Ieri am petrecut aproape o jumătate de zi la Mizil. Ăsta ar fi un motiv să aștern ceva impresii, poate în stilul reportericesc al lui Bogza. Nu neapărat pentru că la începutul acestei luni un ziarist de la Evenimentul zilei a descins la Mizil încercînd un re-loaded
al celor 175 de minute deja celebre pe care poetul le petrecuse pe aici și
redate într-o oarecare zeflemea, și ea la rîndu-i pusă-n cătare ceva mai
înainte de Caragiale, în povestea acelei zi solemne de 1 Mai 1900.
Ajuns
acasă, am frunzărit ziarul local, împrăștiat pe masa din curtea părinților mei
și pe prima pagină am găsit editorialul „Rapid”, scris de primarul orașului. Nu
l-am citit, m-am concentrat mai degrabă pe reportajul dedicat aniversării lui
Păunescu și mai ales pe discursul aceluiași primar care era sigur că
Păunescului trebuie să-i fi rămas la inimă orașul acesta, Mizilul, altfel nu ar
fi venit fiica sa, Ana-Maria, pe-aici să-ntrebe de ultimele vizite ale tatălui
său. Ce să întrebe? m-am gîndit. Mai știu și eu cît de cît ce se întîmplă pe la
sindrofiile la care sînt invitați scriitorii. Poate să spună primarul ce-o
spune, dar orice scriitor sau personalitate, contestată sau contestabilă de
unul sau de altul, atunci cînd este invitată la un eveniment cultural aproape invariabil va face pe placul gazdei:
primirea, vorbirile, mîncarea, invitații, programul, totul este extraordinar. Cu atît mai mult dacă își și dorește să revină (oricum, Mizilul fiind una din scenele pe care
administrația locală pesedistă, deci un fief propriu, i le putea pune la
dispoziție). Și, mai cu seamă, dacă este gîdilat, lingușit, ridicat în slăvi.
Bineînțeles că partidul din care făcea parte n-a crîcnit niciodată, întotdeauna
l-a ridicat în slăvi pe Păunescu. Nici vorbă să țină cont de momentul de
sinceritate pe care poetul l-a avut în 1990, cînd a declarat: „Sînt un porc!” (aici aveti una din splendidele mostre de lingușire tipică poeților profitori ai reginului
Ceaușescu, într-o ironică variantă fără diacritice) și s-a lăsat lingușit la rîndul său
de politicienii fesenisto-pedeseristo-pesediști în ultimii 20 de ani acceptînd
adularea sa fără pic de spirit critic. Nu spun că din tomurile întregi de
versuri patriotarde nu vor rămîne și poezii bune, dar cînd scrii despre biruri,
taxe, împilare și egalitate socială trebuie e posibil ca poezia să fie în cu
totul altă parte. Că toate acele cuvinte înșirate pentru a da din coadă spre
gîdiliciul maselor nu sînt altceva decît un circ care uneori poate ține loc
unor dezbateri politice decente. Cu alte cuvinte, fumigene, artificii,
panglici. Domnule primar, Mizilul era mult mai la inima altora decît la a lui
Păunescu. I-ați ridicat o statuie pentru că domniei voastre va plac poeziile
lui. Pur și simplu. Nu contest admirația cu care îl considerați, chiar cred că
e sinceră. Dar asta se poate întîmpla în toată libertatea în curtea
dumneavoastră, nu în orașul care nu-i al dumneavoastră ci doar vremelnic
administrat de cetățeanul Emil Proșcan. Prin urmare, voința domniei voastre a
luat locul unei consultări a comunității, băgîndu-i pe gît cîteva sute de
kilograme de bronz.
Am reluat această poziție pentru simplul fapt că
am citit în „Poștalionul” felul în care vă raportați la cei care au altă
opinie, considerîndu-i lipsiți de cultură, insipizi. Cînd vine vorba de opera
Păunescului, eu unul chiar m-aș bucura să fiu lipsit pe veci de cultură și, cu
asupra de măsură, insipid, incolor, inodor -- pînă în măduva oaselor, chiar. Nu
m-am putut abține și văzînd obstinația cu care doriți să impuneți unui oraș
pasiunea dumneavoastră pentru Rapid. Pentru Rapid București, mai exact.
