Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Boris Spasici

Mizilenii mai în vîrstă poate își mai amintesc acest nume. Boris Spasici a fost un negustor, sîrb de origine, venit de la Skopje pe la 1900. Producea și vindea dulciuri, înghețată, halviță, bigi-bigi, braga etc. Nu știu dacă era singurul care ocupa acest segment. Cert este că produsele acestea sînt amintite în textele lui Ioachim Botez (din volumul Însemnările unui belfer).

Am avut norocul de a primi de la nepotul lui Boris Spasici, domnul Adrian Negoiță, cîteva imagini sugestive, pentru care am avut permisiunea de a le posta aici. Sper ca în scurt timp aceste imagini să fie însoțite și de o poveste acestui negustor.

Boris Spasici în fața prăvăliei

Ghiță, care era mut, băiatul prăvăliei lui Boris Spasici

Ghiță, băiatul de prăvălie, în tinerețe, cu tonetele ambulante


Din informațiile obținute cîndva de la tatăl meu, știam că prăvălia lui Boris Spasici era pe str. Carol, pe latura cu blocuri între colțul ocupat de Alexandra Cafe și colțul cu 24 ianuarie. Fotografia de mai jos e posibil să fi fost făcută din dreptul acestei prăvălii.





În periplurile mele prin Mizil am fotografiat și locurile de veci ale familiei. Cu o plimbare prin cimitir se poate începe o adevărată arheologie a Mizilului negustoresc, care are limitele ei în lipsa poveștilor celor din familie sau fără o descindere în arhive.









sâmbătă, 14 aprilie 2012

PEZ

Din nou despre bustul lui Adrian Păunescu. Comentariul postării anterioare trimis de heraasku are o referință precisă și de un ludic fără margini. Trimiterea spre un anumit recipient în care sînt conținute bombonele cu diferite arome este cît se poate de justificată. Recipientul se numește pez: este paralelipipedic și este adaptabil sutelor de personaje din desenele animate. Poți găsi pez-uri cu orice. Ce mai încolo și-ncoace, au intrat în ceea ce americanii, și nu numai ei, numesc cultură populară (popular culture). Iată cîteva exemple, spre lămurire:





Ne amintim că tot rețeta pesedistă ne-a furnizat acest tip de asociere, bineînțeles că involuntară, dar simptomatică pentru bagajul cultural forjat în transpunerea proiectelor unor monumente de for public. Aducerea aminte se îndreaptă spre Monumentul Eroilor din Piaţa Revoluţiei zis şi Ţeapa şi cartoful, ctitorit pe vremea cînd prim-ministru era Adrian Năstase. Există continuităţi, se vede treaba. Monumentul cu pricina are un corespondent care-l trage pe teritoriul ridicolului: un trofeu al brutarilor care se acordă în Brazilia. Dar despre asta s-a mai scris în perioada de maximă contestare a Ţepei.



   




