Totalul afișărilor de pagină

luni, 26 august 2013

RĂZBOAIE LA MIZIL

Războaie adevărate, vreau să zic, nu mărunte polemici locale pe teme mai mult sau mai puțin culturale în care m-am angajat pe acest blog. Am mai postat aici despre războaiele mondiale, cele două, diverse amănunte sau mici istorii care întretaie istoria orașului. Însă cum nu sînt istoric, nu am pretenția de a spune lucruri mari ori de a aduce interpretări inedite evenimentelor istorice pe care mizilenii de acum un secol le-au trăit. Ceea ce îmi doresc este doar să aduc în atenția mizilenilor de acum fragmente din istoria orașului, ceea ce găsesc aiurea, prin cărți, arhive ori chiar pe internet.
 
De curînd am descoperit o fotografie de război, primul mondial, aparținînd unui colecționar (drakegoodman) care deține un fond de imagine impresionant. Am răscolit tot ce a postat pe internet și am găsit ceva care are legătură și cu Mizilul. Imaginea dramatică a unei văioage presărată cu trupurile soldaților români căzuți în luptă la Mizil (se pare), dacă nu cumva în vecinătate. Cert este că fotografia este datată pe colțul din dreapta jos. Treabă nemțească, să arhivezi ca la carte, obicei care pe-aici, prin România, îl găsești mai rar. Firește, am pus acest tablou de război în legătură cu cimitirul eroilor aflat în incinta cimitirului orașului. Sînt acolo crucile soldaților români și germani căzuți în primul război mondial la Dara, un sat din comuna Pietroasele. Nu știu dacă fotografia găsită a imortalizat evenimentele care au avut loc acolo. Orice e posibil. Oricum, fotografului german îi era poate mai cunoscut orașul Mizil ca reper pe frontul e luptă, decît micile sate risipite pe dealuri, în cazul în care lupta ale cărei urme le vedem în fotografie va fi avut loc pe dealurile din apropierea Mizilului. E de consemnat totuși această datare care poate fi utilă unei monografii a orașului cît mai amănunțită și, de ce nu, chiar și unui muzeu local.
 




 
 
 
 

duminică, 25 august 2013

RAPID DAR MIZIL

Ieri am petrecut aproape o jumătate de zi la Mizil. Ăsta ar fi un motiv să aștern ceva impresii, poate în stilul reportericesc al lui Bogza. Nu neapărat pentru că la începutul acestei luni un ziarist de la Evenimentul zilei a descins la Mizil încercînd un re-loaded al celor 175 de minute deja celebre pe care poetul le petrecuse pe aici și redate într-o oarecare zeflemea, și ea la rîndu-i pusă-n cătare ceva mai înainte de Caragiale, în povestea acelei zi solemne de 1 Mai 1900. 


Ajuns acasă, am frunzărit ziarul local, împrăștiat pe masa din curtea părinților mei și pe prima pagină am găsit editorialul „Rapid”, scris de primarul orașului. Nu l-am citit, m-am concentrat mai degrabă pe reportajul dedicat aniversării lui Păunescu și mai ales pe discursul aceluiași primar care era sigur că Păunescului trebuie să-i fi rămas la inimă orașul acesta, Mizilul, altfel nu ar fi venit fiica sa, Ana-Maria, pe-aici să-ntrebe de ultimele vizite ale tatălui său. Ce să întrebe? m-am gîndit. Mai știu și eu cît de cît ce se întîmplă pe la sindrofiile la care sînt invitați scriitorii. Poate să spună primarul ce-o spune, dar orice scriitor sau personalitate, contestată sau contestabilă de unul sau de altul, atunci cînd este invitată la un eveniment cultural aproape invariabil va face pe placul gazdei: primirea, vorbirile, mîncarea, invitații, programul, totul este extraordinar. Cu atît mai mult dacă își și dorește să revină (oricum, Mizilul fiind una din scenele pe care administrația locală pesedistă, deci un fief propriu, i le putea pune la dispoziție). Și, mai cu seamă, dacă este gîdilat, lingușit, ridicat în slăvi. Bineînțeles că partidul din care făcea parte n-a crîcnit niciodată, întotdeauna l-a ridicat în slăvi pe Păunescu. Nici vorbă să țină cont de momentul de sinceritate pe care poetul l-a avut în 1990, cînd a declarat: „Sînt un porc!” (aici aveti una din splendidele mostre de lingușire tipică poeților profitori ai reginului Ceaușescu, într-o ironică variantă fără diacritice) și s-a lăsat lingușit la rîndul său de politicienii fesenisto-pedeseristo-pesediști în ultimii 20 de ani acceptînd adularea sa fără pic de spirit critic. Nu spun că din tomurile întregi de versuri patriotarde nu vor rămîne și poezii bune, dar cînd scrii despre biruri, taxe, împilare și egalitate socială trebuie e posibil ca poezia să fie în cu totul altă parte. Că toate acele cuvinte înșirate pentru a da din coadă spre gîdiliciul maselor nu sînt altceva decît un circ care uneori poate ține loc unor dezbateri politice decente. Cu alte cuvinte, fumigene, artificii, panglici. Domnule primar, Mizilul era mult mai la inima altora decît la a lui Păunescu. I-ați ridicat o statuie pentru că domniei voastre va plac poeziile lui. Pur și simplu. Nu contest admirația cu care îl considerați, chiar cred că e sinceră. Dar asta se poate întîmpla în toată libertatea în curtea dumneavoastră, nu în orașul care nu-i al dumneavoastră ci doar vremelnic administrat de cetățeanul Emil Proșcan. Prin urmare, voința domniei voastre a luat locul unei consultări a comunității, băgîndu-i pe gît cîteva sute de kilograme de bronz.


Am reluat această poziție pentru simplul fapt că am citit în „Poștalionul” felul în care vă raportați la cei care au altă opinie, considerîndu-i lipsiți de cultură, insipizi. Cînd vine vorba de opera Păunescului, eu unul chiar m-aș bucura să fiu lipsit pe veci de cultură și, cu asupra de măsură, insipid, incolor, inodor -- pînă în măduva oaselor, chiar. Nu m-am putut abține și văzînd obstinația cu care doriți să impuneți unui oraș pasiunea dumneavoastră pentru Rapid. Pentru Rapid București, mai exact. Bănuiesc că dacă nu ar fi fost acceptat acest nume, echipa susținută de Afiliu nu ar fi avut viață lungă pe stadionul din Mizil, administrat de primăria în fruntea căreia vă aflați. Suporterii de ieri ai echipei vizitatoare, Tineretul Berceni, alături de care am privit meciul de ieri (1-0 pentru Rapid Mizil), întrebau dacă ăsta este stadionul pe care a jucat Steaua Mizil. Se vede treaba că Steaua Mizil încă se regăsește în conștiința microbiștilor români. Eu, unul, mizilean fiind, știu că a existat și Rapid Mizil (chiar posed un fanion care are culorile roșu și albastru, probabil făcut de Marian Frangulea, așa cum am și cu AS Armata Mizil, și cu Steaua Mizil), dar ăsta nu e un motiv să puneți la stația de amplificare imnul lui Rapid București. Nu știu dacă sesizați penibilul. Ce rost are? Ce treabă are „Haide, hai Rapid Giulești!” în Mizil? Care este legătura? Că este stadionul la doi pași de gară? Să fim serioși!

Și ca să nu fiu acuzat că țin cu orice preț să joc rolul lui Gică Contra, o să redau unul din ultimele episoade ale Rapidului Mizil de la sfîrșitul anilor 70, începutul anilor 80. Textul îmi aparține și a apărut anul acesta în seria „Prima dată” la editura Art:


SA-LAAAAM! SA-LAAAAAM!

Abia ce știam ce-i aia școală, abia ce știam ce-i ăla fotbal. Auzisem eu ceva că tata jucase la juniori, la Rapid Mizil, împreună cu frate-su, Nelu, care apoi ajunsese chiar la seniorii de la ICIM Bașov. Și mai înțelesesem că fiul lui, văr-miu, Flavius, făcea și el fotbal, parcă pe la FCM, fostul Steagul. Cînd a fost campionatul mondial din Spania, Flavius venise în vacanță la ceilalți bunici de la Mizil, dar cînd și cînd mai trecea și pe la bunicul nostru comun, care locuia cu noi și căruia eu îi spuneam Tataie, iar el Tata-mare. Trecea pe la noi și ca să vadă meciurile de la España ’82, evident, pe care taică-miu le prindea cu o antenă specială pe programele bulgărești. Fiindcă stăteam la parter, tata scotea televizorul pe buza balconului și scaunele migrau dinspre apartamente afară, aranjate ca la o grădină de vară.
Abia după ce s-a terminat campionatul mondial am sosit și eu de la bunicii din partea mamei. Sau poate fusesem în altă parte? Nu-mi mai amintesc prea bine. Știu că eram furios. O dată pentru că începusem să dau și eu cu nasul de fotbal, iar trufa mi se luase din față într-un chip de-a dreptul nemilos. Apoi, pentru că sosind acasă aveam să aflu că Flavius devenise un soi de vedetă printre puștii de la noi, din Teilor. De fapt, așa putea fi întîmpinat oricine ar fi venit din București, Ploiești, Brașov sau orice oraș mai mare. Dar pe mine oricum mă durea. Tocmai el? Toți erau cu Flavius în sus, Flavius în jos. Bineînțeles că el văzuse alături de ei meciurile care mie îmi fuseseră luate. Și mai și jucase fotbal cu băieții un pic mai mari. Cu Adi Cojocaru, cu George „Hari” Haralambie și cu alții.  Cum-necum, mi se înșurubase o invidie păcătoasă. Pur și simplu nu suportam să mi se aducă aminte de el. Iar puștii de-acolo, din Teilor, nu aveau cum să-l uite prea ușor. Toată febra microbistică a acelei veri accelerase totul. Urgența era să încep să joc și eu fotbal. Și cît mai bine. Mi se întîmplase odată să ajung în poartă, într-un meci în care ceilalți erau cu șapte-opt ani mai mari decît mine, iar eu eram a doua sau a treia. Dumnezeule — portar! Vîjîiau mingile pe lîngă urechile mele, apoi mă întorceam și le vedeam viteza înmuiată brusc de plasa porții. Mă aplecam docil pentru ridica bășica  umflată și o pasam rușinat lui Mircea, nașul meu, cel care îndrăznise să mă pună acolo unde ei nu avuseseră chef să joace. Mi se păruse nasol fotbalul atunci, dar Flavius schimbase totul.
Și într-o după-amiază de toamnă, cînd ne aflam la joacă printre blocuri, i-am auzit pe cîțiva:
— Bă, haideți pe stadion, că joacă ai noștri cu Contachinte!
Printre blocuri ne zburătăceam în orice direcție, însă fără a depăși niște limite. Teritoriul libertății era suficient de mare pentru micimea noastră. Toate ca toate, dar stadionul se afla totuși într-un loc neștiut, necunoscut, în afara puterii noatre de cuprindere a lumii. Cu atît mai mult cu cît acolo aveam să vedem negri. Îi mai văzusem prin revistele cu fotbal, prin ziare, pe timbrele pe care le colecționa tata sau în filmul cu Kunta Kinte. M-am pornit cu ei, eram mult prea curios. A fost un drum lung, cam un kilometru și jumătate. Vedeam orașul, o parte din el, de care habar nu aveam. Pentru puștii în urma cărora tropăiam nu era prima oară cînd se porneau într-acolo. Cartierul nostru era nou, înfiripat imediat după cutremurul din ’77 și probabil că mulți dintre ei știau mult mai bine decît mine centrul și te miri ce străzi care duceau fie la parc-stadion-gară, fie la han ori în alte părți — la bîlci, de pildă, unde îi vedeau pe Ricuța-Piticuța, pe omul cu falcă de bou sau alte ființe pe care cu greu le puteam închipui. Cînd am ajuns la stadion, a văzut mulți oameni în jurul pistei de atletism. Priveau năuciți fuga bezmetică a echipei noastre printre jucătorii negri. Cînd și cînd strigau:
— Salam! Bă, sal-aaam, bă! Ce faci, bă, salame?
Ne amuzam de chilomanul făcut dar nu înțelegeam totuși care era treaba cu salamul. Ce căutau negrii ăia acolo? Cei mai amuzați erau țigănușii, veniți o droaie să vadă minunea:
— Dita lo, ce negri-s ăștia! Prala, ’s-d-ăia adevărații!
Păreau fericiți. Și-au început să strige și ei:
— Sa-laaaa-me! Hai cu salamu’, mingelosule!
În mintea noastră, a copiilor legăturile dintre cuvinte se formau într-un fel straniu. Nu îmi închipuiam cum se puteau asocia un negru și un salam. Poate așa cum reținea un nene la televizor o sută de cuvinte, fără să le schimbe ordinea. Trebuia să aibă el o șmecherie. Așa și ăștia cu salamul și cu negrii. Am tot întrebat în stînga și-n dreapta:
— Nenea, de ce strigați salam? — dar ei rîdeau.
Pînă cînd unul n-a avut ce să facă și-a zis-o:
— Că-s negri ca pula calului, mă, d-aia!
Se uitau la mine și simțeau că aș mai avea o întrebare de pus. Aha, ăsta micu’ încă nu e lămurit, ceva de genul. Asta era: salam și aia de cal. În fine, era un scurtcircuit, dar totul era posibil. Oameniimari le știu mai bine. Și, chiar așa, păreau să înțeleagă cu toții chestia asta cu salamul de cal sau ce era de fapt. Ai noștri, mizileni români și mizileni țigani, toți suțineau Rapidul local și continuau să strige de pe margine „Salam! Salam!”. Ne-am tot învîrtit noi în jurul terenului și la un moment dat, cînd am ajuns la o ridicătură de pămînt, unde urma să se ridice o tribună, am dat de mai mulți negri. Aveau și ei suporteri, strigau și ei în limba lor necunoscută. Părea că nu mai sîntem în Mizil, în România. La un moment dat am observat cu toții că unul dintre negrii aceia de pe dîmbul de pămînt tot vorbea la un aparat, ca un comentator sportiv. Era clar, meciul de la Mizil era transmis în țara lor. Africa știa că existăm și noi, mizilenii, pe-aici, pe undeva. Atunci am transpirat abundent. Aveam emoții și-am început să strig:
— Mi-zil! Mi-zil!
Mizilul nu mai era orășelul mic pe care-l știam, redus la cele cîteva blocuri din cartierul unde locuiam. Era un loc de pe glob, ca atîtea altele, așa cum văzusem în dicționarul cu ilustrații, la care chiar în clipele alea niște micuți africani se gîndeau lîngă un aparat de radio întrebîndu-se cum e locul ăla unde joacă ai lor. Eram fericit să știu că odată cu acel meci Mizilul exista și pentru ei. 

PS Acum, amintindu-mi toată povestea, l-am întrebat pe tata ce și cum a fost atunci și-am fost surprins să aflu că meciul a fost de fapt în ’77 și că am jucat cu niște studenți africani de la Institutul de Petrol și Gaze din Ploiești. Așa că introducerea cu España ’82 și cu Flavius ar trebui mutată într-o altă poveste. Să fi făcut oare drumul ăla în toamna lui ’77? La doar patru ani jumate și nu știu dacă aveam totuși atîta curaj la vîrsta aia să mă avînt pînă la stadion. Era prea periculos. Ca să mai aflu unele lucruri, i-am dat telefon lui Mitu. Știa și el de meciul cu negrii:
— Păi am jucat cu Tanzania, nu știi? De strigau ăia cu salamu’... Că au capitala la Dar es Salaam... A fost circ pe stadion, a venit toată lumea să-i vadă, ca la bîlci. Cine mai văzuse pînă atunci negri?
Am căutat pe internet și așa era, Dar es Salaam e în Tanzania. Apoi i-am dat iar telefon să-l rog să afle mai multe despre meciul ăla și am primit promisiunea că-l va suna pe Titi Galeș, că el sigur trebuie să știe, doar jucase fotbal în perioada aia. M-a sunat după vreo două ore. Îl găsise la telefon pe Sandu Crăciun, portarul nostru:
— Da, mă, a jucat cu Tanzania, cu echipa națională. În toamna lu’ ’78. Era antrenor la ei Silviu Stănculescu și meciul s-a organizat prin Petrolul Ploiești. Mi-a zis mie Sandu Crăciun. Spunea că au jucat ăia cu niște băști pe cap, cică să nu le iasă spiritul din cauza efortului. Și au și transmis meciul la postul național de radio de la ei. Pe urmă au mers cu toții la han și-au făcut un chef mare cu lăutari. Auzi, mai lasă-mă un pic, să mai dau și eu niște telefoane și o să-ți spun mai multe. Mi-a zis c-au mai jucat și Georgescu (Pașu), Mușat Pompilică (Chilă – Arma secretă), Corduman, Trăienică, Culai Țăranu și alții — ăia mai bătrîni. Înțelegi?
Am sărit iar la internet: Silviu Stănculescu era actor, nu antrenor. Și am fost corectat imediat: Victor, nu Silviu. Doctor în fotbal, globe-trotter. Într-adevăr, fusese și în Tanzania, la Young African FC Dar es Salaam. Oricît m-am chinuit, nu am reușit să aflu în ce perioadă antrenase acolo. Doar că petrecuse vreo patru ani în acel fotbal. Apoi prin Bahrain... Și că acum cică ar avea o școală de soccer în Chicago.
Dar cel mai prețios lucru din acea zi era o fotografie, pe care Mitu o împrumutase cîndva de la Sandu Crăciun pentru a o adăuga la arhiva de imagine a orașului la care lucrăm de un timp împreună. Știam că o am printr-un folder, pe undeva, dar nu reușeam s-o găsesc nici în ruptul capului. Într-un sfîrșit am dat de ea. Era un cadru luat la sfîrșitul meciului. Epuizanta frăție mizileano-salameză respira prin tricourile ude ale jucătorilor. Și în fotografie, ca și în amintirea mea, totul părea să fi fost perfect. Fusese prima dată cînd am văzut negri adevărați. Și ne bătuseră cu 3 la 1.