Totalul afișărilor de pagină

luni, 13 aprilie 2015

Cultura la Mizil

Mizilul a iubit cultura. Nu știu dacă dintotdeauna, pentru că nu știu care vor fi fost începuturile Mizilului. Știm măcar că la Mizil s-a făcut școală și, mai mult decît atît, acolo, adică aici, a fost și un teatru. Teatrul Mareș. Dar toate acestea, școala și teatrul, nu erau suficiente, firește. Așa că atunci cînd s-a simțit nevoia unui cerc cultural, s-a făcut. Nu poți împiedica setea de cultură. Mizilenii trebuiau adăpați. Iarăși nu am habar ce se va fi întîmplat la și cu acest cerc, la care probabil oamenii trebuie să se fi adunat totuși la o masă patrată ori dreptunghiulară. Ceva tot ne-a rămas din vremurile acelea însetate. Urme cu mici delicii de satiră. Nici nu se putea altfel.

Furnica, an 9, nr. 39, mai 1913



 
Realitatea ilustrată, an 5, nr. 253, 3 decembrie 1931

Gazeta Municipală, 4 februarie 1944
Și pentru că în provincie și varieteul e cultură, nu-i așa, o tendință un loc comun: Mizilul.

Realitatea ilustrată, an 8, nr. 413, 19 dec 1934
 

miercuri, 8 aprilie 2015

Ducele Mikäel de Palmares, un țigan mizilean?

Mizilul nu și-a făcut intrarea în literatura română prin Caragiale. Se întîmplase ceva mai devreme. Ce știm este că vina îi aparține lui Ioan A. Bassarabescu. El scrisese povestirea Pe drezină, cu doi șefi de gară, unul căsătorit cu o mizileancă. Gara la care era titular e a Mizilului, deși nu e numită -- însă contextul sugerează asta. Povestirea a apărut în Foaia populară, anul III, numerele 15 și 16 din 9 aprilie / 23 aprilie 1900. Început de secol, început literar. Ambele texte, al lui Bassarabescu și al lui Caragiale, au legătură cu calea ferată. Firesc. Trenul era ceva nou, modern, șansa Mizilului de a fi făcut cunoscut lumii.

Totuși, adevărata intrare a Mizilului în literatură pare să se fi petrecut ceva mai înainte. În literatura franceză, mai precis. În 1873. Căutînd prin ziarele sfîrșitului de secol XIX, am găsit în Telegraful din a doua parte a anului 1883 și prima a lui 1884 romanul foileton scris de Petre Zaccone: Memoriile unui comisar de poliție. La sfîrșit de episod apărea și mențiunea: traducere de Cober. Am conchis că era ceva bizar cu acest Petre Zaccone. M-am lămurit repede. Traducătorul făcuse exces de zel și îl transformase pe Pierre în Petre. Cum nu sînt un cititor de romane polițiste, habar nu aveam de acest autor, care a fost pare-se destul de prolific. La o simplă căutare pe google vei afla că Pierre Zaccone a scris șaizeci și ceva de romane polițiste, de enigme, mistere etc. Romanul polițist, una din categoriile romanului popular, îl include printre autorii săi care au scris foarte mult folosindu-se de formula foiletonului, alături de mult mai cunoscuții Eugène Sue, Paul Féval, Émile Gaboriau, Gaston Leroux și alții. Prima ediție a apărut în 1872 cu titlul La Lanterne rouge (Felinarul roșu) și a fost ilustrată. A mai apărut însă o ediție în 1875 cu titlul modificat, La Lanterne rouge - Mémoires d'un commissaire de police, fără a mai avea ilustrații. Acești ani i-am găsit pe pagina pe care wikipedia i-o dedică lui Pierre Zaccone. Din acea primă ediție eu am consultat una pe care apare anul 1873, iar din cea de-a doua una care este datată 1879.

