Am gasit întîmplător pe internet un interviu luat lui Cristian Petru Bălan, un domn despre care veți afla mai multe citind interviul care i-a fost luat de Gheorghe A. Stroia și publicat pe pagina web
Armonii culturale. Am selectat un fragment în care este vorba despre Mizil, dar și despre Ceptura, în timpul celui de-al doilea război mondial, una din puținele relatări din acea perioadă despre orașul nostru.
„Părinţii mei au căpătat apoi repartiţie
într-o frumoasă comună montană din Ţara Haţegului, Râu de Mori. Acolo
s-au întâlnit şi acolo dumnealor au fost dascăli între anii 1935-1939.
În acest Râu de Mori de vis, aproape de faimoasa Sarmizegetusa, se afla
celebrul Castel din Carpaţi, descris de marele Jules Verne în cartea cu
acelaşi nume, care se pare că l-ar fi şi vizitat, dacă este să dăm
crezare unor publicaţii locale, amintite şi de scriitorul Ion Hobana. În
pozele care le păstrez şi acum , mă văd pe mine, la vârsta de 2-3 luni,
apoi mai măricel, alături de părinţii mei, înconjuraţi de cca 40 de
copilaşi de clasele a III-a şi a IV-a, cu toţii îmbrăcaţi în costume
naţionale, care le era portul lor zilnic. Atât părinţii, cât şi eu
purtăm aceleaşi frumoase costume naţionale ardeleneşti.
Nu am avut nici o doică, dar mi s-a spus
că absolut toate fetiţele, pe rând, erau programate să aibă grijă de
“Puiu”, cum mi se spunea mie atunci. În 1936 un inspector general din
Ministerul Educaţiei, profesorul Petre R. Petrescu, a făcut o mare
inspecţie, deplasându-se personal din Capitală cu o brigadă de alţi
inspectori, în multe zone din Ardeal, inclusiv la Şcoala din Râu de
Mori. El a fost atât de impresionat de felul cum directorul şcolii,
învăţătorul Tănase I. Bălan, a administrat acea unitate de învăţământ,
fiind cea mai bună din jud. Hunedoara, încât, împreună cu soţia sa,
prof. Maria Petrescu, în semne de mare preţuire, i-a cununat pe părinţii
mei, iar fiul lor, pilotul locotenent de aviaţie, Cristian-Petru P.
Petrescu, m-a botezat pe mine (îi port numele naşului meu care, din
păcate, a dispărut într-un accident de pilotare a avionului său).
Ulterior, inspectorul general, l-a mutat pe tatăl meu în Muntenia, la
Şcoala primară din Ceptura de Jos, judeţul Prahova. Atât la Râu de Mori,
cât şi la Ceptura, am locuit în casa şcolii, căci părinţii nu aveau
locuinţă. În august 1939, la Ceptura se va naşte sora mea,
Maria-Doina-Raluca, căreia mama îi zicea Cocuţa, dar ea se va stinge din
viaţă după numai câteva luni, în urma unei epidemii de gripă şi va fi
înmormântată la cimitirul de acolo, într-un loc pe care eu nu l-am putut
identifica. Îmi amintesc vag de ea. În Ceptura de Jos am stat până în
anul 1945, unde am făcut primele două clase primare. La vârsta de cinci
ani m-am îmbolnăvit grav de dizenterie şi am fost internat la un spital
din Mizil, la secţia de boli infecţioase, într-un salon cu alţi şapte
copii cu aceeaşi afecţiune. Nu avea nimeni voie să ne viziteze, inclusiv
părinţii. Chiar surorile medicale intrau rar la noi, cu mănuşi de
cauciuc în mâini şi învăluite în cearşafuri albe, boala fiind
considerată foarte contagioasă. Toţi copiii aceia au murit în faţa mea,
unul câte unul, afară de mine. Toţi plângeam în răcnete mari de crunte
dureri intestinale, ziua şi noaptea. Îmi amintesc că rămăsesem să
plângem numai doi, apoi numai eu singur… A fost cumplit. Nu ştiu cum am
supravieţuit, deoarece încă nu se inventase penicilina, iar dizenteria
făcea ravagii. Numai rugăciunile mamei, rămasă la Ceptura cu teama de
a-l pierde şi pe cel de al doilea copil, cred că m-au salvat. De această
frumoasă comună, aşezată între coline mănoase, cu vii celebre, am multe
amintiri…
Erau anii războiului şi vizavi de şcoala
unde stăteam noi se stabilise cartierul general al unei mari unităţi
motorizate germane. Eu eram la grădiniţă şi pe atunci aveam părul blond.
