Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 29 iunie 2011

Adalberts wacky race
Rîndurile de mai jos sînt un jurnal al celor două zile petrecute la Cluj cu ocazia TIFF-ului:

«La ora 1 era plecarea — teoretic. Vetrescu a tot întîrziat cu ziarele pentru spectatorii primei proiecţii şi între timp se pornise şi furtuna. Ieşisem de la Green pentru a mînca la doi paşi, într-un fel de împingetava libanez, Masaryk colţ cu Calderon. Ne-am pornit abia spre ora 4 după-amiaza, după ce am tot îndoit cele 200 de atreiuri cu www.noapteamagica.ro şi după ce-am cules caseta pentru proiecţie de la Abis. Era clar că vom ajunge la Cluj spre miezul nopţii. A1 s-a lăsat dusă de nas destul de uşor, autostradă răsuflată, care pune botul la orice tertip cu complicităţi vechi cît Drumul Taberei bătut în galop de Tudor şi pandurii lui. Miza noastră cea mai prezentă în discuţii era Dealul Negru. Am oprit şi am băgat — care cum şi ce şi cît a putut. Glume în continuare, pe lîngă Cozia, Oltul, chestii. Gabi ne-a făcut atenţi că de pe partea dreaptă a drumului, adică peste Olt, de-acolo e taică-su: Ţara Loviştei. Rămasă şi ea-n urmă şi străpungînd tot mai hotărîţi Ardealul cu sula într-o coastă sudică. Aplombul nostru era susţinut de mirajul metafizic căruia un anume Florin de la un radio sibian îi dăduse drumul din lesă în prezenţa maestrului Dumitru Fărcaşu.
FLORIN: Maestre, oriunde am fi, ca fiinţă umană şi spirituală, în cele din urmă privim în faţă, privim în spate, privim în dreapta, privim în stînga, privim în sus, privim în jos, privim în exterior şi privim în interior. Maestre, cum o mai duceţi?
DUMITRU FĂRCAŞU: Bine!
FLORIN: Maestre, spuneţi-ne, sînteţi bine, sănătos?
DUMITRU FĂRCAŞU: Da, sănătos...
FLORIN: Aş vrea să vă pun o întrebare, maestre.
DUMITRU FĂRCAŞU: Pune-mi, pune-mi...
FLORIN: Maestre, dar, spuneţi-mi vă rog, care este momentul de cotitură din viaţa dumneavoastră, cel care v-a îndreptat paşii spre muzică?
DUMITRU FĂRCAŞU: No, Florine....
Cît am stat la o coadă infernală, vreme de o juma’ de oră, i-am tot ascultat pe Florin şi pe Dumitru cocoloşindu-se deasupra microfoanelor. Apoi, cînd ambulanţele au început să vină din sens invers, foarte mare accident, şi convinşi că dacă ne vom lăsa adormiţi de debitul metafizic al radioului sibian vom ajunge la Cluj abia dimineaţă, Gabi a hotărît să întoarcă maşina. Era ca în Autostrada din sud — Cortazar. Aşa că din Tălmaciu am tăiat-o spre Mîrşa şi-am ieşit spre Şelimbăr, depăşind la un rond şirul de maşini care continua să se tot lungească-ntr-un lung cîrnat spre Sibiu. Noroc c-am intrat pe cei vreo 20-30 de km de autostradă nou-nouţă și-am văzut Sibiul în mare viteză, cumva de deasupra. GPS-ul nu cunoştea încă noua autostradă, aşa că estimările sosirii erau varză. Ajunşi la Sebeş sub picături ne-a revenit inima la loc: GPS-ul răsufla uşurat şi noi scădeam frenetic din ora sosirii minute bune. Nu era chiar aşa de rău, puteam prinde miezul nopții la Diesel. La Sebeş am reîntîlnit maşina în care presupuneam că se află Lucian Georgescu (Tatăl-fantomă). Asta a fost noua sursă a miştourilor. Ba depăşeam noi, ba depăşeau ei. Ăștia umblă cu deja voodoo. Încotro ne-ndreptăm, fraților? Ba părea că aşteaptă pe cineva, ba că îşi consultă hărţile. În cele din urmă ne-au lăsat tot mai în urmă şi duşi au fost. La Turda am ratat intrarea pe alt tronson de autostradă, iarăşi o întoarcere, indicatorul cu un A, A cît?, poate A3, sigur un fragment de A3. Părea că și A3 umblă cu deja voodoo, adică asta-i chestia cu Transilvania, cu Ardealu’.  Pe la 12 noaptea intram în Mănăştur cu gîndul de a scăpa rapid de bagaje. Eram chitiţi totuși pe HBO Party, Gabi îi făcuse scurtă la mînă tot încercînd să afle de la Dan Burlac ce e pe-acolo.
