillet la Paris.

Romanticized depiction of life in Romania: the Gypsy "Marcus", an emancipated slave, kills the estate intendant "Basile", and hurls the cadaver over the ledge. The setting for these events is the city of Giurgevo (Giurgiu).


Pentru a fi sigur că pot echivala „Mirzilul” cu „Mizilul” am mai încercat ceva căutări. Pe un forum, într-o discuție pe tema primului război mondial apare această transcriere greșită.


În fine, trebuie spus că au mai existat cîteva așezări care au purtat acest nume, doar că nu pentru o durată considerabilă. Unul era în Oltenia, mai precis în județul Vîlcea (sursa: Marele dicționar geografic al României alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe de George Ioan Lahovari, Socec, București, 1901, pag. 358). Astăzi, acest sat apare cu denumirea ușor modificată: Mazili, Măzili. La o consultare mai atentă a acestui dicționar se poate observa că denumirea Mizili este o transcriere greșită a denumirii corecte, care apare mai frecvent, respectiv Mazîl. Aceeași denumire o întîlnim și la unul din cătunele componente ale comunei Fîntînele, din imediata apropiere a Mizilului: Mazîl.


Din cîte îmi amintesc, celălalt Mizil, un sat sau cătun, era undeva în Prahova, doar că spre Vălenii de Munte. La vremea la care Pierre Zaccone scrie acest roman -- 1873 este anul ediției J. Brouillet, 1879 cealaltă ediție -- Mizilul era o așezare negustorească, o comună urbană, pe care autorul ar fi putut s-o presupună sat cîndva pe la anul 1830, cînd Marcu Țiganul încă era localizat acolo. Din catagrafiile vremii, mai precis în 1837, aflăm că Mizilul avea 122 de familii. Mărimea așezării nu îndreptățea nici pe departe la un statut urban, ceea ce ar corespunde descrierii succinte „micul sat Mizil”. Dar să nu piedem din vedere un lucru important: contextul despre care vorbim este de fapt o poveste, un roman popular, iar existența contradictorie a acestui „Mizil” nu dovedește mare lucru. Dacă Mirzil = Mizil, singura rezultantă este aceea că Mizilul literar, deci ficțional, își are începuturile la 1873 / 1879 în literatura franceză și la 1884 în presa română.

La urma urmelor, indiferent dacă tribul lui Marcu Tziganul era sau nu din Mizil, prin ziarul Telegraful Mizilul a intrat în literatura franceză, care i-a luat-o înaintea celei române. Un țigan ajuns în Franța, la Paris, plimbat oriunde pentru răzbunare face ca sfîrșitul unui roman polițist să basculeze în explicații și justificări de ordin social, cu mici accente etnografice (vezi spicuirile din balada Meșterul Manole, pe care o întîlnim și într-un episod anterior).

Încă un amănunt. Poate face obiectul unei alte investigări. În cîteva numere din Telegraful, în septembrie 1878, am găsit o reclamă făcută unui magazin de coloniale. Aparținea unui anume P. Zaccone. Nu știu ce legătură ar putea fi între acesta și scriitorul de romane polițiste. Poate face obiectul unor alte căutări.





Politicianul mizilean

Habar n-am de cînd s-a făcut politică la Mizil. Pe la mijlocul secolului XIX exista un reprezentant și pentru pămînturile, deal și cîmpie, cărora Mizilul le era soare, metropolă, reședință sau, în fine, loc de Doamne-ajută. Fie că s-a numit plasă sau circumscripție, Mizilul era o bătătură care-și trimitea alesul la București. Ce făcea acesta la capitală, greu de zis. Greu de zis dacă aveau vreo greutate vorba și faptele lui. Dacă atîrnau ceva în vreo balanță. Totuși, serioși fiind, s-ar zice că omul acela fericit de-atîta considerație populară avea treburi serioase. Trebile țărei, firește. A se lăsa, e vorba potrivită, răspunsul. O dată plecat, alesul alege și el. Că are de unde. Matematica posibilităților nu iartă. Lovește unde nu te aștepți, așa cum și arta o face uneori (vezi Darius Vâlcov). Poate că alesul mizilean atîrna și el ceva-n vreo balanță. Mă rog, asta e viziunea timpului acela. În urmă cu 100 de ani. Ca și acum de altfel. Ce încetineală totuși prin secolul vitezei. (click pe imagine pentru o mai bună vizualizare)

Furnica, anul IX, nr. 15, 9 decembrie 1914

marți, 7 aprilie 2015

Romeo și Julieta la Mizil - vizual

Piesa de teatru scrisă de Ranetti nu e atît de cunoscută. Titlul pare să trimită mai degrabă la o bizarerie, o scorneală de presă ori la un vis provincial. Nu zic că ar fi vreo capodoperă. E bine măcar că după o sută de ani titlul ăsta a rămas. Înseamnă poate ceva. Și, cu atît mai bine, Mizilul este conținut ca un miez al cărui gust trebuie tratat cu grijă, dacă nu chiar cu circumspecție. Mizilul nu e ușor de luat la preț de matineu. 
Cam asta ar fi ideea, că Mizilul e încă în vedere. Pentru că un fost prim-ministru, deputat de Mizil, ține redacțiile de știri pe jar cu glonțul de SMITH & WESSON calibru 38 și fularul Burberry, provocînd discuții cu alonjă semiotică. Pentru că succesorul său la deputăție în circumscripția Mizil este Vlad Cosma, un pițiponc politic cu alură de semi-doct, duios cerșetor de imunitate. Pe ei chiar i-am mai putea trece cu vederea -- nu sînt mizileni. Vinovați sînt mizilenii pentru că i-au votat. Dar uite că mai iese din rînd un ministru al telecomunicațiilor, Gabriel Sandu, mizilean get-beget, care inundă ecranul tv cu deversări, habar n-avem cît adevăr și cît fabulă. Și adevărul, și fabula, cîte vor fi, își pun poalele-n cap, ca Mărioara și Vasilache, și totul trece într-un număr cu scheme înfricoșătoare, matematici fluid-finaciare. Unde mai pui că îi urmează, într-un tulburător rol de primar-păpușoi mister Emil Proșcan, mizilean prin funcție în administrație vreme de 19 ani, și ca printr-un mister gata să detecteze ADN-ul poporului român la congresul partidului, în pauza de respirație și de sanviș a prea-burtoșilor colegi -- la rîndu-i făcînd turul televiziunilor și site-urilor cu intervenția sa ruptă de la gura unui personaj din Ranetti. 
Imaginea e la mare trecere, în trecerile lor pe ecrane, ca niște întreceri socialiste. Dar divaghez. Nu voiam decît să introduc cîteva imagini care au legătură cu piesa lui Ranetti. Un pic de arheologie vizuală a unei piese comic-dramatice. O fotografie și cîteva desene cu personajele sale. Niște pesonaje de tuș mai expresive decît sus-numiții mizileni sau reprezentanți ai mizilenilor, deformați de pixeli, deși și unii și alții corupți și venali în măsuri cît se poate de apropiate. Poate că tușul și timpul atenuează, iar predispoziția pentru arta dramatică ne face mai sensibili chiar și la frumosul urîtului. Bleah!!!

Revista Furnica, an 6, nr. 15, decembrie 1909




Revista Furnica, an 2, nr 63, noiembrie 1905

Revista Furnica, an 2, nr 63, noiembrie 1905


Cu ei chiar că s-ar putea face un Partid Național Mizilean. PNM. Pana mea!