De aceea soldaţii şi ofiţerii germani, amintindu-şi probabil de
copilaşii lor de acasă, mă iubeau toţi şi mă luau în braţe, mă sărutau
şi mă ghiftuiau cu bomboane şi ciocolate. În fiecare dimineaţă asistam
la ceremoniile de înălţare a drapelului cu zvastică în mijlocul unui
cerc, care flutura toată ziua în vârful unui catarg înalt. (Mama avusese
un alt vis premoniţional, în care acel drapel a căzut din vârful
catargului, făcându-se negru când a ajuns la pământ şi dânsa povestea
visul la toţi spunând că nemţii or să piardă războiul!). Atunci, la
ridicarea drapelului, eu stăteam deseori prezent lângă soldaţii frumos
aliniaţi în careul din jurul catargului care cântau cu voci frumoase şi
cu braţele întinse, cunoscutele lor imnuri fasciste “Horst Wesel Lied”
şi “Die Fahne hoch!” (Braţul sus!). Să fiu sincer, cântecele lor îmi
plăceau, fiindcă erau armonioase. Le ştiam melodiile pe dinafară, căci
le auzise de zeci de ori, fiind primele coruri auzite în viaţa mea,
într-un fel, primul contact cu muzica, deoarece aparatele de radio erau
interzise în acea vreme de război şi nu auzisem altă muzică în afară de
melodiile cântate de noi la grădiniţă.
Mi se permitea totdeauna să intru în
cazarma armatei, asistând cuminte chiar şi la şedinţele strict secrete
ale ofiţerilor SS, căci ei nu aveau de ce să se teamă de mine care abia
ştiam câteva cuvinte nemţeşti. Unii din ofiţeri mi se adresau ei în
româneşte, căci dânşii ştiau mai bine româna decât ştiam eu germana. De
la un soldat neamţ care creştea o broască ţestoasă într-o ladă de lemn,
profitând de faptul că mă lăsase singur să mă joc cu această micuţă
prietenă a lui, într-o zi i-am luat broasca şi în timp ce traversam în
fugă cu ea în braţe drumul spre casa şcolii de vizavi, stăpânul ei m-a
prins, mi-a luat broasca strigând la mine furios: “Romin hoţ!”, apoi m-a
ridicat de centura pantalonilor în aer şi mi-a aplicat câteva palme la
fund. Probabil că m-au durut fiindcă am început să ţip şi să plâng. După
ce mi-a dat drumul, am alergat fuga să-l pârăsc, dar nu la mama, ci la
Herr Hermann, cel mai mare în rang ofiţer de acolo, care vorbea binişor
româneşte şi care mă iubea. Acesta m-a luat repede în braţe, mi-a şters
lacrimile şi m-a sărutat, iar pe soldatul care m-a bătut l-a certat cu
asprime în faţa mea şi i-a dat o zi de arest, fără mâncare, închizându-l
în camera care fusese cantina şcolii. Cheia au luat-o soldaţii care
l-au arestat râzând de ce pedeapsă primise. Râdea şi neamţul pedepsit,
însă ei nu ştiau că noi mai aveam în casă o cheie de la cantină. După
plecarea lor, am dat fuga la bucătărie, am luat o bucată mare de brânză
şi pâine, am deschis uşa arestatului şi i-am pus mâncarea pe masă,
rugându-l să iasă afară. Neamţul a zâmbit, m-a mângâiat pe cap
spunându-mi ceva în nemţeşte (probabil că îmi cerea scuze pentru ce
făcuse), dar deşi trăgeam de el să-l scot afară, a refuzat să iasă şi,
prin semne, m-a rugat să-l las singur şi să încui uşa cu cheia la loc.
Seara a fost eliberat şi chemat de aceeaşi colegi ai lui la masa de la
popotă, unde uneori mai mă alegeam şi eu cu câte ceva bun.