Păi acolo, la Diesel, era înghesuială. Nu tu begiuri, nu tu acreditări... Dar ne-am descurcat, Gabi a rezolvat, el avea necesarul birocratic şi alonja, aplombul. Îmi ardea buza de-o ţigară, auzisem de magazinul Sora, unde să te mai duci la ora aia, oamenii discutau liber, unii puţin zdroncăniţi, alţii poate doar obosiţi. Mi-a dat cineva una şi-am tras-o pînă-n maţe. Stăteam, mă uitam şi, vorba lui Geoană, mă gîndeam de cînd am început să mă gîndesc la Europa. Nu, nu — mă gîndeam serios la altceva: nu ştiam aproape pe nimeni dintre toţi cei ce făceau posibilă toată frenezia aia nocturnă mutată pe trotuar, cu paharele cocoţate pe telefonul public, pe mantinele şi pe brîiele zidurilor. Figuri cunoscute, da. Am reuşit să ne aşezăm lîngă cei cu Metrobranding (cu Ana Vlad am vorbit, de fapt), ei filmaseră şi la Mizil pentru povestea saltelelor Relaxa, Gabi ne făcuse cunoştinţă acum un an sau doi şi-acum era cazul să schuimbăm chiar mai multe cuvinte. Pe la 3 dimineaţa am înclinat steagu’ şi taxiul ne-a  cărat pînă-n Plopilor, la un odihnitor etaj 5.
Au fost două zile prin Clujul cu secvențe meteosensibile, noroc cu umbrela gazdelor luată în ultima clipă. Prînzit la Hubertus, apoi intrat alături, într-un anticariat, văzut Principii de viață și Loverboy. A doua zi, Film pentru prieteni. Prin urmare, am văzut numai filme românești. De curiozitate. Dar pentru curioși, nu voi spune care mi-e părerea. Nu cred că poate interesa pe cineva. Seara, Visul lui Adalbert. Gabi mă întrebase în silul lui miștocăresc:
— Ți-ai pregătit discursul?
— Ești nebun? Ce discurs? Asta mi-ar trebui.
Adevărul e că m-am gîndisem. Ce-aș putea spune dacă mă va chema pe scenă, împreună cu toți ceilalți care au lucrat la film? Am început să-mi fac planuri, să tremur. Ce naiba m-am băgat în chestia asta? M-a mîncat în cur. La film am stat lîngă Doru Ana. Era prima dată cînd vedea filmul. Unii dintre actori avuseseră parte de o proiecție la Green Film, comentaseră. Dom prosor, Doru Ana pentru conformitate, era cu sufletul la gură. Al meu era pe jos, printre picioarele celorlalți. Și mă mai chinuiam și cu ochelarii mei cărora le lipsea brațul drept rupt, motiv pentru care de vreo trei luni cam orbecăi pe oriunde mă mișc. Eram încordat, mă și cam durea mîna tot ținîndu-mi încleștat ochelarii cu dioptriile dînd iar peste actorii pe care-i văzusem la filmări. Eram ochi și urechi. Deci, ce naiba o să zic eu acolo dacă m-o întreba cineva ceva? Suflețel, pregătește-te, mai e un pic pînă cînd Spahiu o ia din nou pe coajă.