Şi într-un caz, şi în celălalt, e vorba de ceva de mîncat -- o pură întîmplare, de altfel. Dar tocmai coincidenţele astea fac demersul voit serios să pară a nu avea plasa de siguranţă. Iar ceea se poate constata este voinţa de a face, buna intenţie, pe care se cerea altoită viziunea. Numai că viziunea a umblat creanga şi n-a trecut pe acolo pe unde ar fi fost nevoie. Dacă va da  raită şi pe la Mizil, sper să plimbe cu folos pe-acolo ideea donaţiei bustului păunescian unei alte primării. La ce loc s-a făcut în jur în spaţiul acela din care arborii de tuia au fost retezaţi, tare mi-e teamă să nu apară de-a stînga şi de-a dreapta lui Păunescu alte astfel de pez-uri, tocmai pentru administraţia locală şi judeţeană ar avea de unde să aleagă: Grigore Vieru, Tatiana Stepa, Fănuş Neagu. Părculeţului i s-ar putea asocia denumiri buclucaşe, pornind de la: PEZ. Adică: Parcul Emoţiilor Zilnice. Sau: Printre Eroi şi Zei. Sau: Proşti Epatînd Zadarnic. Sau: Păstorii Eternului Zaiafet. Sau: Politica Edifică Zîmbetul. Sau: Parohia Eliberării Zenitale. Sau: Poetul Eludează Zvonul. Sau: Pentru Elocinţa Zurgălăului. Copiii ar veni şi în preajma lor şi-ar fredona numărătorile:
Din Oceanul Pacific a ieşit un peşte mic, şi pe coada lui scria: Ieşi afară dumneata!
sau
An-tan-te-dize-mane-pe-dize-mane-compane-an-tan-te!
sau
An-tan-tiri-mogodan-cara-carasi-principala-morigo!
Numai că va fi greu pentru un copil să scoată măgăoaia din pămînt şi şi-ar chema părinţii, unchii, bunicii, vecinii, tot oraşul. Ca în povestea cu ridichea uriaşă. Numai aşa Păunescu va ieşi din pămînt şi-şi va cînta încă un viers, al căutării unui loc răcoros, primitor, pe care cei de la Mizil nu s-au priceput să i-l pregătească. Pînă atunci vom mînca pîine şi bombonele din pez-uri. Multe? Sper că nu.