Când, la 1 august 1943, începuseră
bombardamentele americane asupra Ploieştiului (codul acţiunii era “Tidal
Wave”, adică “Valul Fluxului”), sirenele sunau, cu întreruperi repetate
împreună cu alarma de mână de la primărie, iar noi ne ascundeam cu
toţii pe valea gârlei Bălana, luând cu mine mereu, într-o mână, colivia
cu cei doi porumbei şi pisoiaşul meu în altă mână, “să nu moară de
bombe”… De acele fiinţe eu nu mă despărţeam nicicum. Spre Ploieşti se
auzeau bine bubuiturile tunurilor antiaeriene româno-germane care apărau
rafinăriile locale, grav atinse de bombe, dar mai tare se auzeau
zguduiturile înfundate ale bombardamentelor zilnice care, cu mici pauze,
durau circa o oră şi jumătate, făcând geamurile să vibreze în Ceptura
şi-n împrejurimi, timp în care eu muream de frică. Avioanele america
B-24 Liberator, cam 180 la număr, decolate din Libia, iniţial, zburau
toate la mare înălţime în grupuri de circa 20 şi străluceau ca nişte
scânteioare la soare, aruncând beteală pentru a deruta tirul artileriei,
apoi coborau mult, pentru a arunca bombele mai cu precizie la ţintă.
Vreo 50 au fost doborâte de artileria şi aviaţia româno-germană încă din
prima zi de atac aerian. Însă bombardamentele se repetau în zilele
următoare. Într-o zi am văzut cum pe deasupra mea, la nivelul vârfurilor
de plopi, a trecut cu zgomot uriaş un avion de vânătoare german de la
baza lor aviatică din Mizil, urmărit şi mitraliat de un avion de
vânătoare american din seria celor care însoţeau bombardierele.
Pârâiturile îmi spărgeau urechile şi nu auzeam strigătele mamei mele
care mă căuta cu exasperare. Am căzut de frică în genunchi strigând cu
disperare pe Dumnezeu să nu tragă americanii şi în mine, să-mi vină
repede în ajutor şi să mă scape. Eram tare, tare speriat, cumplit de
înfricoşat şi am văzut cum avionul german s-a prăbuşit după dealul din
apropiere.
Câteva din cartuşele goale de mitralieră
trase au căzut şi în jurul meu. După ce a sunat încetarea alarmei, tot
satul am fost acolo şi am văzut trupurile arse ale unor doi piloţi
germani din avionul care încă mai era învăluit de flăcări. Femeile
plângeau bocind peste trupurile piloţilor tineri. A doua zi nemţii au
sosit de la Mizil cu un mare camion-platformă şi cu o macara pentru a
ridica trupurile colegilor lor şi relicvele aparatului căzut. Peste alte
câteva zile am fost martorul altei scene spectaculoase. Noaptea veneau
avioanele ruseşti iar atunci cerul se umplea de reflectoare şi de
baloane captive. Când avionul era prins de vreun reflector, alte zeci de
reflectoare se încrucişau imediat peste el, timp în care vedeam cum
explodează obuzele în jurul lui. Vă mărturisesc că scena îmi plăcea
grozav, părând un nemaipomenit foc de artificii cu bubuituri şi asta mă
amuza.
Adesea avioanele ruseşti scăpau
ascunzându-se în nori. Deasupra Cepturei, un mare avion de bombardament
american a fost atins de obuzele antiaeriene trase de lângă Ploieşti şi
nava aeriană cădea rostogolindu-se spectaculos în flăcări şi cu o dâră
neagră de fum, venind spre noi (impresie falsă, deoarece el s-a prăbuşit
mult mai departe), dar scena care mi-a rămas întipărită în minte a fost
un număr de vreo cinci-şase paraşute care au apărut din avionul ce se
apropia de sol. Se vedeau ca nişte balonaşe albe ce se măreau din ce în
ce mai mult. Una din paraşute, probabil stropită cu benzină, cădea
arzând, apoi paraşutistul s-a prăbuşit brusc, ca o piatră la pământ.
Toţi ceilalţi au aterizat cu bine pe deal, printre vii, iar pe la prânz
au fost prinşi de jandarmii din Ceptura, căci paraşutiştii s-au predat
lor fără nici o rezistenţă. Atunci am văzut pentru prima dată cum arată
americanii. Erau nişte flăcăi înalţi şi frumoşi. În drum spre
jandarmeria din incinta primăriei au fost urmaţi de multă lume curioasă.
Văzând biserica, au cerut, prin gesturi, să intre în ea să se roage şi
li s-a îndeplinit rugămintea. Deoarece nimeni nu ştia nici o limbă
străină în Ceptura, primarul i-a chemat pe părinţii mei să traducă ce
spuneau prizonierii, însă părinţii mei nu ştiau engleza ci numai
franceza. Din fericire, un paraşutist american ştia franceza cam la
acelaşi nivel cu al părinţilor mei. Numai dumnealor şi cu mine am avut
voie să intrăm în sediul jandarmeriei unde prizonierii erau întinşi pe
paturi şi pe jos. Unul avea piciorul scrântit şi julit de un arac de
vie; ceilalţi erau bine. Lumea curioasă stătea bulucită afară.
Paraşutistul care vorbea franceza a spus că este pilot şi că roagă
autorităţile române să nu îi predea nemţilor căci aceştia îi împuşcă pe
loc pe toţi prizonierii americani. Îmi amintesc că pilotul m-a strâns la
pieptul lui şi că m-a sărutat pe frunte, iar eu i-am numărat până la
zece pe franţuzeşte, căci mai mult nu ştiam. Ne-a arătat nişte poze cu
soţia şi doi copii de-ai lui cam de vârsta mea, apoi mi-a dat cadou o
hartă colorată pe care figura zona Ploieştiului, harta fiind însă
imprimată pe mătase naturală. Pilotul l-a rugat pe tata să-i procure o
sticlă de apă oxigenată pentru piciorul scrântit şi julit la aterizare.
Tata şi cu mine ne-am dus imediat la farmacia doamnei Aldea care a
refuzat să ne dea apă oxigenată pentru acei “criminalii care au şters de
pe hartă Ploieştiul omorând mii de oameni şi care i-au speriat de
moarte pe Mihăiţă, copilul ei”, cum zicea dânsa care îşi avea soţul pe
front. În cele din urmă, la insistenţele tatălui meu, farmacista ne-a
dat soluţia cerută, însoţind-o de drăcuieli cumplite şi de blesteme
dure. Americanul însă ne-a mulţumit cu lacrimi în ochi bandajându-şi
piciorul cu apa adusă cu blesteme. La scurt timp a venit un autobuz
militar cu soldaţi şi ofiţeri români şi i-a luat pe americani. La
plecare, prizonierii ne-au făcut la toţi cu mâna şi ne-au zâmbit. Mulţi
ceptureni le-au răspuns cu aceleaşi gesturi prieteneşti, dar unii i-au
înjurat. Şeful de post mi-a confiscat harta primită de la pilotul
american. După plecarea lor a mai sosit o maşină cu ofiţeri români,
apoi, de la Mizil, vreo cinci maşini militare germane. Atunci am asistat
la o ceartă mare între ofiţerii români şi cei germani care protestau că
românii nu le-au predat lor prizonierii. Dar un ofiţer român care
vorbea bine nemţeşte a ţipat furios la nemţii ce aveau grade mai mici
decât el, s-a urcat nervos în maşină şi a plecat în viteză. Aliaţii
germani au tăcut mâlc s-au întors cu coada între picioare, fără nici o
captură.
La nici o lună după acest eveniment, în urma înaintării rapide a
trupelor sovietice în România, întreaga garnizoană germană a plecat
foarte grăbită într-o noapte, lăsând barăcile libere. Acolo ei au
abandonat multe pături, cearşafuri şi vase de gătit care au fost luate
de vecinii mei. Într-o dimineaţă, gornistul satului suna cu goarna pe
străzi şi anunţa că regele Mihai l-a arestat pe mareşalul Antonescu şi a
întors armele contra foştilor aliaţi germani. El mai spunea că am
trecut de partea trupelor ruseşti care vor sosi în curând şi în Ceptura,
trebuind ca fiecare casă să abordeze la poartă un steguleţ alb şi unul
roşu, iar lumea să iasă în capul satului cu flori spre a-i întâmpina pe
eliberatori. Naivi, sute de bărbaţi şi femei i-au aşteptat cu flori pe
ruși. Printre ei, am fost şi eu cu tata. Dinspre şoseaua ce mergea spre
Iaşi au apărut primele coloane de maşini şi tancuri ruseşti, dar cum au
intrat în sat, zeci de soldaţi ruşi, majoritatea beţi, au sărit din
camioane şi au început să alerge după femei. Vreo zece din ele au fost
prinse şi le-au violat imediat pe loc, la marginea străzilor, în faţa
noastră, apoi le-au luat cu ei şi am auzit că au fost eliberate după
câteva zile, toate sosind pe jos batjocorite şi plângând. Lumea făcea
comparaţie cu comportamentul soldaţilor germani, deosebit de civilizaţi.
Sovieticii scotoceau casă după casă, căutând mâncare şi băutură.
Pivniţele boierilor Minculescu şi Mărăcineanu au fost devastate. Noi
ne-am ascuns foarte înfricoşaţi din faţa ruşilor, dar în final ne-am
speriat de geaba, fiindcă a doua zi, dintr-un tanc însoţit de o maşină
marca ZIS, blindată, ne-am trezit în curtea şcolii cu trei ofiţeri ruşi,
foarte politicoşi. Unul era rănit la mâna dreaptă pe care o avea legată
de gât. Toţi trei vorbeau bine franceza şi germana. Au cerut mâncare şi
părinţii mei le-au gătit nişte pui la grătar. Regretau că în armata lor
există şi soldaţi răi şi necivilizaţi. Doi din aceşti ofiţeri spuneau
că în civilie sunt ingineri, că au terminat facultatea la Leningrad şi
că au copii mici acasă. Îmi amintesc că, la plecare, ne-au îmbrăţişat cu
drag şi că au plâns. Nici unul nu spera că ei vor ajunge teferi până la
Berlin. Aşa spuneau şi poate că aveau dreptate. Când i-am văzut că
plâng, am început să plâng şi eu. Toţi trei m-au sărutat. Unul din ei
m-a luat în braţe şi i-a rugat pe părinţii mei să mă lase să merg cu el
pe turela tancului până la primărie. Auzindu-l, am fost primul de acord
şi, întrucât încrederea era deplină, mi s-a dat voie. Eram foarte
bucuros şi mândru că merg sus pe tanc, ţinându-mă bine de turelă că
tancul se cam legăna.
Am mers aşa vreo 300 m, cel rănit
ţinându-mă strâns de braţ, după care m-a debarcat în faţa primăriei.
Tancul nostru fusese urmat în fugă de mai mulţi copii. La despărţire,
ofiţerul sovietic m-a sărutat din nou de mai multe ori, cu mult drag.
Când m-a strâns în braţe, m-a mânjit puţin de sânge din rana lui cu
bandaj pătat. Era – cum se spunea atunci – “sângele vărsat de un erou
sovietic pentru eliberarea României”… După gestul de despărţire,
ofiţerul a intrat în turelă şi dus a fost. Şi uite aşa… eu pot să mă
laud că sunt poate singurul român care, în timpul războiului, am fost
mângâiat, pupat şi drăgălășii atât de nemţi, cât şi de americani şi de
ruşi! Pare greu de crezut, dar exact aşa s-a întâmplat. Era avantajul de
a fi copil, căci şi copiii de pretutindeni pot fi luaţi ca simbol al
păcii între popoare, alături de porumbeii albi cu crengi de măslin în
cioc. Oare cine o mai fi fost atunci ca mine?
Tot în acea perioadă simţeam o mare
bucurie când în sat veneau ţiganii ursari. Ei dădeau adevărate
spectacole cu urşii lor care aveau un belciug petrecut fără milă prin
nas, de care era legat un lanţ lung, aşa cum au şi în zilele noastre
ursarii din India, căci de acolo au venit ei cu obiceiul acesta.
Animalele lor dansau legănându-se, atunci când le cânta din clarinet, în
timp ce alt ursar bătea la tamburina cu zăngănele metalice. Toţi cântau
la clarinet sau taragot aceeaşi melodie foarte la modă pe atunci, un
cântec care astăzi are cuvintele “Doamne, ocroteşte-i pe români”…
Acestea sunt, desigur, versuri noi, adăugate în ultimele decenii,
deoarece, în realitate, melodia originală era una anti-rusească,
amintindu-mi bine o parte din versuri: “Şapte mere-ntr-o basma/ Şi-am
plecat la Moscova,/ Tra-la, la la lai, la la…/Şapte mere-ntr-o basma/
Şi-am plecat la Moscova,/ Tra-la, la la lai, la la…/ Măi Staline, nu
ofta,/ Că Moscova nu-i a ta!/ Tra-la, la la lai, la la…/Măi Staline, nu
mai plânge, / C-ai vărsat atâta sânge,/ Tra-la, la la lai, la la…” Toată
lumea o cânta însoţind sunetul taragotului, iar urşii ţiganilor, bieţii
de urşi, se învârteau în ritmul melodiei şi când spectacolul se
termina, fiecare urs venea la tine cu o talgeră în “mână” şi nu pleca
până ce nu îi puneai în ea nişte bani. Unii urşi erau frumoşi şi înalţi
de peste doi metri atunci când se ridicau în picioare. Femeile se
speriau, ţipau şi fugeau, în timp ce eu mă duceam până sub ei
mângâindu-i pe burtă, căci mi se păreau foarte blânzi. Alţii nu executau
imediat comenzile şi erau bătuţi cu cruzime cu bâtele. Pentru că mă
ţineam mereu după ursari, unul m-a întrebat: “Nu vrei să mergi cu mine?
