Totalul afișărilor de pagină

luni, 22 iunie 2015

Aerodromul Mizil II

Încă nişte secvenţe filmate pe aerodromul Mizil, cu o parte din piloții români: între minutele 3:20 și 4:50.


sâmbătă, 20 iunie 2015

Aerodromul Mizil I

Am dat întîmplător de o filmare pentru propaganda de război, doar 36 de secunde, cu o panoramă a aerodromului Mizil.














Pentru a accesa pagina de mai sus intrați aici.
De asemenea, pentru conformitatea informației, încă o fotografie și un link.

miercuri, 17 iunie 2015

Ceasornicari

Mulți mizileni știu numele Trifina. Bătrînul, Ion, era un cunoscut ceasornicar care adesea era solicitat de către Muzeul ceasului din Ploiești. Fiul lui, Nicolae, sper să nu greșesc numele, a fost proiecționist la cinematograf. Cu alte cuvinte, profesii tehnice, migăloase, care solicitau acuratețe, atenție, răbdare și mai ales pricepere. Acum nu mai există la Mizil nici cinematograf și, din cîte știu, nici atelierul vreunui ceasornicar. Căutînd Mizilul pe internet am găsit un interviu luat unui ceasornicar buzoian care a învățat meserie de la unchiul său din Mizil, proprietar al unui atelier și a unor prăvălii. Pentru o călătorie în timp, intrați aici.

luni, 15 iunie 2015

Benjamin Button from Mizil, Buzău

Să te naști bătrîn. Asta e povestea. A scris-o F. Scott Fitzgerald, în 1922: The Curios Case of Benjamin Button. David Fincher a tras și-un film în 2008. Cu o așa pornire să tot curgă povestea. Cam sentimentală, e drept. Filmul și mai și. Dar uite că povestea asta pare a se fi întîmplat chiar la Mizil. Deși știm cum să luăm pamfletul, iarăși o satiră cu Mizilul, aflăm că hazul de necaz are la bază o poveste reală, zică-se. Doar că pe-aici, printre valahi, sentimentul e mai la mișto, nu-i așa? Cazul o scoate din scenă pe mama copilului. Moare în chinurile nașterii. Rămîn bărbații. De unde atîta sentiment? Nu. Povestea justifică satira. Deci... Universul literar, anul XXVII, nr. 10, 18 aprilie 1910.


duminică, 14 iunie 2015

Mizilul în timpul războiului

Am gasit întîmplător pe internet un interviu luat lui Cristian Petru Bălan, un domn despre care veți afla mai multe citind interviul care i-a fost luat de Gheorghe A. Stroia și publicat pe pagina web Armonii culturale. Am selectat un fragment în care este vorba despre Mizil, dar și despre Ceptura, în timpul celui de-al doilea război mondial, una din puținele relatări din acea perioadă despre orașul nostru. 