Tot a fost bine că s-a rîs. Eee, sînt sigur că au fost și din ăia care nu s-au rîs, normal. Dar rîsetele au continuat totuși, ba chiar s-au ținut așa pînă la final. Mă, mi-am zis, să vezi în pizda mă-sii că avem succes. Adevăru e că li s-a și luat de vreo două-trei ori respirația: cînd vulpea a fost jupuită, cînd mîna lui Gabriel Spahiu a fost tăiată... Cam crud Achim ăsta. Miștoul e mișto, e de înțeles, dar să jupoi, să tai mîini — asta e cam mult. Și cre că a mai fost o chestie din-asta, da nu mi-o mai amintesc. Aplauze la sfîrșit. Gabi avea la două scaune de mine maioneza tăiată, patalonii fleașcă, actorii abia se ridicau, se pregăteau de urcat pe scenă. Sunetistul s-a apropiat să mă ridice: hai că tre’ să mergem în față. Eee, uite că n-am scăpat. Tot meditasem în timpul filmul. Mă gîndeam să zic, dac-o fi musai, că a fost o minune ziua aia, că Spahiu a fost mutilat și dimineața, în filmul lui Radu Jude, și seara, în filmul lui Gabi, și acum e pe scenă întreg, cu zîmbetul pe buze, așa că… Glume de astea, de căcat. Gabi a luat microfonul, mai bine. A zis ceva de Borges, de von Trier, ceea ce l-a intrigat cumva pe un strain, un turc pare-se, care a și întrebat care e legătura cu Von Trier. Traducerea răspunsului dat de Gabi, cel în care îl pomenise pe danez, nu prinsese o nunață și turcul a trebuit să primească un răspuns ambiguu: Profesorul evreu din filmul meu este Woody Allen. De unde și expresia ce, ești turc de nu-nțelegi? Tipul din sală, am aflat mai apoi, s-a tot întrebat dacă nu cumva Gabi a făcut mișto de el. Nu, nu, l-a lămurit Spahiu, Gabi era fooooaaaarte emoționat, dar nu cred că l-a convins. Probabil va urma o cronică de căcat în limba turcă. Apoi la bere, pe bulevardul cu Cinema Victoria, toți din film și de pe lîngă, comentînd. Că ăluia i s-a părut mișto, aluia genial, ăluia de căcat. Așa e cu filmele. Filmele românești, mai ales.
După vreo două-trei, hai, patru ore, ne-am mai detensionat, Doru Ana a continuat să ne spună faze de la diverse filmări cu Amza Pellea, cu Columna lui Vitanidis, iar Mimi Brănescu a pus marmelada pe felia lui Gabi:
Bă, lasă că și despre mine au zis unii după Marți, după Crăciun, uite dom’le, De Niro al României, p-ormă alții au zis că-s de căcat. Ia mai da-i bă-n pana mea și nu mai asculta ce zic unu’ și altu’, dacă nu vrei s-o iei razna.
Acum, serios cum să povestești un festival? Eu chiar nu mă pricep la așa ceva.»

Între timp au apărut cronici diverse: în România, USA, GBR, Turcia, Slovenia... Unele laudative, altele neutre, rezervate. Redau mai jos link-urile:
The Hollywood Reporter (Neil Young), Tribune (Neil Young), Cineuropa 1 (Vladan Petkovic), Cineuropa 2 (Vladan Petkovic), Adevărul (Doinel Tronaru, Ana Maria Onisei), Evenimentul Zilei (Alexandra Olivotto), hotnews (Iulia Blaga), Suplimentul de cultură (Iulia Blaga), graphicfront (Ciprian Isac), új magyar szó (Farkas Istvan), Film Reporter (Andreea Dobre), BirGun (Cuneyt Cebenoyan), tomisnews (Ramona Crîngașu), liternet (Lucian Maier), Observatorul Cultural 1 (Mihai Ignat), Observatorul Cultural 2 (Ileana Bîrsan), Screen Daily (Dan Făinaru), nineoclock, (Cătălin Bogdan) România liberă (Gabriela Lupu), Dnevni Otok Daily (Neil Young), Film Lounge (Sheila Seacroft)

Plus un interviu la emisiunea ”Timpul prezent” cu Matei Martin la Radio România Cultural: