Totalul afișărilor de pagină

luni, 16 februarie 2009

new entry
Mult nu s-a scris despre Mizil, dar senzaţia mea este că, dacă nu s-a scris neapărat de bine, măcar s-a scris bine. Şi scurt spre foarte scurt. Nu sînt mulţi autorii care s-au încumetat. A făcut-o Caragiale, primul. A făcut-o Hortensia Papadat-Bengescu abia atingînd Mizilul, dar nemurind cîteva produse umane. Au urmat George Ranetti, Ionel Fernic, Brunea-Fox, Ioachim Botez şi Geo Bogza. Vor urma şi alţii, poate. Ultimul text, care prinde realitatea mizilenilor vîrîţi de bună voie sau siliţi de alţii sub tăvălugul globalizării, cu migraţii şi cosmopolitisme mai mult sau mai puţin adecvate, este unul foarte scurt: Cum recunoşti, în staţia de metrou, un mizilean care ascultă Haydn. Tudor Octavian este autorul. Cu alte cuvinte, un new-entry în topul all-time al Miziliadei, istoria neînsemnată a unui loc şi mai neînsemnat. Din textul acesta nu se poate decupa, tehnica asta, pentru a practica vechiul obicei al citării, s-ar dovedi inutilă. Nu - pentru că el-întreg aproape că funcţionează ca un citat, o cutie de rezonanţă a unei ţări neînsemnate. Neînsemnată pentru sine, în ciuda crezului sărbătoresc că sîntem cei mai mari şi mai tari, buricul pămîntului, Noul Ierusalim şi toate cele ultimativ-definitive:

M-a sunat din Viena un prieten să-mi spună că-mi trimite o carte, printr-un tip din Mizil. Uneori, precizările par să scuze o anume realitate. Du pildă, faptul că un om lasă Viena, ca să revină la Mizil.
„Ştii – mi-a zis amicul din Viena –, persoana care o să-ţi telefoneze, ca să-ţi dea cartea, a călătorit mult, e pasionat de simfoniile lui Haydn, mi-a făcut o impresie excelentă. Cît timp există astfel de oameni, România este salvată.”
La cîteva zile, după ce am aflat că la Mizil se găseşte un domn pe care România poate să conteze în competiţia dură cu restul lumii, acesta mi-a dat întîlnire în staţia de metrou Obor. Ca şi în alte dăţi, cînd mi-am fixat rendez-vous-uri cu necunoscuţi, în locuri aglomerate, am ezitat să-l întreb cum o să ne recunoaştem. Pe vremuri era simplu. Spuneai: „O să vin cu Scînteia sub braţ sau cu un trandafir în buzunarul de la piept.” Scînteia însă nu mai apare, iar trandafirii se aduc din Olanda şi firul costă cît un bilet de tren Mizil-Bucureşti.
Cine cunoaşte staţia Obor, ştie că numărul oamenilor a căror înfăţişare ne spune că preferă manelele simfoniilor lui Haydn e foarte mare. Şi ar fi şi mai mare, dacă creaţiile lui Haydn ar fi interpretate de formaţii de manelişti. Situaţia, şi aşa complicată, se complica şi mai tare, fiindcă nu stabilisem la care din cele patru ieşiri din metrou trebuia să ne întîlnim. Puteam să aştept mult şi bine la o scară pe care să urce la lumina zilei numai bărbaţi pasionaţi după Vali Vijelie, în vreme ce pe celelalte trei scări să urce valuri, valuri fanii lui Beethoven, Haydn, Şostakovici şi Stockhausen. Şi toţi, cu cîte o carte vieneză în mînă.
Chiar şi aşa, primul gînd care îţi trece prin cap, uitîndu-te la oamenii ce roiesc în acest foarte circulat loc din Bucureşti, fie că intră, fie că ies din metrou, e că extrem de puţini au aerul de a fi ţinut vreodată nişte cărţi în mînă, iar dacă au făcut-o, şi mai puţini au privirea unora care le-au citit. Al doilea gînd, care te urmăreşte şi după ce renunţi să-l cauţi pe omul cu o faţă de fidel al filarmonicilor, e că nici în alte staţii de metrou lucrurile nu stau altfel. Ce înţelegi imediat, uitîndu-te la lumea care intră şi iese din metrou cu privirea în pămînt, după ce în primii ani după 1990 începuseră s-o ridice şi chiar să se uite unii la alţii, minunîndu-se că mai pot să se recunoască din priviri şi să-şi zîmbească, e că nu mai aşteaptă nimic.
Stăteam derutat în mijlocul mulţimii mohorîte şi aşteptam să apară individul cu care să mă înţeleg din priviri. Oamenii se tîrau toţii cu ochii în jos, fără să le pese că erau cercetaţi. Nici unul nu avea aerul c-ar dori să salveze România. Logic ar fi fost să iau la rînd toate cele patru ieşiri din metrou. Şi la ce-ar fi folosit? La ce-ar fi slujit dacă, în loc de unul, găseam doi sau trei mizileni dispuşi să salveze România? Aş fi zis: „Iată o minune, eu aştept o carte şi-mi sosesc trei!” Dar pot, oare, să mişte din loc o ţară trei cărţi, cărate pe ruta Viena-Mizil-Bucureşti, cînd pînă şi cele mai îndulcite statistici spun că media de şcolarizare a românului activ, avînd vîrsta între 16 şi 60 de ani, e abia de şase clase?

(Povestiri foarte scurte. Întîmplări interesante din viaţa lui Vasile B. Caiet cu subiecte - LiterNet.ro 2005)
Cum-necum, şi de data asta Mizilul (sau mizileanul) a trebuit să fie prilejul? motivul? pretextul? pentru scoaterea castanelor din focul purificator al culturii. Se întîmplă. Mizilul atrage astfel de situaţii. Un nou acar Păun, amintind de faptul real al ispăşirii proverbiale din cazul accidentului feroviar petrecut la cîţiva kilometri de Mizil, cînd vinovat s-a făcut acarul Păun - întîiul. Cel adevărat.

duminică, 15 februarie 2009


Poveste cît se poate de înceată
şi de culinară


S-a întîmplat către sfîrşitul anilor '80. Cu frigidere goale şi debarale năpădite de vînt şi frig. Mai vînt şi mai frig decît într-un cimitir, încît n-ai fi putut decît să te dovedeşti inspirat dacă ai fi trecut poarta larg deschisă spre crucile înfometate şi ele. Şi inspirat am fost, poate printre puţinii - deşi cred că, după vreo douăzeci şi ceva de ani, am fost singurul. Nu că aş fi dezgropat morţii de foame. Doamne fereşte! Măcar pentru a scăpa de cartofii - de supuşii Regelui Cartof - care se lăsau preparaţi în reţete nesfîrşite pentru a înlocui laptele, ouăle, carnea şi alte alimente cumsecade. Întîi am pus mîna pe o carte de bucate, apoi am ajuns întîmplător la pagina preparatelor din melci. Moment binecuvîntat, pentru că am ales reţeta cea mai sigură. Un fel de melci fripţi. Nici măcar nu-mi trebuia făină. Trebuia doar să-i am pe ei, melcii. Şi i-am avut. În cimitir am ajuns relativ repede - 10 minute. Era după-amiază şi era o ploaie măruntă, aş zice victoriană. Am cules din cimitir treizeci şi ceva de exemplare crescute pe vegetaţia destul de liberă. Întors, i-am spălat, i-am pus la fiert, apoi, goi puşcă avîndu-i pe fundul de lemn, i-am tranşat în şuviţe. Şi i-am aruncat în tigaie. E drept, i-am tăvălit şi prin Vegeta. Aveam Vegeta, ceea ce nu era puţin lucru. Din şuviţele cam subţirele, spre diametrul firului de păr, şi mai ales prăjite, n-am prea înţeles mare lucru. Am zis că am consumat friptură de melc. Unde în România aia puteai comanda aşa ceva. Am fost propriul meu patron de restaurant, maestru bucătar, chelner, consumator şi obervator critic. Acum cîţiva ani am scris povestea cu un oarece lux de amănunte. Acum însă, am expediat-o în zona anecdotei sau mai degrabă a reţetei culinare cinstite. S-a întîmplat în Mizil - uitasem să precizez. Un Mizil la fel de tern ca şi acum, deşi memoria, nostalgia, tinereţile par mai îngăduitoare cu lucrurile care se retrag încet-încet spre uitare. O retragere care-şi reluase cursul ca o precripţie extinctivă, pînă ce am dat de jocurile de cuvinte practicate cu suficient nesaţ de Iulian Tănase pe blogul lui, Poemix. Citindu-i melciclopedia, m-am întrebat dacă nu cumva acea friptură, în care crezusem orbeşte, nu a fost de fapt altceva; anume:
"Melczelic (a piece of melcake sau, mai pe limba noastră, un mizilic de Mizil)"
Norocul unora dintre băşcălioşii români a fost Sefchet-Paşa, demnitarul însărcinat cu veniturile poştei, care la sfîrşitul sec. XVIII, trecînd prin Popasul nr. 1, numit şi Aşezarea bicigaşilor, găsi nepotrivită această denumire şi dădu ordin să fie schimbată în registre cu Menzil (poştă) - cu timpul devenit Mizil. La urma urmelor, asocierea cu mezelicurile e la îndemîna oricui, ceea face posibil ca în miezul băşcăliei să mai pice uneori şi cîte-un melc - fireşte.
mezél (mezéluri), s.n. – 1. Antreu, gustare. – 2. Salam, cîrnat. – Var. (înv.) mezea. Mr. mizé, megl. mezé. Tc. meze, din per. māzā (Roesler 599; Şeineanu, II, 258; Loebel 63; Lokotsch 1453), cf. ngr. μεζές, alb. mezë. Forma primitivă este cea a variantei, de la al cărei pl. mezele s-a reconstituit noul sing. – Der. mezelic, s.n. (gustare), din tc. mezelik, cf. megl. miziloc, ngr. μεζελίϰι; mezelerie, s.f. (prăvălie de mezeluri).
(scuze, Alistair, pentru o nouă citare fără un grad ridicat de siguranţă. de data asta n-am mai citat din DEX, ci din [DER] - Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966)