„Părinţii mei au căpătat apoi repartiţie într-o frumoasă comună montană din Ţara Haţegului, Râu de Mori. Acolo s-au întâlnit şi acolo dumnealor au fost dascăli între anii 1935-1939. În acest Râu de Mori de vis, aproape de faimoasa Sarmizegetusa, se afla celebrul Castel din Carpaţi, descris de marele Jules Verne în cartea cu acelaşi nume, care se pare că l-ar fi şi vizitat, dacă este să dăm crezare unor publicaţii locale, amintite şi de scriitorul Ion Hobana. În pozele care le păstrez şi acum , mă văd pe mine, la vârsta de 2-3 luni, apoi mai măricel, alături de părinţii mei, înconjuraţi de cca 40 de copilaşi de clasele a III-a şi a IV-a, cu toţii îmbrăcaţi în costume naţionale, care le era portul lor zilnic. Atât părinţii, cât şi eu purtăm aceleaşi frumoase costume naţionale ardeleneşti.
Nu am avut nici o doică, dar mi s-a spus că absolut toate fetiţele, pe rând, erau programate să aibă grijă de “Puiu”, cum mi se spunea mie atunci. În 1936 un inspector general din Ministerul Educaţiei, profesorul Petre R. Petrescu, a făcut o mare inspecţie, deplasându-se personal din Capitală cu o brigadă de alţi inspectori, în multe zone din Ardeal, inclusiv la Şcoala din Râu de Mori. El a fost atât de impresionat de felul cum directorul şcolii, învăţătorul Tănase I. Bălan, a administrat acea unitate de învăţământ, fiind cea mai bună din jud. Hunedoara, încât, împreună cu soţia sa, prof. Maria Petrescu, în semne de mare preţuire, i-a cununat pe părinţii mei, iar fiul lor, pilotul locotenent de aviaţie, Cristian-Petru P. Petrescu, m-a botezat pe mine (îi port numele naşului meu care, din păcate, a dispărut într-un accident de pilotare a avionului său). Ulterior, inspectorul general, l-a mutat pe tatăl meu în Muntenia, la Şcoala primară din Ceptura de Jos, judeţul Prahova. Atât la Râu de Mori, cât şi la Ceptura, am locuit în casa şcolii, căci părinţii nu aveau locuinţă. În august 1939, la Ceptura se va naşte sora mea, Maria-Doina-Raluca, căreia mama îi zicea Cocuţa, dar ea se va stinge din viaţă după numai câteva luni, în urma unei epidemii de gripă şi va fi înmormântată la cimitirul de acolo, într-un loc pe care eu nu l-am putut identifica. Îmi amintesc vag de ea. În Ceptura de Jos am stat până în anul 1945, unde am făcut primele două clase primare. La vârsta de cinci ani m-am îmbolnăvit grav de dizenterie şi am fost internat la un spital din Mizil, la secţia de boli infecţioase, într-un salon cu alţi şapte copii cu aceeaşi afecţiune. Nu avea nimeni voie să ne viziteze, inclusiv părinţii. Chiar surorile medicale intrau rar la noi, cu mănuşi de cauciuc în mâini şi învăluite în cearşafuri albe, boala fiind considerată foarte contagioasă. Toţi copiii aceia au murit în faţa mea, unul câte unul, afară de mine. Toţi plângeam în răcnete mari de crunte dureri intestinale, ziua şi noaptea. Îmi amintesc că rămăsesem să plângem numai doi, apoi numai eu singur… A fost cumplit. Nu ştiu cum am supravieţuit, deoarece încă nu se inventase penicilina, iar dizenteria făcea ravagii. Numai rugăciunile mamei, rămasă la Ceptura cu teama de a-l pierde şi pe cel de al doilea copil, cred că m-au salvat. De această frumoasă comună, aşezată între coline mănoase, cu vii celebre, am multe amintiri…