Hai acum, domnişorule, că te fac mare meşter ursar şi ai să câştigi
bine…” Să fiu sincer, mi-ar cam fi plăcut meseria lui, dar văzând că
insistă şi că întinde mâna spre mine să mă apuce, am rupt-o pe loc la
fugă, fiindcă auzisem că ţiganii fură copii.
După război, în 1945, tatăl meu a fost
mutat ca director la şcoala cu clasele I-VII din Scăieni-Prahova,
locuind tot în casa şcolii (şcoala era în construcţie şi de aceea
clasele propriu zise se făceau în incinta căminului cultural din
localitate). Lângă locuinţa şcolii era şi un grajd şi părinţii mei, buni
gospodari, au cumpărat o capră, oiţe, găini, porumbei, raţe, bibilici,
iepuri de casă iar mai târziu chiar şi o vacă. În vacanţele de vară eu
eram cioban şi, alături de alţi copii, mergeam cu capra, cu oile, cu
iezii şi mieii, apoi cu vaca şi viţelul, la păscut, pe câmp, la pădure
şi pe deal. Acolo ascultam cântecul păsărelelor, învăţând să recunosc
multe specii, pasiune păstrată până astăzi, când am devenit un bun
ornitolog amator, cu numeroase cărţi de specialitate şi multe
înregistrări sonore. Chiar şi vasta grădină de atunci a şcolii era un
loc minunat de păşune. Acolo mă jucam cu iezii şi cu mieii mei, dar cel
mai mult cu viţeluşul de care eram nedespărţit. Parcă-l văd şi acum cum
alerga zburdând până în fundul grădinii învârtind coada în vânt, ca după
aceea să revină la mine tot zburdând, pentru a mă linge pe păr sau pe
faţă cu limba lui aspră ca o perie, în timp ce eu îl scărpinam sub
gâtuleţul ce-l ţinea întins, aşteptând să-i sărut ochii blânzi în care
se reflectau florile de cireş. Sacrificarea lui a fost una din marile
tragedii ale copilăriei mele. Iarna, în preajma marilor sărbători,
mergeam cu alţi copii de-o seamă cu mine, cu sorcova, cu colindele, cu
pluguşorul, cu steaua şi chiar cu Irozii, interpretând din casă în casă
micile scenete cu Irod-împărat.
După terminarea primelor patru clase
primare, am urmat clasa a V-a (care atunci se numea clasa întâi de
liceu), la Ploieşti, la “Liceul Sfinţii Petru şi Pavel”, făcând o navetă
dificilă cu trenuri supra-aglomerate, stând agăţat pe scările
vagoanelor chiar şi iarna sau, mai rău, stând pe tampoane, căci în
vagoane nici vorbă nu exista vreun loc. Odată am căzut de pe scară
atunci când a plecat trenul şi am avut norocul că un bărbat m-a împins
cu piciorul departe de şină. Atunci am fost rănit de pietre şi am stat
aşa jos până a trecut toată garnitura, să nu fiu lovit de scările
vagoanelor. În acea zi am lipsit de la şcoală. Vara mergeam deseori pe
acoperişul vagoanelor, alături de zeci de alţi navetişti. Aşa erau
condiţiile de navetă în acei ani. Clasa a VI-a am urmat-o la Şcoala nr. 5
din Ploieşti, clasa a VII-a la Scăieni, iar din 1950 până în 1954,
pentru clasele VIII-XI, am fost elev la “Liceul I.L.Caragiale” din Ploieşti.”