miercuri, 11 aprilie 2012

Bustul și arbustul

Aseară am observat că pe grupul Mizil de pe facebook febra ”Păunescu” a început să-i facă pe unii abonați să renunțe la acea comunitate virtuală. Tot aseară am observat, de data asta pe blogul lui Adrian Năstase, că dezvelirea bustului păunescian (i-am spus bust dat fiind că este o formulă consacrată, cu toate că, în fapt, pe soclu este un cap, disproporționat în raport cu forma și dimensiunile soclului) a coincis cu lansarea sau prezentarea unor candidaturi pesediste.
Am aflat că opera de artă în bronz este o donație a Societății Cultural Istorice ”Mihai Viteazul” din Ploiești făcută orașului (sau primăriei?) Mizil. De-aici poate începe travaliul unei curiozități mai degrabă detectivistice. De ce? Măcar pentru următoarele motive. Cel care a animat de la începuturile anilor 90 acastă Societate (în unele comunicate de presă apare cu denumirea Fundația ”Mihai Viteazul”) este Mircea Cosma, președinte al Consiliului Județean Prahova. Deci omul care administrează Prahova. Întrebările pot trece de la un grad de suspiciune și generalitate la un altul, mult ai specializat și, prin urmare, mai eficient în găsirea unor răspunsuri. De unde primește bani această Societate sau Fundație? Trebuie spus că la o simplă căutare pe internet se poate descoperi o listă impresionantă cu monumente presărate pe toată întinderea județului Prahova, ba chiar și la Roma și în Republica Moldova. Sub același patronaj culural. Firește că prima conexiune la îndemînă este între cele două postúri ale domnului Mircea Cosma. Oare toate aceste inițiative culturale își au obîrșia financiară în bugetul Consiliului Județean? Dacă da, atunci care este drumul acelor bani? Există un sistem de filtrare care coincide cu societatea / fundația amintită? Nu cumva prin această rețea de figuri istorice se face un catehism pesedist mascat? Azi la Bucov, mîine la Inotești, poimîine la Boldești Scăieni, la Ciorani, la Vadu Săpat etc.
Am mai scris pe acest blog că Adrian Păunescu nu avea ce căuta la Mizil. În locul lui ar fi putut fi Constantin Brâncoveanu: a avut moșie aici, a înființat tîrgul (bîlciul) de sfinții Apostoli Petru și Pavel. Ar mai fi putut fi Ioan C. Cantacuzino: a împiedicat spargerea tîrgului Mizil în a doua jumătate a secolului XIX și a fost ctitorul bisericii Sf. Ioan spre care privește Păunescu precum un strigoi care a scos capul din groapă. Sau George Ranetti: un mizilean care a scris ”Romeo și Julieta la Mizil” și care a înființat revista Urzica. Dar și Mihai Viteazul, care a trecut prin zonă, hărțuit de trupele lui Jan Zamoyski, fost cancelar al regelui polon şi comandant al trupelor regale care sprijinea pe Simion Movilă, între Buzău și Bucov; de altfel, șoseaua pe marginea căreia se află plantat bustul se numește Mihai Bravu. 
Buuun! Au scos de-acolo o troiță și au pus un monument nesărat. Și troița, și monumentul au legătură cu moartea, sînt niște memoriale. Și, cum se știe, un memorial are totuși niște reguli urbanistice sau de proiectare -- depinde de amplasare. Este adecvat unui spațiu. Ce s-a întîmplat cu această răsturnare troiță / monument a mai avut un efect neplăcut, ca să fiu indulgent. S-au tăiat niște arbuști care, atenție, nu bat cîmpii, în tradiția romană dar și românească au legătură cu moartea, fiind utilizați în scopuri rituale. La romani era vorba de chiparos și uneori de brad, pe cînd în tradițiile românești  de brad sau o creangă din alt pom. Romanii au adus obiceiul și la noi, dar negăsind chiparos pe teritoriul nostru, au folosit bradul prin înrudirea cu chiparosul, conifere și unul, și celălalt. În părculețul despre care vorbim erau niște arbori decorativi de tuia, specie numită din vechime și arborele vieții, care, surpriză!, sînt chiar din familia Cupressaceae (chiparosul). Ce vreau să spun e că din punct de vedere simbolic, fie că ar fi rămas troița, fie că ar fi fost comemorată orice personalitate pe un soclu, acei arbori își justificau prezența. Mai ales în cazul lui Păunescu. Hidoșenia ar fi primit un bemol natural. Totuși, arbuștii au fost tăiați pentru ca opera sculpturală total neinspirată să poată fi văzută, să te lovească în ochi, în moalele capului, la ficat, la gioale, unde s-o nimeri -- nu să fie descoperită treptat, prin apropiere, cum i se cade unei opere de artă. S-o vezi de la distanță, precum un afiș propagandistic -- efectul real: să te țină la distanță. Mai lipsesc două bănci roșii, pentru ca privirea poetului să se odihnească pe gradene tricolore. Ce a ieșit este rezutatul unui patronaj șchiop: un așa-zis om de cultură, de fapt un inginer (Mircea Cosma) și un așa-zis poet, de fapt un farmacist (Emil Proșcan). Ambii politicieni. Asta este cultură? Nu prea. Adică: deloc!






Ceea ce se vede la noul monument de la Mizil este lipsa anvergurii. Să pui un cap pe un soclu este o limită cu care nu orice artist se ia la trîntă. Negrul cu care este placat soclul este o ruptură. Amplifică amestecul inept pe care îl sesizezi în peisaj. Bine totuși că există și exemple ale unor proiecte bine gîndite și atent duse la capăt, două sculpturi din București realizate de Vasile Gorduz: Petre Țuțea și Mircea Eliade. În preajma lor a fost păstrată verdeața care la Mizil deranjează, iar soclurile sînt o trimitere subtilă spre stîlpul funerar, în contrast cu neam-prostia ori prostul gust care se servește de marmura neagră și placheta atașată.




Pentru că am făcut referire la stîlp funerar, am găsit în arhiva mea o fotografie cu niște monumente funerare chiar din cimitirul de la Mizil, unul dintre ele scos la alee din te miri ce cauză, deși poate intra lejer în categoria patrimoniu, date fiind vechimea și realizarea. Las la o parte faptul că are și o valoare cu o relevanță mai degrabă locală: faptul că atestă o familie de negustori mizileni, care a dat și un primar (Anastasiu-Soreanu).




Este probabil unul din puținii martori ai Mizilului negustoresc. Iată un alt martor, o carte poștală în care apare în partea dreaptă prăvălia lui Spirea V. Anastasiu, cu un detaliu pentru o mai bună vizualizare.



Și încă o carte poștală care conține patru imagini cu vizitatori, probabil mizileni, la Băile Boboci, proprietate a Mizilului, și un portret cu Spirea V. Anastasiui, primarul orașului care a resuscitat oarecum stațiunea în perioada interbelică. 



Ca să revin la Adrian Păunescu, încerc totuși să ghicesc ce i-ar mai lipsi unui asemenea loc. O fîntînă sau niște sculpturi presărate ici-colo, direct pe iarbă ca în părculețul de lîngă primărie, unde este o adevărată invazie de semne, împrăștiate fără nici un discernămînt. 






Precum o vitrină cu bibelouri, pachete de țigări, cîte o sticloanță de firmă, mileuri, servicii de cafea gata să fie scoase la aer și ceva artizanat. O mostră de inadecvare, hibridul acela pe care comuniștii l-au creat prin aducerea țăranului la oraș, industrializat peste noapte, convertit cu forța la o cultură nouă proletară, cu mînia ditirambică pe care a profesat-o și Păunescu versificînd aiuritor și omagiind grafoman. Tristuț domnilor Emil Proșcan, Mircea Cosma, Adrian Năstase! Nu găsiți?


luni, 9 aprilie 2012

O duminică la Mizil

Întîmplător -- 1 aprilie 2012. Venisem de sîmbătă seara, cînd am și ieșit un pic pentru o cafea la Alexandra Cafe. Și dacă tot eram la Mizil, aveam și aparatul foto cu mine, gata să fotografiez orice scăpasem în alte dăți. Bineînțeles, îmi propusesem să iau cîteva cadre și cu cei care aveau să pornească pe biciclete în Marea Ieșeală, evenimentul despre care aflasem, știre de ultimă oră, că fusese interzis de primar.
Duminică dimineață era un frig care te trimitea la o cafea, la un ceai, tăindu-ți poftele excursioniste, oricît de dozate ar fi putut fi. Pe platoul cu obelisc nu era nimeni, așa că am pornit în încercarea de a recupera. Voiam o fotografie mai bună, și oricum actuală, cu locul unde fusese gogoșeria lui Blaj Ivanovici. Față de imaginea postată pentru tema asta, o fotografie de acum doi ani și ceva parcă, acum se simțea o diferență: în incinta împrejmuită cu același gard de tablă s-a înălțat vegetația. Din ruine. Asta e soarta ruinelor. Dacă nu sînt contemplate, adicătelea niște ruine întreținute întocmai ca niște bibelouri, pentru ca trecutul să aibă coada vîrîtă cîtuși de puțin în prezent, să-i putem vorbi, să-l putem asculta, atunci ele vor fi redate naturii, cam ca în sloganul comunist de prin anii 50: nu știu cîte hectare de luncă au fost redate agriculturii. Uite că mai sînt suprafețe care sînt redate naturii.  Absolut întîmplător am auzit zvonul că terenul ar aparține lui Gabriel Sandu, pedelistul plecat din Mizil prin filiera Relaxa și ajuns pentru o vreme ministru al telecommunicațiilor -- informație neverificată.



Tot învîrtindu-mă prin centru, am observat că totuși cîțiva bicicliști se adunaseră. Mă gîndeam că totul se va fîsîi. Că n-or să pornească spre Valea Unghiului. Seara aveam să aflu de pe facebook.com că au ajuns acolo, că au făcut cîteva pase cu mingea pe un tăpșan. M-am mai învîrtit prin centru, iar cînd am revenit la obelisc nu i-am mai văzut.