vineri, 13 februarie 2009

Oi şi mioriţe

Pomenisem în ultima postare de Mioriţa. Nu-mi amintesc cum de am deschis monografia Mioriţa – tipologie, circulaţie, geneză, texte, publicată la Editura Academiei Române, Bucureşti, 1964 – autorul fiind Adrian Fochi. Eram într-o perioadă în care încercam să intuiesc cărţile în care puteam da de Mizil la indicele bibliografic. Ba da, acum îmi amintesc. La anticariatul de la Dalles, cel în vecinătatea căruia se află spaţiul în care se fac expoziţii şi tîrguri. Dădusem de un raft plin cu Anuarul geografic. Toate erau numere din perioada interbelică. Le-am răsfoit, mai ales cuprinsul şi indexul. Acolo am găsit Mizilul într-un studiu despre transhumanţa oierilor transilvăneni spre Muntenia şi, mai departe, spre Dobrogea. Sibienii se coborau spre Vîlcea, Olt, Argeş, în vreme ce braşovenii, brănenii, coborau spre Dîmboviţa, Prahova şi Buzău. Era şi o hartă cu traseele pe care am ezitat s-o fotografiez, cu sau fără permisiunea vînzătorului. Parcă nu-mi venea să dau 40 de Ron pe volumul acela. Pe hartă, cei ce coborau prin Prahova, pe Valea Teleajenului, se împărţeau pe trei drumuri, unul dintre ele trecînd prin Mizil. Şi asta explică multe. Explică şi varianta Mioriţei culeasă de Ovid Densuşianu (1886), explică şi localităţile învecinate (Mizilului) care păstrează urme ale ardelenilor, fie toponimice, fie de ordin demografic. De altfel, un articol (în lumină istorică şi antropogeografică) care tratează printre altele şi subiectul relaţiilor muntenilor prahoveni şi buzoieni cu ardelenii, scris de Ecaterina Zaharescu (Vechiul Judeţ al Saacului) şi apărut în Buletinul societăţii regale române de geografie în 1922, confirmă şi aduce oarece detalii pentru tema transhumanţei în legătură cu Mizilul. Şi ca să mai intersectez încă o dată subiectul, amintesc detaliul pitoresc observat la Mizil şi consemnat de F. Brunea-Fox din reportajul Moartea lăutarului:
"Un şir lung de dugheni şi magherniţe, stîlpi de telegraf pe care creşteau în timpul zilei (afară de duminica) bocanci, ghete cu gumilastic, ciubote – industrie, pare-se preponderente aici."


 (Foto Arhiva de imagine a MȚR; localizare necunoscută)

Îmi închipui stîlpii aceia că trebuie să fi arătat cumva ca în fotografia asta. Dar nu e decît un exerciţiu de imaginaţie. Poate voi afla şi o fotografie cu stîlpii plini de ghete. Oricum, dintr-o Enciclopedie a României, editată în 1938, dacă-mi amintesc bine, reţinusem un mare număr de tăbăcari, ciubotari, ceea ce nu e decît, iarăşi, o confirmare a trecerii oierilor (brăneni) pe la Mizil. Astea sînt detalii care nu fac decît să se ajute unele pe celelalte, fără să demonstreze o ipoteză cu cine ştie ce mare miză. Şi, ca să închei ceva mai poetic înşiruirea de date şi referinţe, redau textul Mioriţei culese la Mizil:

Plăişori de munte,
Scoboară oi multe,
Trei cîrduri de oi,
Trei ciobănei.
Un cioban mai mic
Cu oi mai multe.
Cei doi veri primari,
Ei că s-au vorbit
Într-un apus de soare
Ca să mi-l omoare
Şi (să) mi-l îngroape
În umbra stînei,
- Oiţă, lăiţă,
Mică mioriţă,
Ce, lupii, ţi-e ţie?
Din iarnă-ai scăpat,
Lupi nu te-au mîncat.
- Stăpîne, stăpîne,
Ce, lupii, mi-e mie?
Din iarnă-am scăpat,
Lupii nu m-au mîncat.
Ce, lupii, mi-e mie
Ţi-oi spune şi ţie:
Cei doi veri ai tăi
Ei că s-au vorbit
Să te omoare
Să-ţi ia oi şi bani.
- Oiţă, oiţă,
Mică mioriţă,
Şi m-or omorî,
Şi m-or îngropa,
Voi m-iţi dezgropa
În tîrla oilor,
În mijlocul mieilor.
Oiţele-mi (or) plînge
Cu lăcrămi de sînge.
Şi buciumul să-mi puneţi,
Buciumul să-mi zică,
Cîinii să se strîngă,
Pe mine să mă plîngă;
Fluieraş să-mi puneţi,
Fluieraş de soc
Să-mi cînte cu foc,
Fluieraş mai mare
Să-mi cînte cu jale.
(„Contemporanul”, 6 (1886), p. 500-501. Republicată: O. Densuşianu, Viaţa păstorească, p. 225. Inf.: Mariţa Simionescu şi Tinca Hagica. Or. Mizil, reg. Ploieşti
)
Dacă ar fi să trag totuşi o concluzie, aceea ar fi că pe la Mizil a trecut un drum al oilor. Aşa cum acum trece drumul vinului şi cum, din ce-am auzit (dar o să mă documentez un pic înainte de a reveni cu subiectul), a mai trecut şi un drum al mătăsii. Nemailuînd în considerare paralela 45°.

miercuri, 11 februarie 2009


Ultima lecţie de istorie

Aproape din sîmbătă în sîmbătă e vremea morţilor. Cu mesele întinse, acoperite cu muşamale fără moarte, dar parcă şi fără viaţă. Cu pungi în care sînt înghesuite mere, dulciuri şi pîinici. Cu sticlele de vin şi colivele alături. Şi zeci de lumînări aprinse. Cînd eram mic mi se părea un loc bolnăvicios masa asta plină. Masa sîmbetei. Ca şi Apa Sîmbetei care duce în Iad. Norocul meu a fost întîlnirea cu pictorul Horia Bernea în cataloage, apoi în expoziţii. Mi-a smuls nevoinţa suportării mesei de sîmbătă.