Erau anii războiului şi vizavi de şcoala unde stăteam noi se stabilise cartierul general al unei mari unităţi motorizate germane. Eu eram la grădiniţă şi pe atunci aveam părul blond. De aceea soldaţii şi ofiţerii germani, amintindu-şi probabil de copilaşii lor de acasă, mă iubeau toţi şi mă luau în braţe, mă sărutau şi mă ghiftuiau cu bomboane şi ciocolate. În fiecare dimineaţă asistam la ceremoniile de înălţare a drapelului cu zvastică în mijlocul unui cerc, care flutura toată ziua în vârful unui catarg înalt. (Mama avusese un alt vis premoniţional, în care acel drapel a căzut din vârful catargului, făcându-se negru când a ajuns la pământ şi dânsa povestea visul la toţi spunând că nemţii or să piardă războiul!). Atunci, la ridicarea drapelului, eu stăteam deseori prezent lângă soldaţii frumos aliniaţi în careul din jurul catargului care cântau cu voci frumoase şi cu braţele întinse, cunoscutele lor imnuri fasciste “Horst Wesel Lied” şi “Die Fahne hoch!” (Braţul sus!). Să fiu sincer, cântecele lor îmi plăceau, fiindcă erau armonioase. Le ştiam melodiile pe dinafară, căci le auzise de zeci de ori, fiind primele coruri auzite în viaţa mea, într-un fel, primul contact cu muzica, deoarece aparatele de radio erau interzise în acea vreme de război şi nu auzisem altă muzică în afară de melodiile cântate de noi la grădiniţă.
Mi se permitea totdeauna să intru în cazarma armatei, asistând cuminte chiar şi la şedinţele strict secrete ale ofiţerilor SS, căci ei nu aveau de ce să se teamă de mine care abia ştiam câteva cuvinte nemţeşti. Unii din ofiţeri mi se adresau ei în româneşte, căci dânşii ştiau mai bine româna decât ştiam eu germana. De la un soldat neamţ care creştea o broască ţestoasă într-o ladă de lemn, profitând de faptul că mă lăsase singur să mă joc cu această micuţă prietenă a lui, într-o zi i-am luat broasca şi în timp ce traversam în fugă cu ea în braţe drumul spre casa şcolii de vizavi, stăpânul ei m-a prins, mi-a luat broasca strigând la mine furios: “Romin hoţ!”, apoi m-a ridicat de centura pantalonilor în aer şi mi-a aplicat câteva palme la fund. Probabil că m-au durut fiindcă am început să ţip şi să plâng. După ce mi-a dat drumul, am alergat fuga să-l pârăsc, dar nu la mama, ci la Herr Hermann, cel mai mare în rang ofiţer de acolo, care vorbea binişor româneşte şi care mă iubea. Acesta m-a luat repede în braţe, mi-a şters lacrimile şi m-a sărutat, iar pe soldatul care m-a bătut l-a certat cu asprime în faţa mea şi i-a dat o zi de arest, fără mâncare, închizându-l în camera care fusese cantina şcolii. Cheia au luat-o soldaţii care l-au arestat râzând de ce pedeapsă primise. Râdea şi neamţul pedepsit, însă ei nu ştiau că noi mai aveam în casă o cheie de la cantină. După plecarea lor, am dat fuga la bucătărie, am luat o bucată mare de brânză şi pâine, am deschis uşa arestatului şi i-am pus mâncarea pe masă, rugându-l să iasă afară. Neamţul a zâmbit, m-a mângâiat pe cap spunându-mi ceva în nemţeşte (probabil că îmi cerea scuze pentru ce făcuse), dar deşi trăgeam de el să-l scot afară, a refuzat să iasă şi, prin semne, m-a rugat să-l las singur şi să încui uşa cu cheia la loc. Seara a fost eliberat şi chemat de aceeaşi colegi ai lui la masa de la popotă, unde uneori mai mă alegeam şi eu cu câte ceva bun.