Dar Mizilul, unde e Mizilul? Ei bine, la finalul primei părți a romanului Memoriile unui comisar de poliție, apărut în două volume în ediția a doua din 1879, cea pe care am consultat-o mai întîi, se lămurește situația, ca în orice roman polițist. Aflăm cine e criminalul, logic. Numele lui este Mikäel de Palmares și este duce. Pe scurt, se face vinovat de triplă crimă: baronul de Poll, principele de Karpeles și fiica sa, Nida. Cea care-l dă în vileag este o fostă iubită, Germaine, pe care o părăsise cîndva, cu zece ani în urmă, și care își jurase răzbunare. Cam așa cum se întîmplă în multe astfel de romane. Cînd îl pune în fața adevărului, Germaine îi pronunță și adevăratul nume: Marcule țigane / Marcus le Tzigane. Mikäel / Marcus / Marcu este nevoit să se explice și iată-l destăinuindu-se. La un moment dat îi spune lui Germaine: „Oribil! zici tu?... și îndrăznești să vorbești de răzbunare! Ei bine, du-te în micul sat Mizil; cercetează pe aceia care au trăit acolo acum douăzeci de ani și întreabă-i cum principele Karpeles trata odată pe Marcus le Tzigane!” Asta da dezvăluire. Un nou subiect pentru un film cu țiganii din Valahia secolului XIX, doar că povestea care se petrece în 1856 trimite nu spre o ecranizare de tip western, à la Aferim!, ci mai degrabă spre un film polițist clasic sau de aventuri. Dau în continuare episodul apărut în Telegraful anul XV, nr. 3504 din 24 ianuarie 1884.







Și dintr-o dată iată-mă pus pe treabă -- un soi de investigator, cum s-ar zice. Trebuia să aflu mai multe despre Marcu țiganul și despre Mizil. Dar, surpriză! Descarc romanul, în două volume, caut, dar Mizil ioc. Nici urmă. Localizez capitolul Ultima rugăciune și descopăr că „Mizilul” din Telegraful era în originalul franțuzesc „Mirzil”. Haideți totuși să ne lămurim. Răsfoiesc iarăși numerele următoare ale Telegrafului. Între cele două părți ale romanului, ediția pe care am consultat-o a fost publicată în două volume, există trei capitole puse snop sub titlul Între paranteze. Aceste trei capitole speciale se găsesc la începutul celui de-al doilea volum. Sînt oarecum explicative și conțin istoria lui Marcu, doar că spusă cu o ușoară schimbare de ton. Ei bine, povestea personajului începe totuși în Valahia, ceea ce mă face să cred că acel straniu și de nereperat „Mirzil” trebuie să fi fost totuși „Mizilul” nostru. Căutînd pe net nu am găsit nici o urmă a acestui fictiv „Mirzil”. Pe de altă parte, mai există argumentul că țiganii au o oarece vechime la Mizil, așa încît putem pune acel intrus „r” pe seama dificultății de pronunție a numelor străine și a transliterării defectuoase. Ca să nu vă las cu ochii în soare, dau și continuarea, să mai descoperim și alte nume românești.











Iată și o gravură care îl înfățișează pe Marcu Țiganul ucigîndu-l pe Vasile. Sursa este o altă ediție a romanului lui Pierre Zaccone, publicată în 1873 de J. Brouillet la Paris.

Romanticized depiction of life in Romania: the Gypsy "Marcus", an emancipated slave, kills the estate intendant "Basile", and hurls the cadaver over the ledge. The setting for these events is the city of Giurgevo (Giurgiu).


Pentru a fi sigur că pot echivala „Mirzilul” cu „Mizilul” am mai încercat ceva căutări. Pe un forum, într-o discuție pe tema primului război mondial apare această transcriere greșită.


În fine, trebuie spus că au mai existat cîteva așezări care au purtat acest nume, doar că nu pentru o durată considerabilă. Unul era în Oltenia, mai precis în județul Vîlcea (sursa: Marele dicționar geografic al României alcătuit și prelucrat după dicționarele parțiale pe județe de George Ioan Lahovari, Socec, București, 1901, pag. 358). Astăzi, acest sat apare cu denumirea ușor modificată: Mazili, Măzili. La o consultare mai atentă a acestui dicționar se poate observa că denumirea Mizili este o transcriere greșită a denumirii corecte, care apare mai frecvent, respectiv Mazîl. Aceeași denumire o întîlnim și la unul din cătunele componente ale comunei Fîntînele, din imediata apropiere a Mizilului: Mazîl.


Din cîte îmi amintesc, celălalt Mizil, un sat sau cătun, era undeva în Prahova, doar că spre Vălenii de Munte. La vremea la care Pierre Zaccone scrie acest roman -- 1873 este anul ediției J. Brouillet, 1879 cealaltă ediție -- Mizilul era o așezare negustorească, o comună urbană, pe care autorul ar fi putut s-o presupună sat cîndva pe la anul 1830, cînd Marcu Țiganul încă era localizat acolo. Din catagrafiile vremii, mai precis în 1837, aflăm că Mizilul avea 122 de familii. Mărimea așezării nu îndreptățea nici pe departe la un statut urban, ceea ce ar corespunde descrierii succinte „micul sat Mizil”. Dar să nu piedem din vedere un lucru important: contextul despre care vorbim este de fapt o poveste, un roman popular, iar existența contradictorie a acestui „Mizil” nu dovedește mare lucru. Dacă Mirzil = Mizil, singura rezultantă este aceea că Mizilul literar, deci ficțional, își are începuturile la 1873 / 1879 în literatura franceză și la 1884 în presa română.