De Hrana pictată de Bernea mi-am reamintit pe 7 februarie 2009, cînd fost înmormîntat Ion Nistor – profesor de istorie în Mizil. 73 de ani. O sîmbătă obişnuită. Am mers la Mizil special pentru înmormîntare. Îl cunoscusem acum vreo trei-patru ani. Ştiam că se tot zbate să adune informaţii de tot felul pentru monografia oraşului. Cum am putut, i-am dat şi eu o mînă de ajutor. I-am găsit chiar şi o variantă a Mioriţei culeasă la Mizil de Ovid Densuşianu prin 1886. Pe-asta n-o ştia. I-am adus mai multe lucruri despre care nu avea habar. Îl văzusem ultima oară la Alexandra Café bînd un ceai. Era aproape gata cu tehnoredactarea monografiei, care se găsea la un profesor de informatică – Popescu sau Ionescu. Cînd am ajuns la biserică, apropiaţii răposatului vorbeau deja despre destinul monografiei. Ce se va întîmpla cu ea. Singura, adevărata moştenire de pe urma mortului. Vocile din curtea bisericii erau deja aprinse. Ionescu sau Popescu era un indezirabil, un neavenit, în gurile lor. Monografia ar trebui dată primarului, spuneau. Primarul care nu-l sprijinise mai deloc pe profesor, şi asta pentru că agrea o altă monografie, a altui profesor de istorie, mort nu mult după 1990.



Mi-am zis – să vezi acum spectacol. Va începe războiul monografiilor. Războiul Istoriilor. Două Miziluri, paralele, invizibile, plăsmuite doar pentru minţile oamenilor, se vor lupta de-acum încolo nu numai în minţile oamenilor din Mizil. Monografia Panait vs. monografia Nistor. Blestem mai vechi, poate de la conu' Leonida – Leonida Condeescu.
Acum, nu că aş vrea să institui un tratat de pace, dar presimt că în contextul ăsta monografia Nistor este într-o poziţie favorabilă. Pe hîrtie, cel puţin. În pole-position. Pe ce mă bazez? În una din întîlnirile pe care le-am avut cu profesorul Nistor, mi-a povestit cum că ar mai exista o monografie. Monografia Anastasiu, începută probabil prin anii ’30 şi abandonată, dacă nu dusă la un capăt, prin anii ‘60. Anastasiu – Spirică Anastasiu –, a fost primar al Mizilului în perioada interbelică. Ajuns într-o democraţie populară cu comunismul la orizont, Spirică Anastasiu devenise din negustor un biet om care-şi tîrşîia pantofii prin oraş pentru a-şi împlini pasiunea de istoric amator, cum îl numise Ştefan Bănulescu. A strîns vreo douăşpe dosare pe care a vrut să i le vîndă viitorului profesor de istorie, Ion Nistor, care atunci era doar bibliotecar. Nu trebuia să-i dea decît o sumă infimă. O nimica toată. Dar ce preţ să pui pe un om decăzut! N-a dat doi bani pe Spirică, l-a privit superior şi l-a refuzat. Cum s-ar spune, l-a trimis după ţigări. Din lipsă de consideraţie în Mizilul natal, Spirică Anastasiu şi-a trimis monografia la Muzeul de Istorie al Municipiului Ploieşti. Nu ştiu cum să-i calific decizia: răzbunare sau pragmatism? Poate că mai degrabă viziune. După nişte ani buni, Ion Nistor a ajuns din nou la mîna lui Spirică Anastasiu. De data asta nu mai era bibliotecar – în noua postură de profesor de istorie trebuia să facă o lucrare a cărei temă era istoria Mizilului. Prin urmare, o monografie. Drumurile pînă la Ploieşti, programul muzeului, oboseala, colile de hîrtie pentru transcriere – toate au fost un preţ cu mult mai mare decît suma aceea modică pe care i-o ceruse Spirică în urmă cu o bună bucată de timp. Ion Nistor pare, deci, a fi într-o anume descendenţă şi, în plus, a încorporat în monografia sa şi pe cea a lui Spirică. Am încercat să fiu atent la toate cele ce tocmai se întîmplau, ultimul drum. Am fost pe cîteva astfel de drumuri: la Eugen (cînd aveam doar şapte ani), la bunicii mei (trei la număr), la Sorin (acum trei ani). Şi de fiecare dată mă buşeşte plînsul. Şi la Nistor era cît pe ce. Nu ştiu de ce a trebuit să fiu atît de sensibil la moarte. Uneori mă deranjează, alteori mă enervează de-a dreptul.
Noroc cu aparatul de fotografiat care m-a ajutat să păstrez o distanţă, să fiu obiectiv. Şi cît de puţin insensibil.



Întors la Bucureşti, am început să povestesc istoria asta prietenilor. Dar nu era o poveste completă, pentru că, la vreo două zile după înmormîntare, Mitu mă sună să-mi spună că familia lui Nistor s-a hotărît să doneze monografia aceluiaşi muzeu din Ploieşti. A fost oare decizia lui dinaintea morţii – ultima ? Să fi învăţat familia Nistor lecţia lui Spirică ?

* * *

În fine, moartea profesorului Nistor i-a scormonit şi tatălui meu prin amintirile copilăriei :
– Eram la gimnaziu şi eram bibliotecar de cartier. Nistor văzuse că frecventam biblioteca oraşului şi mi-a propus să fiu bibliotecar de cartier, pentru cîteva străzi adică. Am vorbit acasă şi mi-au dat voie. Mergeam cu căruciorul la biblioteca oraşului şi luam cam 300 de cărţi în gestiune,pe care le rulam un an, doi. Aduceam cărţile la mine acasă şi copiii din cartierul meu veneau la mine să împrumute cărţi. Luam apoi de la biblioteca oraşului alte cărţi. Odată împrumutasem Defăimarea lui Paganini. Nistor m-a-ntrebat dacă am citit-o şi i-am zis că da. Ia povesteşte-mi, mi-a zis, şi-am început s-o dau cotită, că n-am citit decît zece pagini, că nu mi-a plăcut… Atunci Nistor mi-a dat cartea înapoi şi mi-a zis că atunci cînd o voi returna să vin şi cu un referat de lectură. Era exigent – şi ca profesor, şi ca bibliotecar.

fotografie preluată de pe situl www.romeojulietalamizil.ro

luni, 9 februarie 2009

Ipsilanti, note

1. 18 – 25 martie 1821, şedere în Mizil. Întîrziere. Poate o presiune a evenimentelor îl împiedică. Poate boala. Poate oraşul. Poate nici el n-are habar.

2. Cu toate cuvintele lui purtătoare de bărbăţie – în drumul spre Bucureşti, mercenarii lui au cam făcut jafuri, localnicii se retrăgeau în locuri ascunse din calea lor: ah, lecţia de istorie! –, în ciuda trupului său înspăimîntat de boală şi de turnura revoltei, văd înlăuntrul lor, în sîmburele lor zdrobit de urgenţa revoluţiei, o însufleţire posomorîtă. Descrierea bolii – distrophia myotonica –, de la 1909 încoace, face referire la gonade. Foc la mijloc? Ce fel de coaie să fi avut Ipsilanti? Despre punguţa lui să fi fost vorba cînd am pus întrebarea asta pe 17 ianuarie 2009, vînzătoarelor din papetărie? Trebuie să fi ştiut că el nu mai e decît o urmă a bolii familiei sale. Şi Ipsilanti rămîne în urma mercenarilor săi, mai ales în partea finală a periplului său prin Muntenia, spun cronicile. Desigur, boala. O explicaţie. Altceva nu poate fi. Cum e să fi revoluţionar condiţionat! Putea fi revoluţionar – poet, revoluţionar – prooroc, revoluţionar – sfînt. Sfîrşeşte revoluţionar – deţinut.

3. Dar la trecerea lui prin Mizil, proclamaţia către boierii fugari – nedemnii de autoritate şi cinste – lasă urme. Pe hărţile Istoriei (piei uzate şi lepădate sistematic în avantajul întineririi şi-al împlinirii obsesiei pentru speranţe&idealuri – ah, iarăşi bietele lecţii de istorie!). Mizilul este o cicatrice de individ tăbăcit. Hărtănit. O istorioară. N-am alte informaţii sau cronici la îndemînă – deocamdată. Ipsilanti a fost un motto, a dat un ton. La Mizil întîlneşti însufleţiri periodice. 1848 – 1859 – 1877 – 1907. Eminescu notează (
publicistică):

Dar ia să fi fost conservatorii la guvern în vremea războilui ruso-turcesc!
Aveam la Piteşti una republică. Prezident d. I. Brătianu.
Aveam la Ploieşti o adoua republică. Prezident Stan Popescu.
La Mizil a treia republică. Prezident E. Carada... şi aşa cum dulci jubilo in infinitum.