Când, la 1 august 1943, începuseră bombardamentele americane asupra Ploieştiului (codul acţiunii era “Tidal Wave”, adică “Valul Fluxului”), sirenele sunau, cu întreruperi repetate împreună cu alarma de mână de la primărie, iar noi ne ascundeam cu toţii pe valea gârlei Bălana, luând cu mine mereu, într-o mână, colivia cu cei doi porumbei şi pisoiaşul meu în altă mână, “să nu moară de bombe”… De acele fiinţe eu nu mă despărţeam nicicum. Spre Ploieşti se auzeau bine bubuiturile tunurilor antiaeriene româno-germane care apărau rafinăriile locale, grav atinse de bombe, dar mai tare se auzeau zguduiturile înfundate ale bombardamentelor zilnice care, cu mici pauze, durau circa o oră şi jumătate, făcând geamurile să vibreze în Ceptura şi-n împrejurimi, timp în care eu muream de frică. Avioanele america B-24 Liberator, cam 180 la număr, decolate din Libia, iniţial, zburau toate la mare înălţime în grupuri de circa 20 şi străluceau ca nişte scânteioare la soare, aruncând beteală pentru a deruta tirul artileriei, apoi coborau mult, pentru a arunca bombele mai cu precizie la ţintă. Vreo 50 au fost doborâte de artileria şi aviaţia româno-germană încă din prima zi de atac aerian. Însă bombardamentele se repetau în zilele următoare. Într-o zi am văzut cum pe deasupra mea, la nivelul vârfurilor de plopi, a trecut cu zgomot uriaş un avion de vânătoare german de la baza lor aviatică din Mizil, urmărit şi mitraliat de un avion de vânătoare american din seria celor care însoţeau bombardierele. Pârâiturile îmi spărgeau urechile şi nu auzeam strigătele mamei mele care mă căuta cu exasperare. Am căzut de frică în genunchi strigând cu disperare pe Dumnezeu să nu tragă americanii şi în mine, să-mi vină repede în ajutor şi să mă scape. Eram tare, tare speriat, cumplit de înfricoşat şi am văzut cum avionul german s-a prăbuşit după dealul din apropiere.
Câteva din cartuşele goale de mitralieră trase au căzut şi în jurul meu. După ce a sunat încetarea alarmei, tot satul am fost acolo şi am văzut trupurile arse ale unor doi piloţi germani din avionul care încă mai era învăluit de flăcări. Femeile plângeau bocind peste trupurile piloţilor tineri. A doua zi nemţii au sosit de la Mizil cu un mare camion-platformă şi cu o macara pentru a ridica trupurile colegilor lor şi relicvele aparatului căzut. Peste alte câteva zile am fost martorul altei scene spectaculoase. Noaptea veneau avioanele ruseşti iar atunci cerul se umplea de reflectoare şi de baloane captive. Când avionul era prins de vreun reflector, alte zeci de reflectoare se încrucişau imediat peste el, timp în care vedeam cum explodează obuzele în jurul lui. Vă mărturisesc că scena îmi plăcea grozav, părând un nemaipomenit foc de artificii cu bubuituri şi asta mă amuza.
Adesea avioanele ruseşti scăpau ascunzându-se în nori. Deasupra Cepturei, un mare avion de bombardament american a fost atins de obuzele antiaeriene trase de lângă Ploieşti şi nava aeriană cădea rostogolindu-se spectaculos în flăcări şi cu o dâră neagră de fum, venind spre noi (impresie falsă, deoarece el s-a prăbuşit mult mai departe), dar scena care mi-a rămas întipărită în minte a fost un număr de vreo cinci-şase paraşute care au apărut din avionul ce se apropia de sol. Se vedeau ca nişte balonaşe albe ce se măreau din ce în ce mai mult. Una din paraşute, probabil stropită cu benzină, cădea arzând, apoi paraşutistul s-a prăbuşit brusc, ca o piatră la pământ. Toţi ceilalţi au aterizat cu bine pe deal, printre vii, iar pe la prânz au fost prinşi de jandarmii din Ceptura, căci paraşutiştii s-au predat lor fără nici o rezistenţă. Atunci am văzut pentru prima dată cum arată americanii. Erau nişte flăcăi înalţi şi frumoşi. În drum spre jandarmeria din incinta primăriei au fost urmaţi de multă lume curioasă. Văzând biserica, au cerut, prin gesturi, să intre în ea să se roage şi li s-a îndeplinit rugămintea. Deoarece nimeni nu ştia nici o limbă străină în Ceptura, primarul