Totalul afișărilor de pagină

vineri, 28 decembrie 2012

Fotbal cu Țiți Dumitriu și 11 jucători

 
Știu că în oraș încă se suspină după fotbal. După fotbalul bun, se înțelege. Din păcate, în ajutor nu poate veni decît trecutul. De pe urma Rapidului Mizil eu am prins doar o tabelă de marcaj cuprinsă de rugină din vremea cînd în oraș Brînză, Niță Rînceanu, Paraschiv (tatăl lui Gabriel Paraschiv de la Oțelul Galați) sau Gogu Mățău făceau să se vorbească de fotbal într-un oraș prăfuit, aflat tot timpul la o margine de județ, fie că era vorba de Buzău sau Prahova. Și mai erau poveștile, unele auzite de la tatăl meu, junior la Rapid Mizil, sau de la fratele lui, jucător chiar la prima echipă (Nelu Manolache), plecat mai apoi  la ICIM Brașov. Aceea a fost perioada romantică, despre care tot mai puțini pot povesti. Dar s-a întîmplat să vină și ceva bine pentru fotbalul visat la Mizil, anii '80, niște ani de glorie, fie-mi scuzat clișeul. Mai sînt destui dintre cei ce știu, au văzut sau au auzit de Steaua Mizil. Întîmplător am dat de un blog dedicat fotbalului din județul Vaslui și am găsit o cronică a meciului Inter Vaslui - Steaua Mizil, avînd ca bonus programul de meci. Posesorul blogului își amintește de Steaua Mizil ca de o echipă de temut. O spun alții, nu mizilenii care, orice ar fi fost și la cîte blaturi vor fi participat sus-pușii clubului, se mîndreau cu echipa lor. De fapt nu voiam decît să semnalez cronica acelui meci de la Vaslui aici. Cu tot cu programul meciului.

miercuri, 26 decembrie 2012

1968. O absolvire

În postarea de ieri spuneam că decembrie este un timp al depănării amintirilor. Al încheierii conturilor. Și al surprizelor, al cadourilor. Am scos din sertar o înregistrare veche de 44 de ani, de la absolvirea Liceului Teoretic Mizil. Pentru cei mai în vîrstă este o ocazie pentru a revizita niște experiențe, de a auzi vocile unor profesori sau foști colegi. Pentru cei mai tineri este un material de studiu asupra limbajului de lemn folosit în acea vreme, din care au supraviețuit fărîme, fiind preluate de alte noi forme lemnoase ale limbajului.
 


 
 

marți, 25 decembrie 2012

Revoluția

Fiecare a trăit Revoluția în felul lui. Unii o consideră altcumva: evenimente, cacealma, lovitură de stat etc. Totul s-a terminat cu împușcarea Ceușeștilor. Apoi, alte evenimente. Habar n-am cînd vom ști cu adevărat ce a fost atunci, în 1989. Și nici dacă astfel revoluții au fost într-adevăr în toate orașele declarate la scurt timp orașe martir. Oricum ar fi, decembrie este un timp pentru răscolit amintirile. Așa încît vă voi servi două relatări despre Revoluția la Mizil. Una, a mea, publicată pe un site la care colaborez cu texte mizilene: aici. M-a inspirat, recunosc, reportajul realizat anul trecut de către doi jurnaliști ai ziarului Adevărul în urma unui interviu cu domnul Emil Proșcan, primarul Mizilului, deasemenea despre Revoluția la Mizil -- aceasta este a doua relatare, accesibilă aici. Alăturarea lor nu are în intenție vreo polemică. M-aș bucura dacă ar apărea cît mai multe astfel mărturii despre zilele acelea așa cum au fost trăite, simțite la Mizil. Este un punct din care se poate porni pentru scrierea unei istorii văzută de la firul ierbii.

duminică, 23 decembrie 2012

Din păcate

Am aflat că la parohia din Fefelei candelabrele vechi din 1863 au fost vîndute la fier vechi. Patrimoniu, carevasăzică. Desigur, puteau fi curățate. S-ar fi putut lăuda enoriașii cu niște obiecte vechi donate de o familie înstărită, Mareș, ai cărei cîțiva membri sînt înmormîntați chiar în curtea bisericii. Atîta doar că un candelabru din inox e o atracție căreia nu-i poți rezista. Pentru unii. Așa s-a întîmplat, se pare, cu părintele Ardeleanu, de la Fefelei. Sau o fi fost ideea vreunui enoriaș? Cine știe? Dumnezeu știe cel mai bine, desigur. 
Să mai amintesc că la fel s-a întîmplat și cu ceasul Paul Garnier din gară? Un ceas de patrimoniu înlocuit cu un ceas chinezesc, ieftin, luat dintr-un magazin oarecare. Asta se întîmplă cînd de astfel de lucruri se ocupă cine nu trebuie. Orașul se transformă în vitrina unei gospodine. Nu că aș avea ceva cu gospodinele. E treaba lor cum își aranjează vitrinele de acasă. Orașul este altceva, de amenajarea lui se ocupă oameni specializați, urbaniști etc. Cu biserica la fel. Un preot pare totuși un specialist, nu? Dar practica infirmă acest principiu. Să vă mai dau un exemplu pentru opinia asta? Sigur că vă voi da.
Celălalt părinte Ardeleanu, de la parohia Sf. Ioan, a înfrumusețat biserica cu o pictură nouă. Lucru lăudabil, la prima vedere. Dar vreți să știți cu ce preț? A fost dată jos pictura Olgăi Greceanu. Cine a fost Olga Greceanu? O personalitate artistică incontestabilă. Mai mult, unul dintre „personajele” mișcării Rugul Aprins. Era de așteptat ca un preot să aibă habar amănuntele astea. Din pictura Olgăi Greceanu se putea face o atracție (aveți aici și aici și aici și aici cîteva informații despre personalitatea ei). Fie ea și turistică. Să încerci să creezi un specific național în pictura bisericească, iar peste niște ani cei care clamează specificul național să-ți dea jos pictura. Se întîmplă în România. Măcar să fi fost fotografiată pictura de un fotograf profesionist, o documentare a ceva ce va dispărea. Așa este profesionist. Asta dacă nu să se fi extras mostre de pictură. Și acest lucru se face, doar că trebuie să te și gîndești la așa ceva. Trist este că pictura a fost înlocuită cu realizarea unui pictor anonim, care se pare că a mai înlocuit și altă pictură a Olgăi Greceanu, la Cireșanu.
Cum în Mizil cauți pe degete lucrurile pe care să le poți arăta, cu care să te poți lăuda, acest detaliu era o comoară. Ca și ceasul din gară. Cît despre candelabrele acelea vechi, ele puteau fi măcar păstrate. Un muzeu al orașului poate include, poate spori cu astfel de obiecte. Dar se gîndește cineva cu adevărat la acest subiect?
Dumneavoastră, domnule primar Proșcan, mare iubitor de cultură, aveți habar de lucrurile acestea? Sau este deajuns să mai montați niște delfini metalici siniștri, inexpresivi, care strivesc grădina și așa micuță din fața școlii nr. 3? Nu cred că este o sănătoasă înțelegere a ideii de cultură.
 
PS În unele din postările de pe blogul său, Adrian Năstase menționa că a avut întîlniri cu administrația publică locală la Mizil pentru constituirea unui muzeu. Iată așadar că obiecte ce puteau face parte din colecțiile unui muzeu local dispar pur și simplu din inconștiența unor oameni care iau decizii. Din păcate.