Un atare preşedinte – discret – pe măsura republicii invocate. Şi Carada – va fi fost şi el, poate, purtătorul vreunei boli, desigur aceea a invizibilităţii (pentru a afla de proclamaţia lui Ipsilanti dată la Mizil am scociorît bine) – vine la Ploieşti să-i convingă pe republicani să renunţe la revoltă. Deşi complotaseră împreună. Ce treabă e asta? De unde o aşa gîndire, ca apoi răz-gîndirea? La Ploieşti s-a întors. De-aici întoarcerea ca la Ploieşti?

4. Va fi fost el cel ce i-a convins pe unii greci să se aşeze în Mizil? Nu mulţi, dar au fost cîţiva. Unul dintre ei, pe la 1834, dascăl – învăţător, pesemne –, lasă Mizilul pentru a se emancipa în Ploieşti cu limba franţuzească predată la Mizil. Altul, Menzopol. Ce potriveală – Menzopol la Menzil (numele iniţial al Mizilului). Dar înăuntrul potrivelii poate că stă un adevăr care din cînd în cînd iese să ia aer. Şi Carasopol. Şi Papadopol. Voi căuta. Sigur au fost şi alţii.

5. Grecul ăsta a deschis porii revoluţionari ai Mizilului. O trimitere tot la piele, cea care se alege cu cicatricile. Pe una o descopăr pe o hartă rămasă (dosită) de pe urmele Muzelui PCR. În dreptul oraşului stă băţos un ţăran ţinînd o coasă.
Pare un manechin împăiat, dar coasa aia tot inspiră moarte, în ciuda paielor dinlăuntrul presupusului manechin. E singur, hăbăuc. Priveşte spre Bărăgan, spre ţăranul-frate postat în dreptul Sloboziei. Spre Buzău vezi grupuri. Relaţii umane. Pe Valea Prahovei, începînd cu Ploieştiul, e balamuceală, chiloman. La Mizil ţăranul vorbeşte cu coasa. Pare un poet. Mi-aduc aminte de The Seventh Seal. Ţăranul ăsta împăiat, duhulrevoltei aşezat în părţile locului din vremea lui Alexandru Ipsilanti, îmi pare Moartea care tot circulă prin filmul lui Bergman. Cavalerul, Ipsilanti însuşi – amîndoi par năuciţi, ţintuiţi de-o sfîrşeală.
Sînge nu se vede pe hartă. Sînt doar urmele rulării ei de după expuneri nesfîrşite – crăpături, rupturi. Despre perioada 1918-1940 este vorba.
Şi acum îmi amintesc (fulger) anul 1990, cînd în campania electorală iliescienii au luat la bătaie – şi batjocură – un peneţist stingher, acuzîndu-l fără chip de vreo îndoială (şi învoială):
– Da' în 1907 ce-aţi făcut, bă?
Mizilul revoluţionar. Dar revoluţia la Mizil e altceva. O acumulare de respiraţii sătule de pastramă şi vin într-o masă de recalcitranţi. Acumularea unui vid pestriţ (cum aş putea imagina aşa ceva?), cu duhori şi vorbe grele. În 1989 s-a simţit şi la Mizil nevoia unei revoluţii. O mînă de oameni s-ar putea numi drept pîlcul din faţa primăriei – fosta casă a fostului primar Leonida Condeescu. Am fost şi eu acolo, curiozitatea mă mînase. Pe nesimţite a sosit şi vorba (a nimănui, vezi bine, dar purtătoarea adevărului), neluată la rost, că nişte terorişti stau ascunşi la gîrla Istăului, la pod. Apoi m-am tupilat spre casă, de teama pistoalelor care trăgeau deja în minţile oamenilor. Nici o victimă. Toţi erau deja victime, dinainte de a se aduna. Urma să împlinesc, în mai puţin de o lună, 17 ani. Asta nu înseamnă o cicatrice. O amintire – da.

duminică, 8 februarie 2009



For The Widows In Paradise;
For The Fatherless In Ypsilanti


De Sufjan Stevens am aflat abia după ce Alex mi-a dat vreo cinci albume, pe la sfîşitul lui 2005. Am început cu Come on feel the Illinois, apoi Seven Swans, Enjoy Your Rabbit şi A sun came, pentru ca ultimele apariţii, Songs for Christmas să mi le dea în noaptea de An Nou ce a urmat – 2006 / 2007. Cu celelalte albume mă mai întîlnesc pe youtube, în cea mai bună regulă a hazardului: după cum am timp şi aducere aminte. Şi cum de curînd s-a întîmplat să mă ciupească iar pofta de Sufjan, am căutat. Primul titlu care m-a furat a fost For The Widows In Paradise; For The Fatherless In Ypsilanti. Mi s-a părut ciudat cuvîntul din coadă. Am ascultat piesa şi era aşa cum mă aşteptam să fie. Pătrunzător, fremătător, puternic. Toate astea în felul lor, al celorlalte piese, şi al lui însuşi - Sufjan Stevens.


Dar după cele 3:18 minute în care cant-autorul stătea instalat bine la banjo-ul său, sprijinit cu fundul pe un gard, în preajma unui soi de turn de apă, am început să mă întreb ce-i cu acest Ypsilanti din cîntec. Am găsit rapid povestea oraşului american din statul Michigan, fondat la 1809 ca oficiu comercial şi denumit, nu pentru multă vreme, Woodruff’s Grove Village. Pentru ca America să fie Americă, în 1825, în apropiere se aşează comunitatea Ypsilanti, a cărei denumire se va extinde peste patru ani asupra aşezării primilor veniţi. O firimitură de Europă pe imensa muşama americană. Ypsilanti de la Demetrios Ypsilanti, erou grec, frate al lui Alexandru Ipsilanti, erou şi el şi mai aproape de memoria noastră, de orele de istorie din liceu. Cum se întîmplă pe internet, săriturile de la una la alta au traiectorii dintre cele mai imprevizibile. M-am trezit deodată căutîndu-l pe Ipsilanti al nostru, cel care pusese capăt aventurii revoluţionare a lui Tudor Vladimirescu ucigîndu-l şi aruncîndu-l într-o fîntînă. Ştiam toate astea şi era mirat descoperindu-mi încăpăţînarea asta de a trece la altă pagină de rezultate. Pînă am dat de acelaşi Ipsilanti cuibărit într-o carte de istorie a lui CD Aricescu, de pe la 1874. Carte facsimilată, aflată în biblioteca Universităţii Harvard. Am găsit, ce noroc!, un exemplar şi la biblioteca de la MŢR. Personajul mi s-a părut interesant. Intrat în armata rusă, s-a pus omul pe făcut revoluţie. Şi s-a pornit din Basarabia spre Muntenia ca mai apoi să ajungă în Grecia. Dar. În drumul spre Bucureşti, eroul Ipsilanti, eteristul, se opreşte la Mizil. Acolo era deja staţie de poştă, se schimbau cai, erau potcovării, negustori. Nimic special, doar oprise şi la Buzău, oraş mai mare, mai cu importanţă. Cum istoria e viaţă – viaţă esenţializată, cu cicatricile la vedere, precum harta purtătoare a însemnelor tuturor bătăliilor ştiute –, tind să cred că orice loc consemnat are o importanţă. Ipsilanti se opreşte la Mizil şi face o pauză. Pare limpede concluzia asta, pentru că la Mizil, Ipsilanti află de fuga boierilor ş’a consolilor din Bucuresci, cum şi de cugetele secrete ale lui Tudor; acesta îllu sili a da uă proclamaţie către boieri, prin care le arăta că nu trebue tocmai ei a da poporului asemenea triste esemple; iar pe poporul capitalei îllu assigura că scularea grecilor le este favorabilă, dîndu-le occasiune a se scula şi ei pentru revendicarea drepturilor lor. D’odată cu această proclamaţiune, Ipsilanti trimisse câţiva Eterişti, sub comanda unui credincios al seu, a întorce pe boierii fugari, pe cari ’i şi ajunse la Breza, în Prahova, însă, pentru respectul către Consuli, trimisul nu cuteză a’i sili să se întorcă. Boierii continuară drumul către Braşov.