i-a chemat pe părinţii mei să traducă ce spuneau prizonierii, însă părinţii mei nu ştiau engleza ci numai franceza. Din fericire, un paraşutist american ştia franceza cam la acelaşi nivel cu al părinţilor mei. Numai dumnealor şi cu mine am avut voie să intrăm în sediul jandarmeriei unde prizonierii erau întinşi pe paturi şi pe jos. Unul avea piciorul scrântit şi julit de un arac de vie; ceilalţi erau bine. Lumea curioasă stătea bulucită afară. Paraşutistul care vorbea franceza a spus că este pilot şi că roagă autorităţile române să nu îi predea nemţilor căci aceştia îi împuşcă pe loc pe toţi prizonierii americani. Îmi amintesc că pilotul m-a strâns la pieptul lui şi că m-a sărutat pe frunte, iar eu i-am numărat până la zece pe franţuzeşte, căci mai mult nu ştiam. Ne-a arătat nişte poze cu soţia şi doi copii de-ai lui cam de vârsta mea, apoi mi-a dat cadou o hartă colorată pe care figura zona Ploieştiului, harta fiind însă imprimată pe mătase naturală. Pilotul l-a rugat pe tata să-i procure o sticlă de apă oxigenată pentru piciorul scrântit şi julit la aterizare. Tata şi cu mine ne-am dus imediat la farmacia doamnei Aldea care a refuzat să ne dea apă oxigenată pentru acei “criminalii care au şters de pe hartă Ploieştiul omorând mii de oameni şi care i-au speriat de moarte pe Mihăiţă, copilul ei”, cum zicea dânsa care îşi avea soţul pe front. În cele din urmă, la insistenţele tatălui meu, farmacista ne-a dat soluţia cerută, însoţind-o de drăcuieli cumplite şi de blesteme dure. Americanul însă ne-a mulţumit cu lacrimi în ochi bandajându-şi piciorul cu apa adusă cu blesteme. La scurt timp a venit un autobuz militar cu soldaţi şi ofiţeri români şi i-a luat pe americani. La plecare, prizonierii ne-au făcut la toţi cu mâna şi ne-au zâmbit. Mulţi ceptureni le-au răspuns cu aceleaşi gesturi prieteneşti, dar unii i-au înjurat. Şeful de post mi-a confiscat harta primită de la pilotul american. După plecarea lor a mai sosit o maşină cu ofiţeri români, apoi, de la Mizil, vreo cinci maşini militare germane. Atunci am asistat la o ceartă mare între ofiţerii români şi cei germani care protestau că românii nu le-au predat lor prizonierii. Dar un ofiţer român care vorbea bine nemţeşte a ţipat furios la nemţii ce aveau grade mai mici decât el, s-a urcat nervos în maşină şi a plecat în viteză. Aliaţii germani au tăcut mâlc s-au întors cu coada între picioare, fără nici o captură.
La nici o lună după acest eveniment, în urma înaintării rapide a trupelor sovietice în România, întreaga garnizoană germană a plecat foarte grăbită într-o noapte, lăsând barăcile libere. Acolo ei au abandonat multe pături, cearşafuri şi vase de gătit care au fost luate de vecinii mei. Într-o dimineaţă, gornistul satului suna cu goarna pe străzi şi anunţa că regele Mihai l-a arestat pe mareşalul Antonescu şi a întors armele contra foştilor aliaţi germani. El mai spunea că am trecut de partea trupelor ruseşti care vor sosi în curând şi în Ceptura, trebuind ca fiecare casă să abordeze la poartă un steguleţ alb şi unul roşu, iar lumea să iasă în capul satului cu flori spre a-i întâmpina pe eliberatori. Naivi, sute de bărbaţi şi femei i-au aşteptat cu flori pe ruși. Printre ei, am fost şi eu cu tata. Dinspre şoseaua ce mergea spre Iaşi au apărut primele coloane de maşini şi tancuri ruseşti, dar cum au intrat în sat, zeci de soldaţi ruşi, majoritatea beţi, au sărit din camioane şi au început să alerge după femei. Vreo zece din ele au fost prinse şi le-au violat imediat pe loc, la marginea străzilor, în faţa noastră, apoi le-au luat cu ei şi am auzit că au fost eliberate după câteva zile, toate sosind pe jos batjocorite şi plângând. Lumea făcea comparaţie cu comportamentul soldaţilor germani, deosebit de civilizaţi. Sovieticii scotoceau casă după casă, căutând mâncare şi băutură. Pivniţele boierilor Minculescu şi Mărăcineanu au fost devastate. Noi ne-am ascuns foarte înfricoşaţi din faţa ruşilor, dar în final ne-am speriat de geaba, fiindcă a doua zi, dintr-un tanc însoţit de o maşină marca ZIS, blindată, ne-am trezit în curtea şcolii cu trei ofiţeri ruşi, foarte politicoşi. Unul era rănit la mâna dreaptă pe care o avea legată de gât. Toţi trei vorbeau bine franceza şi germana. Au cerut mâncare şi părinţii mei le-au gătit nişte pui la grătar. Regretau că în armata lor există şi soldaţi răi şi necivilizaţi. Doi din aceşti ofiţeri spuneau că în civilie sunt ingineri, că au terminat facultatea la Leningrad şi că au copii mici acasă. Îmi amintesc că, la plecare, ne-au îmbrăţişat cu drag şi că au plâns. Nici unul nu spera că ei vor ajunge teferi până la Berlin. Aşa spuneau şi poate că aveau dreptate. Când i-am văzut că plâng, am început să plâng şi eu. Toţi trei m-au sărutat. Unul din ei m-a luat în braţe şi i-a rugat pe părinţii mei să mă lase să merg cu el pe turela tancului până la primărie. Auzindu-l, am fost primul de acord şi, întrucât încrederea era deplină, mi s-a dat voie. Eram foarte bucuros şi mândru că merg sus pe tanc, ţinându-mă bine de turelă că tancul se cam legăna.
Am mers aşa vreo 300 m, cel rănit ţinându-mă strâns de braţ, după care m-a debarcat în faţa primăriei. Tancul nostru fusese urmat în fugă de mai mulţi copii. La despărţire, ofiţerul sovietic m-a sărutat din nou de mai multe ori, cu mult drag. Când m-a strâns în braţe, m-a mânjit puţin de sânge din rana lui cu bandaj pătat. Era – cum se spunea atunci – “sângele vărsat de un erou sovietic pentru eliberarea României”… După gestul de despărţire, ofiţerul a intrat în turelă şi dus a fost. Şi uite aşa… eu pot să mă laud că sunt poate singurul român care, în timpul războiului, am fost mângâiat, pupat şi drăgălășii atât de nemţi, cât şi de americani şi de ruşi! Pare greu de crezut, dar exact aşa s-a întâmplat. Era avantajul de a fi copil, căci şi copiii de pretutindeni pot fi luaţi ca simbol al păcii între popoare, alături de porumbeii albi cu crengi de măslin în cioc. Oare cine o mai fi fost atunci ca mine?
Tot în acea perioadă simţeam o mare bucurie când în sat veneau ţiganii ursari. Ei dădeau adevărate spectacole cu urşii lor care aveau un belciug petrecut fără milă prin nas, de care era legat un lanţ lung, aşa cum au şi în zilele noastre ursarii din India, căci de acolo au venit ei cu obiceiul acesta. Animalele lor dansau legănându-se, atunci când le cânta din clarinet, în timp ce alt ursar bătea la tamburina cu zăngănele metalice. Toţi cântau la clarinet sau taragot aceeaşi melodie foarte la modă pe atunci, un cântec care astăzi are cuvintele “Doamne, ocroteşte-i pe români”… Acestea sunt, desigur, versuri noi, adăugate în ultimele decenii, deoarece, în realitate, melodia originală era una anti-rusească, amintindu-mi bine o parte din versuri: “Şapte mere-ntr-o basma/ Şi-am plecat la Moscova,/ Tra-la, la la lai, la la…/Şapte mere-ntr-o basma/ Şi-am plecat la Moscova,/ Tra-la, la la lai, la la…/ Măi Staline, nu ofta,/ Că Moscova nu-i a ta!