La urma urmelor, indiferent dacă tribul lui Marcu Tziganul era sau nu din Mizil, prin ziarul Telegraful Mizilul a intrat în literatura franceză, care i-a luat-o înaintea celei române. Un țigan ajuns în Franța, la Paris, plimbat oriunde pentru răzbunare face ca sfîrșitul unui roman polițist să basculeze în explicații și justificări de ordin social, cu mici accente etnografice (vezi spicuirile din balada Meșterul Manole, pe care o întîlnim și într-un episod anterior).

Încă un amănunt. Poate face obiectul unei alte investigări. În cîteva numere din Telegraful, în septembrie 1878, am găsit o reclamă făcută unui magazin de coloniale. Aparținea unui anume P. Zaccone. Nu știu ce legătură ar putea fi între acesta și scriitorul de romane polițiste. Poate face obiectul unor alte căutări.





Politicianul mizilean

Habar n-am de cînd s-a făcut politică la Mizil. Pe la mijlocul secolului XIX exista un reprezentant și pentru pămînturile, deal și cîmpie, cărora Mizilul le era soare, metropolă, reședință sau, în fine, loc de Doamne-ajută. Fie că s-a numit plasă sau circumscripție, Mizilul era o bătătură care-și trimitea alesul la București. Ce făcea acesta la capitală, greu de zis. Greu de zis dacă aveau vreo greutate vorba și faptele lui. Dacă atîrnau ceva în vreo balanță. Totuși, serioși fiind, s-ar zice că omul acela fericit de-atîta considerație populară avea treburi serioase. Trebile țărei, firește. A se lăsa, e vorba potrivită, răspunsul. O dată plecat, alesul alege și el. Că are de unde. Matematica posibilităților nu iartă. Lovește unde nu te aștepți, așa cum și arta o face uneori (vezi Darius Vâlcov). Poate că alesul mizilean atîrna și el ceva-n vreo balanță. Mă rog, asta e viziunea timpului acela. În urmă cu 100 de ani. Ca și acum de altfel. Ce încetineală totuși prin secolul vitezei. (click pe imagine pentru o mai bună vizualizare)

Furnica, anul IX, nr. 15, 9 decembrie 1914

marți, 7 aprilie 2015

Romeo și Julieta la Mizil - vizual

Piesa de teatru scrisă de Ranetti nu e atît de cunoscută. Titlul pare să trimită mai degrabă la o bizarerie, o scorneală de presă ori la un vis provincial. Nu zic că ar fi vreo capodoperă. E bine măcar că după o sută de ani titlul ăsta a rămas. Înseamnă poate ceva. Și, cu atît mai bine, Mizilul este conținut ca un miez al cărui gust trebuie tratat cu grijă, dacă nu chiar cu circumspecție. Mizilul nu e ușor de luat la preț de matineu. 
Cam asta ar fi ideea, că Mizilul e încă în vedere. Pentru că un fost prim-ministru, deputat de Mizil, ține redacțiile de știri pe jar cu glonțul de SMITH & WESSON calibru 38 și fularul Burberry, provocînd discuții cu alonjă semiotică. Pentru că succesorul său la deputăție în circumscripția Mizil este Vlad Cosma, un pițiponc politic cu alură de semi-doct, duios cerșetor de imunitate. Pe ei chiar i-am mai putea trece cu vederea -- nu sînt mizileni. Vinovați sînt mizilenii pentru că i-au votat. Dar uite că mai iese din rînd un ministru al telecomunicațiilor, Gabriel Sandu, mizilean get-beget, care inundă ecranul tv cu deversări, habar n-avem cît adevăr și cît fabulă. Și adevărul, și fabula, cîte vor fi, își pun poalele-n cap, ca Mărioara și Vasilache, și totul trece într-un număr cu scheme înfricoșătoare, matematici fluid-finaciare. Unde mai pui că îi urmează, într-un tulburător rol de primar-păpușoi mister Emil Proșcan, mizilean prin funcție în administrație vreme de 19 ani, și ca printr-un mister gata să detecteze ADN-ul poporului român la congresul partidului, în pauza de respirație și de sanviș a prea-burtoșilor colegi -- la rîndu-i făcînd turul televiziunilor și site-urilor cu intervenția sa ruptă de la gura unui personaj din Ranetti. 
Imaginea e la mare trecere, în trecerile lor pe ecrane, ca niște întreceri socialiste. Dar divaghez. Nu voiam decît să introduc cîteva imagini care au legătură cu piesa lui Ranetti. Un pic de arheologie vizuală a unei piese comic-dramatice. O fotografie și cîteva desene cu personajele sale. Niște pesonaje de tuș mai expresive decît sus-numiții mizileni sau reprezentanți ai mizilenilor, deformați de pixeli, deși și unii și alții corupți și venali în măsuri cît se poate de apropiate. Poate că tușul și timpul atenuează, iar predispoziția pentru arta dramatică ne face mai sensibili chiar și la frumosul urîtului. Bleah!!!

Revista Furnica, an 6, nr. 15, decembrie 1909




Revista Furnica, an 2, nr 63, noiembrie 1905

Revista Furnica, an 2, nr 63, noiembrie 1905


Cu ei chiar că s-ar putea face un Partid Național Mizilean. PNM. Pana mea!


luni, 6 aprilie 2015

duminică, 5 aprilie 2015

Ranetti, o copilărie

Amintirile din copilărie ale scriitorilor au privilegiul că ies mai lesne în față. Au firmă, cum s-ar zice. E drept că și ale altora pot lua fața, tot datorită scriitorilor, care și le însușesc hoțește ori le mixează abil în povestiri sau romane, în vreme ce adevărații lor proprietarii pălesc sub nume fictive. În fond, oamenii se duc, poveștile rămîn, ca să ne jucăm cu și de-a proverbele. Amintirile din copilăria lui Ranetti mai aduc ceva mici detalii despre oraș. Mai precis, despre acea grădină a Mavrului, despre care amintisem în postarea dinainte. Legături între ele există. Locul trebuie să fi fost fascinant pentru Ranetti, cu atît mai mult cu cît era unul al relelor, ca să-l repună pe tapetul cu peisaje provinciale prin care se strecoară personaje cel mai adesea bizare: primari, consilieri, birtași și alte soiuri. Textul a apărut în Furnica, anul 11, nr. 43, iunie 1915.



Și o amintire de iarnă, în versuri. De fapt, un pretext pentru un atac la Rege, cam cum se obișnuia în revistă. Furnica, an 8, nr. 14, decembrie 1911.


În fine, iar vară. Și bîlci. Bîlciul de Sf. Petru. Care mizilean nu aștepta cînd era copil să vină vacanța de vară și bîlciul, Drăgaica, cum i se mai spunea. În Furnica, an 11, nr. 425, iunie 1915.


Cinci luni mai tîrziu, bîlciul reapare. Idem copilăria. Furnica, an 12, nr. 9, septembrie 1915.


sâmbătă, 4 aprilie 2015

Grădina publică

Grădina publică a vechiului Mizil era grădina Mavrului. Pe locul acela acum sînt Policlinica, Casa de cultură, internatul Liceului Tase Dumitrescu (fost Agricol), supermarket-ul Lidl, blocurile din zona Teilor. Pentru informații mai precise ar fi nevoie de ceva planuri de urbanism de la sfîrșit-început de secol, pe care însă nu le am deocamdată. Despre grădina Mavrului (de la Mavros, generalul care moștenise diverse proprietăți în oraș, devenite mai apoi ale lui Ioan Cantacuzino, iar în sec. XX ale familiilor Sturdza și Miclescu) se pot citi mai multe în cartea profesorului Viorel Șoldea, scrisă și publicată cu sprijinul lui Ciprian și al Ioanei Șoldea, Amintiri despre Mizil. Destin... și faptă în foileton. O mai amintește și Ioachim Botez, fost profesor de franceză la Liceul Tase Dumitrescu în anii '30, în textele sale despre Mizil, din cele două volume ale Însemnărilor unui belfer. Cum va fi arătat grădina publică a Mizilului la început de secol XX nu știm. Nu știu să existe fotografii cu acel loc, ori poate că așteaptă să le descoperim. În schimb, avem încă un pamflet pe care-l datorăm causticului George Ranetti. Probabil că mizilenii aveau un înalt grad de rezistență la bășcălie de se porniseră atîtea condeie asupra lui. Nu oricine poate îmbrăca hainele de sparring partner. Luat la țintă. Încăpățînarea asta de a rezista la ceva potrivnic se regăsește și în textul descoperit în Furnica (an 10, nr. 3, mai 1914).


Avanpostul feminismului

Legătura ar fi iarăși revista Furnica (numerele 110 oct. și 117 dec. 1906). O schiță, un pamflet, un rîs obișnuit cu o așa-zisă misivă trimisă din Mizil de o presupusă doamnă Madam Mizil. George Ranetti era mușcător cu tot ce prindea: locuri (dar mai ales Mizilul), persoane publice (rege, politicieni, scriitori), oameni obișnuiți fără discriminare (etnie, sex, religie etc.) Cînd Maria Mihăescu nu i s-a predat sufletește, pen' că avea aspirații mai înalte, a botezat-o și numele i-a rămas Mița Biciclista. Habar n-am dacă era misogin, în vremurile alea orice încercare de emancipare a femeilor era o bizarerie. După 100 de ani atitudinile s-au mai schimbat. Uneori ai senzația că nu, dar, în fine... În schița Emancipare femenină -- din numărul 117 -- avem un presupus ochi feminin în telescop și ceea se credea că ar fi putut fi văzut peste fix 100 de ani. O schiță de anticipațiedar cu bătaie în prezentul lui 1906, evident.


Cu o lună înainte, în numărul 110 al Furnicii, apărea un pamflet versificat semnat de aceeași Madam Mizil.


vineri, 3 aprilie 2015

Băile Boboci, din nou

Am mai postat pe subiectul ăsta (aici și aici ). Revin cu oarece noutăți din trecut. Trei fragmente din timpuri diferite, găsite prin biblioteci digitale. Și fără comentarii. Textele în sine sînt suficiente. Eventualele asemănările cu prezentul sînt fie întîmplătoare, fie tradiție pur și simplu. Depinde de simpatii cum să le privim. Deci...

Ziarul Epoca, seria II, an III, nr. 519 din 26 iulie 1897.


Tot ziarul Epoca, seria II, an III, nr. 544 din 27 august 1897. O corespondență de la Mizil cu problemele de la Băile Boboci, dar și din oraș, primărie, biserică...


Anul următor apărea o semnalare, dar cu ceva mai multe detalii, privind situația stațiunii. Tot în Epoca (serie II, an IV, nr 836-229, din 11 aug 1898). Acel consilier care semnează e foarte posibil să fie fost Leonida Condeescu. Era de altfel un conservator destul de vocal și asigura corespondența ziarului cu Mizilul. Mai e de știut că atunci cînd postul de primar era ocupat de un liberal, Leonida Condeescu era unul dintre consilieri, așa încît avem unele motive să-l bănuim pe el ca fiind semnatarul  corspondenței.



În studiul semnat de Dr. Iacob Felix, Istoria igienei în România, apărut în Analele Academiei. Memoriile secțiunii științifice.  Seria 2. Tom 24: 1901-1902, la pag. 296 este menționată și stațiunea Băile Boboci.


În Raportul adresat MS Regelui asupra activității Ministerului Instrucțiunii Publice și al Cultelor, publicat de Spiru Haret la Institutul de arte grafice „Carol Gobl” - București, la capitolul Colonii de vară; excursiuni; măsuri de igienă menționează și stabilimentul de la Băile Boboci pe care Casa Școalelor l-a folosit în anii 1902 și 1903 și pe care intenționează să-l folosească și pe viitor (p. 227-228).



joi, 2 aprilie 2015

Ranetti, o autobiografie

În Furnica, anul 5, nr. 214, 16 octombrie 1908. Cu mai mult umor decît al celor care i-au scris în timp variante sau schițe de biografie. A făcut presă, trebuia să facă literatură. Așa spune aici că i s-ar fi zis, în chip de reproș și medalion. Ceea ce tentează scriitorul la maturitate, autobiografia, Ranetti a formulat undeva mai jos cît se poate de limpede și tare: „cinematografierea unei existenți banale”.



miercuri, 1 aprilie 2015

Amor de mizileancă

În Gazeta săteanului, anul X, nr. 20, 20 noiembrie 1893.


Biciclete la Mizil

Știu că de cîțiva ani sînt ceva amatori de plimbat / dat cu bicla pe dealurile din împrejurimile Mizilului. Nu sînt primii. Au fost și acum 100 și ceva de ani. Iată un articol în Epoca, 3 aprilie 1896, despre cursa care s-a oprit și la Mizil pentru a pune burta la cale.