Mi-l închipui pe Ipsilanti în centrul Mizilului, pregătindu-se să scoată pana şi să scrie – sau poate o fi dictat cuiva. Cei dimprejur, laolaltă cu mizilenii curioşi l-or fi admirat, şi-or fi zis că trebuie să-i semene lui Napoleon. Poate că avea îmbrăcată uniformă rusească, cine ştie? Or fi fost cătrăniţi rău dacă s-au oprit pentru o proclamaţie. Eu o ştiam doar pe-aia de la Islaz, dar uite că Mizilul produce surprize. Chiar şi cu o proclamaţie, un apel către lichelele mai vechi, către laşii ţării munteneşti. Am căutat în partea a doua a tomului îmbrăcat în piele şi-am găsit actele justificative ale istoriei revoluţiei de la 1821, iar printre ele şi textul proclamaţiei lui Ipsilanti către nobilii locuitori din Bucuresci:

Trecîndu pe pămîntul Daciei, amu aflat cu mare nemulţumire că, lăsîndu pustie capitala vostră, v’aţi rissipitu. Locuitori ai Bucuresciloru! Cei dreptu cugetători desaprobă purtarea vostră. Patriotismul bărbaţiloru generoşi la assemenea împrejurări se cunosce. Când, stâlpii patriei dau assemenea essemple, ce mai remâne să facă poporulu? Nobili locuitori! Întorceţi-vă la vetrele vostre, ale poporului, şi chiaru alle vostre, ve chiamă capitala ţărei. Astăzi este vorba pentru viitorea libertate a Naţiei vostre. Care din voi se va arăta nedemnu de acesta?Dacă din nenorocire se află vre-unulu între voi assemenea, stingă-se numele lui din rendullu cellu de bunu nemu! Patria lui i va cere într’uă zi cuventu de indifferinţa sa; fie încredinţatu că frica lui este nemotivată; şi că mai ’nainte de a se vărsa uă picătură de sânge dacu, mormentulu ca acoperi trupurile nostre alle tuturoru.
Mizil, 1821, Martie 18
Dată în ellinesca taberă generală


Revenit la Biblioteca Babel, am dat cu search-ul ca un psihopat să mă mai lămuresc în privinţa lui Alexandru Ipsilanti. Nu mare mi-a fost mirarea... Am găsit numele într-un articol din Journal of Neurology, Neurosugery, and Psychiatry (1995;59:219-220). La rubrica Matters arising, articolul Alexander Ypsilante (1792-1832). Un fel de comentariu la comentariul dr. Haas LF făcut în alt număr din Journal... pe tema unei boli din familia Ipsilanti – dystrophia myotonica. Cometariul făcut de TH Papapetropoulos dela Universitatea din Patras dădea probabil gradul de rudenie dintre Alexandru şi Demetrios – fraţi – şi-şi exprima speranţa că acum, cu ajutorul tehnicilor de genetică moleculară vor putea fi analizate oasele lui Demetrios, aflate la Nafplion, pentru a stabili cu precizie natura bolii ce a cuprins familia Ipsilanti. Nu-mi venea să cred unde am ajuns şi am comutat repede pe distriofie miotonică. Răspuns prompt: distrofia miotonică variază mult şi afectează multe sisteme, pe lîngă cel muscular. Pacienţii cu distrofie miotonică au o înfăţişare tipică, cu faţa lunguiaţă, cu trăsături ascuţite, datorită atrofiei şi slăbiciunii muşchilor temporal, maseter şi facial. Debilitatea extensorilor piciorului, extensorilor degetelor şi muşchilor mici ai mîinii alterează funcţionarea. Debilitatea flexorilor dorsali ai piciorului poate cauza picior balant. Interesarea muşchilor palatului, faringelui şi limbii produce vorbire dizartrică, voce nazonată şi probleme de deglutiţie. Unii pacienţi prezintă debilitatea diafragmului şi a muşchilor intercostali, care poate duce la insuficienţă respiratorie. Miotonia, care de obicei apare în jurul vîrstei de 5 ani, este evidenţiată prin percuţia muşchilor eminenţei tenare, ai limbii şi extensorului mîinii. Miotonia produce o relaxare lentă a pumnului strîns, urmînd după o închidere voluntară puternică. Este caracterizată prin debilitate musculară sera facială şi la nivelul globilor oculari şi insuficienţă respiratorie neonatală. Pacienţii cu distrofie miotonică congenitală au de obicei inteligenţa scăzută. Tulburările cardiace se produc la majoritatea pacienţilor cu distrofie miotonică. Se poate produce bloc atriontricular complet şi moarte subită. Alte caracteristici asociate cu distrofia miotonică includ intelect afectat, hipersomnie, cataractă subcapsulară posterioară, alopecie frontală, atrofie a gonadelor, rezistenţă la insulină şi scăderea motilităţii esofagului şi colonului.

Mi-l închipui iarăşi pe Ipsilanti, de data asta făcînd scene. Aşa se-ntîmplă dacă-l ai pe om la mînă cu ceva. Ţi-l închipui. Adică, ţi-l mai şi închipui. Îţi permiţi luxul ăsta. Poate că i s-a făcut rău de furie, cînd a aflat de fuga boierilor de Bucuresci. Poate că înainte de a da proclamaţia a leşinat, a tremurat, s-a bîlbîit, a făcut spume la gură, şi-a dat ochii peste cap, şi-a smuls părul, s-a bătut cu pumnii în piept. Bietul om. O fi fost primul spectacol adevărat de care au avut parte mizilenii. Şi, lucru de luat în seamă, revoluţionarul a zăbovit la Mizil, fără a face mare lucru, din 18 martie pînă pe 25 - 1821. Îmi place gîndul ăsta, ar merita o proză scurtă, o nuvelă, un roman, o trilogie. De altfel, tipul a eşuat cu revoluţia lui şi a ajuns la Viena, unde şi-a pierdut minţile, murind în mizerie, la închisoare – 1828. Dar anii naşterii şi morţii nu corespundeau. În articolul de psihiatrie Ipsilanti moare în 1832. O neregulă s-a strecurat pe undeva. În fine, de-amorul căutării, nu de altceva, l-am mai căutat şi pe Haas LF, psihiatrul. Să vedem măcar de unde preocuparea asta pentru eteristul oprit la Mizil. Am trecut ca vîntul peste pagini lipsite de orice obscur interes pentru întunericul minţii. Haas parcă devenise o parolă, un cuvînt repetat fără sens a mia oară, ca-n copilărie. Şi iepurele a sărit. Nu iepurele Haas LF, ci Haas Maier – Mizil 13, băcănie. Mizil subliniat cu galbenul searh-ului in cache. Negustor evreu. Mi-am frecat mîinile satisfăcut. Mă pregăteam să-i telefonez lui Mitu să-i transmit că în Mizil au fost totuşi negustori evrei, şi că nu-i chiar aşa cum ştia el, că primarul şi consilierii au refuzat aşezarea comunităţii mozaice acolo pe motiv că, la o adică, nu i-ar mai fi putut scoate niciodată din oraş. Era prin secolul XIX. Datorită domnului Haas Maier puteam să-i dau cu tifla lui Mitu. Nu ştiu de unde plăcerea asta. Poate pentru că de fiecare dată cînd vorbim, îmi livrează adevăruri despre Mizil neinterpretabile, fără putinţă de tăgadă. L-am sunat, i-am explicat, şi a-nceput să dea înapoi oarecum rezervat, insistînd că are informaţia de la profesorul de istorie, din documente... Triumfasem. Cumva. În felul meu hazardat. Şi cu entuziasmul în buzunarul de la piept am revenit pe books.google să aprofundez. Şi am aprofundat degrabă. Era vorba de fapt de strada Mizil, nr. 13, însă oraşul era Iaşi. Ce să-i mai dau telefon... O să-i spun mîine, mi-am zis, la înmormîntarea profului de istorie, cînd probabil voi fredona cu căştile pe urechi For The Widows In Paradise; For The Fatherless In Ypsilanti:

I have called you children, I have called you son.
What is there to answer if I'm the only one?
Morning comes in Paradise, morning comes in light.
Still I must obey, still I must invite.
If there's anything to say, if there's anything to do,
If there's any other way, I'll do anything for you.

I was dressed embarrassment.
I was dressed in wine.
If you had a part of me, will you take you're time?
Even if I come back, even if I die
Is there some idea to replace my life?
Like a father to impress;
Like a mother's mourning dress,
If you ever make a mess, I'll do anything for you

I have called you preacher; I have called you son.
If you have a father or if you haven't one,
I'll do anything for you. I did everything for you

joi, 5 februarie 2009


După o resuscitare

...şi după paralizia care l-a mai ţinut la orizontală cîteva zile, profesorul Ion Nistor a murit, totuşi. Taică-miu mi-a dat vestea. Se afla la dispensar pentru un consult şi l-a întîlnit pe ginerele profesorului, Gabi Cosma, fost fotbalist la Steaua Mizil (junior la Steaua Bucureşti). Dumnezeu să-l odihnească!

miercuri, 4 februarie 2009

Mizilul şi nemţii - I

Ştiu, de mic, de existenţa unor cazemate nemţeşti pe drumul ce leagă Mizilul de comuna Vadu-Săpat. Rostul lor a fost unul de observare, pază şi apărare a aerodromului folosit de Luftwaffe, Jagdgeschwader 4 (JG 4) – nu ştiu de ce era atît de important Mizilul, dar cu siguranţă important era Ploieştiul, cu rafinăriile ce-aveau să fie bombardate bine de US Air. În cazematele alea, după sfîrşitul războiului pînă spre sfîrşitul anilor ’80, s-au consumat multe iniţieri sexuale, poveşti pe care le ascultam cu sufletul la gură şi ale căror ecouri mai răzbat chiar şi acum în amitirile necenzurate ale decreţeilor mizileni. Prin 1988, într-un Almanah al Oştirii găsisem informaţia uluitoare potrivit căreia de pe aerodromul de la Mizil plecase un transport special cu o sticlă de şampanie conţinătoare a unui explozibil ce trebuia să-l anihileze pe Hitler.

Mai tîrziu, în anii ’90, am aflat că în cimitirul din Mizil existase o parcelă lungă destinată „eroilor” români şi germani din primul război mondial. În interbelic elevii erau duşi acolo periodic pentru a îngriji memorialul - din amintirile profesorului de istorie Ion Nistor. După 1947 însă, Cimitirul eroilor a început să intre la apă. Parcela de peste o sută de metri s-a micşorat în favoarea noilor repausaţi civili. Groparii spun că, la fiecare nouă groapă ce invada teritoriul soldaţilor cunoscuţi sau necunoscuţi, descopereau fragmente de uniforme, baionete, insigne, bocanci, în vreme ce crucile erau acoperite cu pămînt, sparte, deteriorate, risipite ori dosite cu intenţie pentru apariţia unor noi locuri de veci. E drept că în urma unui ordin al lui Antonescu, rămăşiţele soldaţilor români fuseseră mutate la mausoleul de la Mărăşeşti, astfel eliberîndu-se o bună parte din acel Cimitir al eroilor. Aşa că nemţii au rămas singuri printre mizileni. Morţi între morţi, toţi o apă şi-un pămînt. Ceea ce-i deosebeau erau inscripţiile de pe cruci. Într-o vreme în care colecţionam epitafuri făcusem un inventar şi al celor din Mizil. Pe o piatră care se detaşa prin formă şi mărime de cele care o înconjurau scria:
Aici odihnesc ostaşi germani căzuţi la datorie- 1916
(pe o cruce)
Im Leben Seind
Im Tod vereind
(pe un postament de piatră aflat lîngă cruce)

De la Mitu am aflat că nemţi supravieţuitori ai războiului sau rude ale lor au venit după 1989 şi la Mizil, ca şi în alte oraşe din fostul bloc comunist, pentru a se îngriji de mormintele eroilor lor.

●●●
Încă o imagine - din adolescenţă. O motocicletă cu ataş, ca în filmele cu nemţi. Era chiar o motocicletă nemţească. Zündapp (vezi şi aici 1, 2). Proprietarul era un instructor de la Liceul agroindustrial, actualul Grupul Şcolar Tase Dumitrescu din oraş. Un om masiv, potrivit cu design-ul motorului. Nu ştiu cum o găsise. Probabil abandonată, invadată de rugină. Omul a refăcut-o şi toţi puştii se uitau în urma lui prin oraş, în vremea (anii ’80) în care la televizor ni se dădea filmul serial Eroii nu au vîrstă, cu un tipograf şi nişte adolescenţi care reuşeau să facă minuni în timpul războiului, amuzîndu-se superiori pe seama regimului şi a stăpînirii germane. După 1989, instructorul a vîndut motocicleta cu ataş unui neamţ. Cică ar fi luat 10.000 de mărci pe ea. Mai circulă şi o altă poveste, cum că ar fi cumpărat-o fiul sau nepotul celui căruia i-ar fi aparţinut motorul. Că s-ar fi păstrat o legătură de-a lungul şi de-a plinul comunismului. Greu de crezut aşa ceva.

●●●
Fragment din Gheorghe Iova (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7,) – De cîţi oameni e nevoie pentru sfîrşitul lumii (editura Paralela 45, 1999 / pag. 69-70):
„Satul era străbătut de căruţe. Strigau, cei din căruţe sau de pe lîngă căruţe, din mers: "Păcúr’, păcúr’!" „Hai la peşte!”, „Lemne!”Erau căruţe cu peşte proaspăt – şi viu – căruţe cu sare, cu lemne din pădure, buşteni şi lanţi, mai mult fag şi carpen.
Venea maşina cu film, venea etuva.
Oamenii îşi aminteau de cămăşile de hîrtie ale nemţilor, mîncarea aruncată din avion a americanilor, de butoaiele deschise cu rafale de mitralieră şi vărsate pe jos şi băute de ruşi pînă mureau. Ruşii mureau. Se lăudau că mănîncă, unul singur o oaie întreagă.
I-o pregăteau, el o mînca. Rusul murea. Nemţii nu mureau. Se ascundeau, se strecurau, au stat mulţi ani ascunşi, s-au strecurat ani în şir pînă au ajuns la ei acasă. Unu’, Vernea (Werner), stătea ascuns la o femeie, în oraş, la Mizil. Tata, care era secretar de partid, ştia. A stat la femeie, neamţul, pînă a plecat în Germania.
Şi era o vorbă în sat: „Ce urli ca Vega?” Vega era la Ploieşti, era societate petrolieră româno-americană şi, cînd bombardau americanii, sirena se auzea la noi, tare, vezi bine (de unde vorba/, la 40 km depărtare). „Ce urli ca Vega?”, îmi spuneau, de plîngeam. Plîngeam de ceva. Simţeam că plînsul ăsta, răsunător şi definitiv, era luat[1]. La o durere, o nedreptate, trebuie o reacţie fără măsură, pentru a arăta măsura, cît de mare e (pentru tine) durerea, nedreptatea.”

●●●

Spre sfîrşitul secolului al XIX - lea, Mizilul apare în spaţiul de limbă germană în Meyers Konversationslexikon - Autorenkollektiv, Verlag des Bibliographischen Instituts, Leipzig und Wien, Vierte Auflage, 1885-1892 (Pag 695 / Mittsommerfest - Mjösen) ca punct pe ruta Bucureşti-Roman. Prezenţa în dicţionarul german anticipează plasarea, la trecerea dintr-un secol în celălalt, pe o rută ceva mai lungă şi, desigur, mult mai cunoscută: Bucureşti - Mizil - Breslau - Berlin. Articolul din dicţionar - extrem de scurt:

"Mizil, Stadt in der Walachei, Kreis Buzau, an der Eisenbahn Bukarest-Roman, mit lebhaftem Handel, stark besuchtem Jahrmarkt und 10,172 Einw."