Bănuiesc că dacă nu ar fi fost acceptat acest nume, echipa susținută de Afiliu
nu ar fi avut viață lungă pe stadionul din Mizil, administrat de primăria în
fruntea căreia vă aflați. Suporterii de ieri ai echipei vizitatoare, Tineretul
Berceni, alături de care am privit meciul de ieri (1-0 pentru Rapid Mizil),
întrebau dacă ăsta este stadionul pe care a jucat Steaua Mizil. Se vede treaba
că Steaua Mizil încă se regăsește în conștiința microbiștilor români. Eu, unul,
mizilean fiind, știu că a existat și Rapid Mizil (chiar posed un fanion care
are culorile roșu și albastru, probabil făcut de Marian
Frangulea, așa cum am și cu AS Armata Mizil, și cu Steaua Mizil), dar ăsta nu e
un motiv să puneți la stația de amplificare imnul lui Rapid București. Nu știu
dacă sesizați penibilul. Ce rost are? Ce treabă are „Haide, hai Rapid Giulești!”
în Mizil? Care este legătura? Că este stadionul la doi pași de gară? Să fim
serioși!
Și ca să nu fiu acuzat că țin cu orice preț să joc rolul lui Gică Contra, o să redau unul din ultimele episoade ale Rapidului Mizil de la sfîrșitul anilor 70, începutul anilor 80. Textul îmi aparține și a apărut anul acesta în seria „Prima dată” la editura Art:
SA-LAAAAM! SA-LAAAAAM!
Abia ce știam ce-i
aia școală, abia ce știam ce-i ăla fotbal. Auzisem eu ceva că tata jucase la
juniori, la Rapid Mizil, împreună cu frate-su, Nelu, care apoi ajunsese chiar
la seniorii de la ICIM Bașov. Și mai înțelesesem că fiul lui, văr-miu, Flavius,
făcea și el fotbal, parcă pe la FCM, fostul Steagul. Cînd a fost campionatul
mondial din Spania, Flavius venise în vacanță la ceilalți bunici de la Mizil,
dar cînd și cînd mai trecea și pe la bunicul nostru comun, care locuia cu noi
și căruia eu îi spuneam Tataie, iar el Tata-mare. Trecea pe la noi și ca să
vadă meciurile de la España ’82, evident, pe care taică-miu le prindea cu o
antenă specială pe programele bulgărești. Fiindcă stăteam la parter, tata scotea
televizorul pe buza balconului și scaunele migrau dinspre apartamente afară,
aranjate ca la o grădină de vară.
Abia după ce s-a
terminat campionatul mondial am sosit și eu de la bunicii din partea mamei. Sau
poate fusesem în altă parte? Nu-mi mai amintesc prea bine. Știu că eram furios.
O dată pentru că începusem să dau și eu cu nasul de fotbal, iar trufa mi se
luase din față într-un chip de-a dreptul nemilos. Apoi, pentru că sosind acasă
aveam să aflu că Flavius devenise un soi de vedetă printre puștii de la noi,
din Teilor. De fapt, așa putea fi întîmpinat oricine ar fi venit din București,
Ploiești, Brașov sau orice oraș mai mare. Dar pe mine oricum mă durea. Tocmai
el? Toți erau cu Flavius în sus, Flavius în jos. Bineînțeles că el văzuse alături
de ei meciurile care mie îmi fuseseră luate. Și mai și jucase fotbal cu băieții
un pic mai mari. Cu Adi Cojocaru, cu George „Hari” Haralambie și cu alții. Cum-necum, mi se înșurubase o invidie
păcătoasă. Pur și simplu nu suportam să mi se aducă aminte de el. Iar puștii
de-acolo, din Teilor, nu aveau cum să-l uite prea ușor. Toată febra
microbistică a acelei veri accelerase totul. Urgența era să încep să joc și eu
fotbal. Și cît mai bine. Mi se întîmplase odată să ajung în poartă, într-un
meci în care ceilalți erau cu șapte-opt ani mai mari decît mine, iar eu eram a
doua sau a treia. Dumnezeule — portar! Vîjîiau mingile pe lîngă urechile mele, apoi
mă întorceam și le vedeam viteza înmuiată brusc de plasa porții. Mă aplecam
docil pentru ridica bășica umflată și o
pasam rușinat lui Mircea, nașul meu, cel care îndrăznise să mă pună acolo unde
ei nu avuseseră chef să joace. Mi se păruse nasol fotbalul atunci, dar Flavius
schimbase totul.
Și într-o
după-amiază de toamnă, cînd ne aflam la joacă printre blocuri, i-am auzit pe
cîțiva:
— Bă, haideți pe stadion,
că joacă ai noștri cu Contachinte!
Printre blocuri ne
zburătăceam în orice direcție, însă fără a depăși niște limite. Teritoriul
libertății era suficient de mare pentru micimea noastră. Toate ca toate, dar stadionul
se afla totuși într-un loc neștiut, necunoscut, în afara puterii noatre de
cuprindere a lumii. Cu atît mai mult cu cît acolo aveam să vedem negri. Îi mai
văzusem prin revistele cu fotbal, prin ziare, pe timbrele pe care le colecționa
tata sau în filmul cu Kunta Kinte. M-am pornit cu ei, eram mult prea curios. A
fost un drum lung, cam un kilometru și jumătate. Vedeam orașul, o parte din el,
de care habar nu aveam. Pentru puștii în urma cărora tropăiam nu era prima oară
cînd se porneau într-acolo. Cartierul nostru era nou, înfiripat imediat după
cutremurul din ’77 și probabil că mulți dintre ei știau mult mai bine decît
mine centrul și te miri ce străzi care duceau fie la parc-stadion-gară, fie la
han ori în alte părți — la bîlci, de pildă, unde îi vedeau pe Ricuța-Piticuța,
pe omul cu falcă de bou sau alte ființe pe care cu greu le puteam închipui. Cînd
am ajuns la stadion, a văzut mulți oameni în jurul pistei de atletism. Priveau năuciți
fuga bezmetică a echipei noastre printre jucătorii negri. Cînd și cînd strigau:
— Salam! Bă, sal-aaam,
bă! Ce faci, bă, salame?
Ne amuzam de
chilomanul făcut dar nu înțelegeam totuși care era treaba cu salamul. Ce căutau
negrii ăia acolo? Cei mai amuzați erau țigănușii, veniți o droaie să vadă
minunea:
— Dita lo, ce
negri-s ăștia! Prala, ’s-d-ăia adevărații!
Păreau fericiți.
Și-au început să strige și ei:
— Sa-laaaa-me! Hai
cu salamu’, mingelosule!
În mintea noastră,
a copiilor legăturile dintre cuvinte se formau într-un fel straniu. Nu îmi
închipuiam cum se puteau asocia un negru și un salam. Poate așa cum reținea un
nene la televizor o sută de cuvinte, fără să le schimbe ordinea. Trebuia să
aibă el o șmecherie. Așa și ăștia cu salamul și cu negrii. Am tot întrebat în
stînga și-n dreapta:
— Nenea, de ce
strigați salam? — dar ei rîdeau.
Pînă cînd unul n-a
avut ce să facă și-a zis-o:
— Că-s negri ca
pula calului, mă, d-aia!
Se uitau la mine și
simțeau că aș mai avea o întrebare de pus. Aha, ăsta micu’ încă nu e lămurit,
ceva de genul. Asta era: salam și aia de cal. În fine, era un scurtcircuit, dar
totul era posibil. Oameniimari le știu mai bine. Și, chiar așa, păreau să
înțeleagă cu toții chestia asta cu salamul de cal sau ce era de fapt. Ai
noștri, mizileni români și mizileni țigani, toți suțineau Rapidul local și
continuau să strige de pe margine „Salam! Salam!”. Ne-am tot învîrtit noi în
jurul terenului și la un moment dat, cînd am ajuns la o ridicătură de pămînt,
unde urma să se ridice o tribună, am dat de mai mulți negri. Aveau și ei
suporteri, strigau și ei în limba lor necunoscută. Părea că nu mai sîntem în
Mizil, în România. La un moment dat am observat cu toții că unul dintre negrii
aceia de pe dîmbul de pămînt tot vorbea la un aparat, ca un comentator sportiv.
Era clar, meciul de la Mizil era transmis în țara lor. Africa știa că existăm
și noi, mizilenii, pe-aici, pe undeva. Atunci am transpirat abundent. Aveam
emoții și-am început să strig:
— Mi-zil! Mi-zil!
Mizilul nu mai era
orășelul mic pe care-l știam, redus la cele cîteva blocuri din cartierul unde
locuiam. Era un loc de pe glob, ca atîtea altele, așa cum văzusem în
dicționarul cu ilustrații, la care chiar în clipele alea niște micuți africani
se gîndeau lîngă un aparat de radio întrebîndu-se cum e locul ăla unde joacă ai
lor. Eram fericit să știu că odată cu acel meci Mizilul exista și pentru ei.
PS Acum, amintindu-mi toată
povestea, l-am întrebat pe tata ce și cum a fost atunci și-am fost surprins să
aflu că meciul a fost de fapt în ’77 și că am jucat cu niște studenți africani
de la Institutul de Petrol și Gaze din Ploiești. Așa că introducerea cu España
’82 și cu Flavius ar trebui mutată într-o altă poveste. Să fi făcut oare drumul
ăla în toamna lui ’77? La doar patru ani jumate și nu știu dacă aveam totuși
atîta curaj la vîrsta aia să mă avînt pînă la stadion. Era prea periculos. Ca să
mai aflu unele lucruri, i-am dat telefon lui Mitu. Știa și el de meciul cu
negrii:
— Păi am jucat cu
Tanzania, nu știi? De strigau ăia cu salamu’... Că au capitala la Dar es
Salaam... A fost circ pe stadion, a venit toată lumea să-i vadă, ca la bîlci. Cine
mai văzuse pînă atunci negri?
Am căutat pe
internet și așa era, Dar es Salaam e în Tanzania. Apoi i-am dat iar telefon
să-l rog să afle mai multe despre meciul ăla și am primit promisiunea că-l va
suna pe Titi Galeș, că el sigur trebuie să știe, doar jucase fotbal în perioada
aia. M-a sunat după vreo două ore. Îl găsise la telefon pe Sandu Crăciun,
portarul nostru:
— Da, mă, a jucat
cu Tanzania, cu echipa națională. În toamna lu’ ’78. Era antrenor la ei Silviu
Stănculescu și meciul s-a organizat prin Petrolul Ploiești. Mi-a zis mie Sandu
Crăciun. Spunea că au jucat ăia cu niște băști pe cap, cică să nu le iasă
spiritul din cauza efortului. Și au și transmis meciul la postul național de
radio de la ei. Pe urmă au mers cu toții la han și-au făcut un chef mare cu
lăutari. Auzi, mai lasă-mă un pic, să mai dau și eu niște telefoane și o să-ți
spun mai multe. Mi-a zis c-au mai jucat și Georgescu (Pașu), Mușat Pompilică
(Chilă – Arma secretă), Corduman, Trăienică, Culai Țăranu și alții — ăia mai
bătrîni. Înțelegi?
Am sărit iar la
internet: Silviu Stănculescu era actor, nu antrenor. Și am fost corectat
imediat: Victor, nu Silviu. Doctor în fotbal, globe-trotter. Într-adevăr,
fusese și în Tanzania, la Young African
FC Dar es Salaam. Oricît m-am chinuit, nu am reușit să aflu în ce perioadă
antrenase acolo. Doar că petrecuse vreo patru ani în acel fotbal. Apoi prin
Bahrain... Și că acum cică ar avea o școală de soccer în Chicago.
Dar cel mai prețios
lucru din acea zi era o fotografie, pe care Mitu o împrumutase cîndva de la
Sandu Crăciun pentru a o adăuga la arhiva de imagine a orașului la care lucrăm de
un timp împreună. Știam că o am printr-un folder, pe undeva, dar nu reușeam s-o
găsesc nici în ruptul capului. Într-un sfîrșit am dat de ea. Era un cadru luat
la sfîrșitul meciului. Epuizanta frăție mizileano-salameză respira prin tricourile ude ale jucătorilor. Și în fotografie, ca și
în amintirea mea, totul părea să fi fost perfect. Fusese prima dată cînd am
văzut negri adevărați. Și ne bătuseră cu 3 la 1.