/ Tra-la, la la lai, la la…/Măi Staline, nu mai plânge, / C-ai vărsat atâta sânge,/ Tra-la, la la lai, la la…” Toată lumea o cânta însoţind sunetul taragotului, iar urşii ţiganilor, bieţii de urşi, se învârteau în ritmul melodiei şi când spectacolul se termina, fiecare urs venea la tine cu o talgeră în “mână” şi nu pleca până ce nu îi puneai în ea nişte bani. Unii urşi erau frumoşi şi înalţi de peste doi metri atunci când se ridicau în picioare. Femeile se speriau, ţipau şi fugeau, în timp ce eu mă duceam până sub ei mângâindu-i pe burtă, căci mi se păreau foarte blânzi. Alţii nu executau imediat comenzile şi erau bătuţi cu cruzime cu bâtele. Pentru că mă ţineam mereu după ursari, unul m-a întrebat: “Nu vrei să mergi cu mine? Hai acum, domnişorule, că te fac mare meşter ursar şi ai să câştigi bine…” Să fiu sincer, mi-ar cam fi plăcut meseria lui, dar văzând că insistă şi că întinde mâna spre mine să mă apuce, am rupt-o pe loc la fugă, fiindcă auzisem că ţiganii fură copii.
După război, în 1945, tatăl meu a fost mutat ca director la şcoala cu clasele I-VII din Scăieni-Prahova, locuind tot în casa şcolii (şcoala era în construcţie şi de aceea clasele propriu zise se făceau în incinta căminului cultural din localitate). Lângă locuinţa şcolii era şi un grajd şi părinţii mei, buni gospodari, au cumpărat o capră, oiţe, găini, porumbei, raţe, bibilici, iepuri de casă iar mai târziu chiar şi o vacă. În vacanţele de vară eu eram cioban şi, alături de alţi copii, mergeam cu capra, cu oile, cu iezii şi mieii, apoi cu vaca şi viţelul, la păscut, pe câmp, la pădure şi pe deal. Acolo ascultam cântecul păsărelelor, învăţând să recunosc multe specii, pasiune păstrată până astăzi, când am devenit un bun ornitolog amator, cu numeroase cărţi de specialitate şi multe înregistrări sonore. Chiar şi vasta grădină de atunci a şcolii era un loc minunat de păşune. Acolo mă jucam cu iezii şi cu mieii mei, dar cel mai mult cu viţeluşul de care eram nedespărţit. Parcă-l văd şi acum cum alerga zburdând până în fundul grădinii învârtind coada în vânt, ca după aceea să revină la mine tot zburdând, pentru a mă linge pe păr sau pe faţă cu limba lui aspră ca o perie, în timp ce eu îl scărpinam sub gâtuleţul ce-l ţinea întins, aşteptând să-i sărut ochii blânzi în care se reflectau florile de cireş. Sacrificarea lui a fost una din marile tragedii ale copilăriei mele. Iarna, în preajma marilor sărbători, mergeam cu alţi copii de-o seamă cu mine, cu sorcova, cu colindele, cu pluguşorul, cu steaua şi chiar cu Irozii, interpretând din casă în casă micile scenete cu Irod-împărat.
După terminarea primelor patru clase primare, am urmat clasa a V-a (care atunci se numea clasa întâi de liceu), la Ploieşti, la “Liceul Sfinţii Petru şi Pavel”, făcând o navetă dificilă cu trenuri supra-aglomerate, stând agăţat pe scările vagoanelor chiar şi iarna sau, mai rău, stând pe tampoane, căci în vagoane nici vorbă nu exista vreun loc. Odată am căzut de pe scară atunci când a plecat trenul şi am avut norocul că un bărbat m-a împins cu piciorul departe de şină. Atunci am fost rănit de pietre şi am stat aşa jos până a trecut toată garnitura, să nu fiu lovit de scările vagoanelor. În acea zi am lipsit de la şcoală. Vara mergeam deseori pe acoperişul vagoanelor, alături de zeci de alţi navetişti. Aşa erau condiţiile de navetă în acei ani. Clasa a VI-a am urmat-o la Şcoala nr. 5 din Ploieşti, clasa a VII-a la Scăieni, iar din 1950 până în 1954, pentru clasele VIII-XI, am fost elev la “Liceul I.L.Caragiale” din Ploieşti.”

Cine e Laconius?

Amicul Dorin Muntean mi-a semnalat acum vreo două săptămîni un număr din publicația Ciulinul (anul II, nr. 79 din 21 aprilie 1885) în care apare o scrisoare din Mizil trimisă de un anume Laconius. Bănuiala lui Dorin era că sub acest pseudonim s-ar fi ascuns George Ranetti, numai că acesta avea doar zece ani la data apariției acelei scrisori-pamflet la rubrica Corespondinta particulara a „Ciulinului”. Se știe totuși că George Ranetti ar fi început pe la 12 ani să trimită scrisori și poezii la Gazeta Buzăului. Referința bibliografică este capitolul „Neobișnuita întîmplare din Mizil” din volumul „Amprentele umbrelor” de Simion Săveanu (editura Sport-turism, București, 1983, pg. 223-242), în care este închipuit un interviu care pare a fi bine documentat (n-am avut timp să verific toate informațiile, așa că redau titlul pentru a o face alții). Iată  scrisoarea-pamflet din Ciulinul


 

După prima parcurgere concluzia ar fi că schița „O zi solemnă” a lui Caragiale pare a-și avea sursa de inspirația aici, în acest text. Dacă nu cumva, e doar o bănuială, autorul ascuns sub pseudonimul Laconius o fi chiar Caragiale. Era deja debutat în presa satirică, la Ghimpele, pentru a trece mai apoi, pînă în 1885, și pe la Claponul. Apropierea stilistică, tema ar fi cîteva argumente. Autorul se dă mizilean, totuși. Nu ar fi un impediment pentru a-l considera autor pe Caragiale, poți juca orice într-un pamflet. Însă dacă autor ar fi altcineva, atunci I.L. pare să fi luat mai mult decît se cuvine din această scrisorică-pamflet pentru a-și scrie schița cu Leonida Condeescu. Iată mai jos un articol al Ioanei Pârvulescu despre Romeo și Julieta la Mizil și oarece apropieri de stil între Caragiale și Ranetti, plus o sugestie despre o posibilă preluare a poveștii personajului Leonida Condeescu: de către Caragiale de la Ranetti (în România literară, anul XLI, nr. 40, 9 octombrie 2009, pag. 5).

Obsesiile sentimental-provinciale, se vede din scrisoarea-pamflet, erau ceva mai vechi la Mizil. Poate chiar țineau de un aer al epocii. În revista Familia apărea în 1894 (an XXX, nr. 27, 3 / 15 iulie, pag. 320) la rubrica Salon schița O noapte în Dobrogea semnată de Gh. Mărunțeanu, o situație conjugală în care ea, mizileancă defel, îi face soțului o scenă. Mai există astfel crochiuri, mai mult sa mai puțin reușite, după ce va fi vrut autorul: satiră ori o simplă proză sentimentală.

Scrisoarea de la care am pornit e incitantă mai degrabă pentru istoria literară. O fi fost sau nu Mizilul un cal de bătaie pentru genuri minore și situații ridicole, mă interesează mai puțin. Paternitatea ei cred că duce, oricum am lua-o, spre Caragiale. Un scenariu îl poate avea ca pe un autor care își reciclează texte mai vechi, jurnalistice. Un alt scenariu îl poate pune într-o lumină neplăcută, ca autor care a cam luat din ideile altuia. Rămîne de văzut cine o fi Laconius?