[1] Cum se ia o boală, un nărav. „Asta se ia!”

luni, 2 februarie 2009


Despre Mitică Mamaia şi alţi lăutari

O parcurgere pasionată a unei bibliografii despre lăutarii românii din interbelic va scoate la iveală un detaliu care, pe lîngă talentul indiscutabil, le explică faima ce depăşea graniţele ţării: circulau peste tot în Europa, fie că aveau sprijinul vreunui impresar ori se porneau la drumuri necunoscute pe cont propriu. Trecerea graniţelor a redevenit o practică curentă pentru lăutari abia după 1989, cînd purtătorii de instrumente au invadat Occidentul, de data asta nu neapărat pentru reprezentaţiile care odinioară făceau un renume, cît pentru a le masca scopul real - cerşetoria. Redescopereau o lume pînă atunci doar imaginată şi poate că cel mai la îndemînă mijloc pentru a o cunoaşte era să i te prosternezi şi să-i ceri îngăduinţă şi bani. Unii poate că au reuşit să treacă din metroul parizian pe te miri ce scenă, dar timpurile parcă nu mai erau atît de generoase ca în urmă cu 60-70 de ani. Şi, oricum, pentru a cunoaşte succesul ar fi trebuit să ai deja un impresar, pe cineva care să te introducă pe o piaţă extrem de stratificată şi sofisticată.
Privind spre trecut, pe lîngă lăutarii de primă mînă, precum Grigoraş Dinicu sau Georges Boulanger, un Mitică Mamaia trebuie să fi fost genul de lăutar cinstit, cu meseria foarte bine cunoscută, poate un lăutar de "clasă mijlocie", cu toate datele necesare unui succes în străinătate cu care să-şi aline bătrîneţile. Mitică Mamaia a fost mizilean. L-am descoperit întîmplător, citind pe ciupite din cartea Reportajele mele - 1927-1938 a scriitorului F. Brunea-Fox (editura Eminescu, 1979). Pe lîngă portretul expresiv făcut personajului, interesantă este şi creionarea unui peisaj al oraşului de provincie. Reportajul foxist, deşi nu face concesii realităţii "provinciale exasperante" descoperite pe teren, pare cumva mai îngăduitor, cu ironia nelăsată la vedere, altfel decît în textul celebru al lui Geo Bogza - O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil -, scriitor cunoscut de asemenea pentru reportajele sale, şi nu numai. Interesant este că descinderea lui Brunea-Fox în Mizil s-a petrecut cu un an înaintea celei a lui Bogza şi mă gîndesc că n-ar strica citirea lor în paralel. O posibilă interpretare ar fi redescoperirea chiar a terenului, a documentării, pe urmele deja bătute, în cazul Mizilului precedentul fiind Caragiale şi chiar mizileanul George Ranetti cu Romeo şi Julieta la... Mizil. Şi pentru a-mi întări presupunerile, trebuie spus că volumele lui Ioachim Botez - Însemnările unui belfer -, în care cinci texte sînt dedicate Mizilului, au apărut în anul reportajului lui Bogza - 1939. În fine, Brunea-Fox a ajuns la Mizil cu un scop precis, să scrie despre un lăutar cu o oarecare notorietate, iar prilejul ales a fost chiar moartea protagonistului. Spre deosebire de Geo Bogza, care venise la Mizil pur şi simplu pentru a descoperi o urbe plictisită şi luată deja în bîză de Caragiale, de unde şi tentaţia, pare-se, de a-şi căuta subiectele cu tot dinadinsul, fie ele şi nimicuri. Las în continuare locul vocii lui Brunea-Fox şi ţambalului lui Mitică Mamaia din Moartea lăutarului, care vine imediat după alte două postări funebre, Moartea popii a lui Ioachim Botez şi moartea ratată a unui profesor mizilean contemporan - Ion Nistor:

"Pe Mitică Mamaia, ţambalagiu vestit din tot ţinutul tot atît de vestit al Mizilului, mărturisesc că nu l-am ştiut decît din faimă. Cunoştinţa cu persoana lui fizică a vrut destinul să mi-o înlesnească într-un moment cînd atari întîmplări nu mai sînt valabile decît pentru amintire şi lacrimă.

Ne-am întîlnit cu o oră înainte de a fi pornit la popasul veşnic, lîngă patul împodobit cu o jerbă modestă – ofrandă filială sau poate a unui admirator statornic – în care zăcea îmbrăcat cu redingota morţii, mîinile pe piept şi ţambalul îndoliat alături, lîngă obraz. În jur, în cele trei odăiţe atît de mici boceau femei cu broboade şi scurteică, scînceau copiii mahalalei tuciurii, mirosea a lumînare funerară şi colivă fiartă la ceaun.

De afară, din tindă, venea jalea celor cîteva zeci de viori, împletită pe o singură strună oftată, şi ţintite toate spre urechea mortului de după fereastră, spre auzul lui Mitică Mamaia, îngheţat, de-acuma sterp. Numai cercelul de argint proaspăt frecat închipuia în aceste detalii sleite, uniformizate de moarte, o notă vie, aproape tulburătoare. S-ar fi zis că acest obiect de metal înfipt în urechea rece, în urechea spre care convergea tînguirea lăutelor, era singura legătură animată între cele două stări: viaţa şi neantul.

A meritat ţiganul (termenul trebuie înţeles sub raportul lui artistic, aşa cum îl apreciază occidentul) dovada asta de cinste şi dragoste. Că unul era Mitică Mamaia în ţinutul acesta de vinuri generoase şi pastramă de toamnă, aceste elemente care fatal trebuie să genereze şi pe al treilea: lăutarul.

Şi, slavă Domnului, nu-s puţini! Şi la Mizil, şi în satele viticole din jur, Valea Călugărească, Urlaţi, Ceptura. Şi toţi ştiu la o adică să-i tragă o bătrînească sau una de inimă albastră ca aceea, căci vioara, şi cobza, şi naiul sînt ereditare, şi toţi dibaci sînt cînd e vorba să caligrafieze şi un cîntec de azi, fără noduri, fără greşeli de ... ortografie.

Dar ca Miticiă – adevăr vă zic – nici unul! Să spună localnicii sau cei de aiurea care l-au auzit cînd ţambalagiul apucat de dorul dusului îşi muta multicordul intrument din bîlci în bîlci, din tîrg în tîrg. Îl ştiu şi cîrciumarii, în deverul cărora prezenţa lui Mitică preţuia mai abitir decît tulburelul şi ghiudemul fript. Îl ştiu şi negustorii iarmaroacelor, al căror aldămaş el îl prezida. Îl ştiu şi boierii de la conacurile din preajmă, unde grătarul lui muzical înflăcăra sufletele deznădăjduite, unde botezul şi nunta, sfeştania şi festivitatea familială musai trebuiau săltate pe somiera cromatică
a ţambalagiului:

„Salt-o salt-o la pingea,
Pune-o jos la duşumea...”

Îl cunoşteau prahovenii, şi sinaioţii, şi turiştii poposind pentru un clondir de răcoare şi o duşcă de viers aromat, la barieră; îl cunoşteau şi îndrăgostiţii, şi băştinaşii, şi străinii. Da! şi străinii.


●●●

Am în faţă o fotografie de-a răposatului de acum treizeci de ani. Imagine de tinreţe, în două aspecte, făcută în Germania – pe Wilhelmstrasse. E nu numai un document vizînd două etape cronologice, atît de diferite, de personale, încît cu greu admiţi că se referă la acelaşi individ. E nu numai gloria unei vîrste, a unui entuziasm în aceste poze „Cabinet” de mai bine de un sfert de veac. E şi aurul unui succes radiind din tot ce-i cuprins în petecul de acrton; chiar şi din inscripţia:
„PHOTOGRAPH KUNST-ANSTALT, GREBEL ET COMP.,
GLEIWITZ BAHNHOFSTRASSE”
Apreciaţi saltul: Mizil-Berlin.
Iată-l subţirel, într-un smoching, ce-i drept nu prea ajustat, un braţ cochet îndoit spre buzunar, celălalt de-a lungul trupului, într-o rigiditate elegant terminată cu manşeta severă. Frizură cîrlionţată, despicată la mijloc, simetric, musteaţă neagră răsucită descrescut după tipul ţiganului muzicant de acum trei decenii, ochiul negru, strălucitor, fierbinte, umbrit de dublul cozoroc al sprîncenelor sumbre. Şi iată-l altminteri, îmbrăcat în straie naţionale, în mijlocul tarafului de nemţi blonzi, la fel înţoliţi, sprijinindu-şi ciocănelele pe ţambalul pus pe o măsuţă „rococo”. Evocatoare imagini.


●●●


Ştiţi ce-i Mizilul? Un popas de o clipă în drumul trenurilor personale. Un tîrg a cărui cronică prezintă două-trei icniri revoluţionare, un orăşel fixat pe hartă – pe nedrept, sau poate victima unei finalităţi ce nici măcar nu-i aparţine – cu o poreclă de comedie. Un tîrg a cărui faimă destăinuie poate ficţiunea unei existenţe, a unei realităţi zămislite din gestul unui primar oprind demonstrativ „Acceleratul”, din reputaţia unor vinuri prizoniere în pivniţele zgîrcite ale cîtorva cultivatori, dintr-o veselie refugiată în cele trei-patru cafenele, evoluînd cenuşie în jurul biliardului şi tabinetului. E diagrama Mizilului actual. Pe cealaltă, dinainte de război, înainte de criză, de şomaj, n-o cunoaştem decît din literatura umoristică.

Cînd l-am vizitat aproape de sfîrşitul lui februarie, impresia celor cîteva străzi inundate de omătul îngînat cu noroiul dezgheţului răspundea la o viziune anticipată. Coincidea cu ea. Mizilul nu mi-a apărut nici mai oropsit, nici mai optimist decît mi-l închipuiam. Un şir lung de dugheni şi magherniţe, stîlpi de telegraf pe care creşteau în timpul zilei (afară de duminica) bocanci, ghete cu gumilastic, ciubote – industrie, pare-se preponderentă aici. Firme pompoase sau naive: „La Balonul aliaţilor”, „Mosorelul tricolor”, pentru amuzamentul călătorilor în tranzit. Şi altceva nimic. Mahalalele fiinţează doar pentru justificarea birjarilor, care au inventat pentru călători distanţa. Din centru doar cîteva sute de metri şi iaca periferia, limita tîrgului. Dincolo e cîmpul. Care-i rostul birjarilor? Mister.

Aici, în mahalaua lăutarilor s-a născut Mitică Mamaia. Bărbat fercheş, talentat. Şi-a zis că ţambalul poate fi un paşaport şi o carieră de aur. Era pe atunci fericita vreme a baroneselor amorezate de ţigani, seducţiunea unui ton, înfiorarea unei scripci, vraja unui exotism precedînd jazz-ul negru post-belic. De ce nu şi-ar încerca norocul?

Şi-a luat, aşadar, ţambalul la spinare şi iată-l descins la Berlin. Acum treizeci de ani, o bucată de scîndură liniată cu sîrmă constituia o curiozitate. Ca, mai tîrziu, banjo-ul, ukulelele, saxofonul. Mitică Mamaia a dat lovitura. Iată-l disputat de patronii localurilor, varieteurilor, „clou”-ul nopţii berlineze. Şi în turneu cu un taraf de nemţi, travestiţi pentru circumstanţă în lăutari români, îmbrăcaţi în costume naţionale. Ani de triumf: Viena, Budapesta, Moscova, Petersburg, unde a cîntat, cică, în faţa ţarului. Succese de inimă, de care îşi va aminti la Mizil, suveniruri pe care le vor repeta cei doi fii, continuatori ai profesiunii. Şi întoarcerea, încadrarea în ritmul provinciei, în moravuri, în umilinţă. Teroarea ipistatului, isteria chefliului lipindu-i suta pe frunte cu o palmă zdravănă, tradiţia pardesiului vechi disimulînd instrumentul, vagabondajul. Şi anii trec, musteaţa scade, se vestejeşte, mijeşte chelia, grăsimea acoperă muşchiul şi nervul tinereţii. Mitică îşi continuă destinul. Ţambalul, ca şi vinul, cu cît e mai bătrîn, cu atît e mai virtuoz. Va supravieţui omului. Dar într-o bună zi îi va plesni o coardă. Ireparabil. De pe pat Mitică Mamaia se va muta pe masă, nu din fantezia bahică a vreunui chefliu candriu, ci din fantezia morţii. Consternare. A răposat Mitică! Steaua unei mahalale, blazonul unei bresle s-au oxhidat. Ultimul ţambalagiu al generaţiei sacrificate de radio, de „talkies”.


●●●


Cele cîteva zeci de viori continuă să suspine la fereastră, înghesuite în ogrăjioara urîtă, sub felinarul zăbrenit de o mînă cucernică. Afară, la portiţă, dricul cu doi cai pune pe peisajul vulgar o pecete pronunţată, o notă de lux. Lume. Din cînd în cînd o birjă leapădă pentru cîteva minute, vreun notabil al tîrgului, un boieraş veniţi să cinstească rămăşiţele lăutarului.Mahalaua e în păr. Precedînd carul funebru, s-au şi rînduit prapurile, coliva umilă, şi în frunte de tot cei doi băietani decînd solemn ţambalul îndoliat al mortului. Şi iată-l scos pe umeri de fii şi prieteni. Şi iată-l cocoţat în dricul lucios, în sicriul mare cît o ladă de bas. Mitică Mamaia, cu faţa spre cele două sute de muzicanţi, comandă pentru ultima oară."

Acum, că l-am încorporat pe Mitică Mamaia cronicilor despre Mizil, am tot căutat, mai ales pe http://www.youtube.com/, lăutari mizileni. Slabe speranţe. Lăsîndu-i la o parte pe cei care-şi zic Univers, la care melodiile par a mai avea o legătură cu vechea lăutărie, deşi îndepărtarea este evidentă, interesantă a fost descoperirea celor care au practicat lăutăria, sau cel puţin au apucat să-i simtă măcar gustul, pentru ca mai apoi să performeze un soi de gipsy spiritual music - aşa i-am spus muzicii făcute sau improvizate de Costel de la Mizil, Irinel de la Mizil ori fratele Gelu, pastori sau animatori ai unor biserici neo-protestante active în Mizil şi aiurea. Tînguirile lor nu sînt atît de îndepărtate de cele pe care le-am auzit în 2004 pe strada Cobălcescu din Bucureşti (vezi aici cîntările de la înmormîntare) la moartea mamei lui Fane Spoitoru, spectacol impresionant urmărit trei zile şi trei nopţi din blocul de vizavi (nr. 54) unde locuiam la o mansardă. Tînguiri la moarte ţigănească. Şi mi-amintesc, tot din Mizil, pe cînd săteam în unul din blocurile aflate pe str. Teilor, spre miezul unei zile de vară, după ce noaptea ne întorseserăm de la mare, o înmormîntare. Murise un frizer - ţigan. Stătea în blocul de vizavi. Ca într-un film de Fellini a răsunat atunci fanfara în spaţiul rezonant creat de blocurile cu patru etaje şi mi s-a părut mai degrabă un spectacol, nu o înmormîntare. Un carnaval, deşi mortul era urcat pe remorca unui camion, parcă, să-l vadă toată lumea. Ori poate că încă mai era folosit dricul... Nu mai ştiu.
Ca să închei mai optimist, în septembrie 2007, în cele cîteva zile cît am apucat să dau cu nasul prin Berlin, după o lectură la literaturfestival berlin, am hălăduit pe bulevarde unde am descoperit un ţambalagiu de-al nostru. Adevărat. Nu uitase ce ştia de-o viaţă. Uneori încerca să dialogheze cu tinerele care se aşezau pe treptele unei catedrale pe jumătate salvată din bombardamentele războiului al doilea mondial şi se adapta muzicii urbane pe ritmurile căreia alături diverşi performeri culegeau aplauze şi bani.
Am stat de vorbă cu ţiganul nostru, mi-a arătat acte xerocopiate pentru a-mi dovedi colaborarea cu Radioul bucureştean, cu realizatori de emisiuni folclorice, apoi m-a introdus în povestea familiei şi, într-un sfîrşit, mi-a şi cîntat ceva. Cît mai avea timp. Trebuia să strîngă destul de repede, fiica lui venea să-l ia cu maşina.