Eram sigur de un lucru, că într-o dimineață ca asta aveam să mă tot învîrt, cum se spune pe românește, ca un coi într-o căldare. Și tot învîrtindu-mă mi-am amintit că pot să adaug la arhiva mea cîteva din casele vechi pe care nu le-am fotografiat. Una este pe strada 24 Ianuarie. Eu știam că acolo a stat domnul Carasopol, dar apropiindu-mă și intrînd în vorbă cu un domn aflat în curtea cu pricina am descoperit că mă aflam în eroare. Casa aparține doamnei Roman, care se află cu domiciliul în București.  






Învîrteala în  jurul cozii produce amețeli, iar în Mizil, dacă trebuie să aștepți ceva sau pe cineva, trebuie să te așezi la o cafea, altfel te vei tot învîrti precum Geo Bogza minute bune sperînd că vei găsi ceva la vederea căreia / căruia să spui: În sfîrșit! Amețeala se poate trage și de la surpriza pe care o poți avea chiar mai devreme, după ce nu vei fi apucat să faci suficient de multe ture cît să-ţi spui plictisit: Hai să stau oleacă, totuși!
Surpriza mea a fost să văd soclul pe care va fi înălțat capul (de bronz?) lui Adrian Păunescu. Sau poate va fi chiar un bust, ceea ce va îngroșa bugetul și buzunarele. Deocamdată soclul. Trist pandantiv, indiferent de personajul ce va fi așezat închip de moaște ale memoriei unui loc. Totuși, în privința lui Păunescu: 1.) nu poate fi vorba de moaște, oricît de metaforic am manevra cuvîntul; 2.) el nu aparține memoriei acestui loc -- Mizil; 3.) dacă va fi forțată includerea lui în memoria locului unde îi va fi înălțată imaginea sculpturală, ea va fi legată în chip simbolic de clădirea Policlinicii, unde o vreme a funcționat Raionala de Partid Mizil; 4.) justificativ, vor apărea argumente care-l vor lega de dosul fostului sediu al Raionalei, adică de Casa de Cultură, rebotezată anul trecut Centrul Cultural ”Adrian Păunescu”, ceea ce va activa o nefericită redundanță, ca să nu-i spunem pe de-a dreptul: o cacofonie. Sugerasem că mă voi referi doar la soclu. Da, negrul cu care a fost îmbrăcat te face să te gîndești că în parc va exista și un buton, desigur roșu, la acționarea căruia soclul negru va coborî cu tot cu bust în adîncurile pămîntului. O fi murit Adrian Păunescu, dar să-l pui pe un soi de catafalc vertical, placat, că doar nu drapat, cu negru -- ăsta da priveghi prelungit. Păunescu's Wake fără un dram de Joyce prin preajmă.
Zilele trecute tot amînasem transcrierea impresiilor de călătorie, cînd primesc vestea: L-au pus pe Păunescu! Bineînţeles că pentru primărie este un eveniment. Sper că mai există indivizi mohorîţi precum sînt eu, nu de dragul mizantropiei ori al vreunei înclinaţii spre belirea celor ce-şi bat joc de bani, cît pentru simplul ataşament faţă de bunul simţ. Nu, Consiliul Local nu are oameni simţitori.









În vecinătatea estică a Centrului Cultural "Adrian Păunescu", un parc. Un parc care era ceva mai mare atunci cînd eram copil şi locuiam pe strada Teilor. În mijloc era o sculptură care trebuie să fi fost făcută de meşterul Nicolaie Craioveanu, un artist popular de fel din Pierşunari, dar crescut la Năieni (în curînd voi posta ceva şi despre el), care a mai avut astfel de lucrări şi în curtea Spitalului Orăşenesc, în special în preajma terenului de tenis. Cum parcurile şi amenajările specifice sînt o găselniţă administrativă care trebuie să accentueze activităţile (nu sînt împotriva parcurilor, cît sînt împotriva lucrului prost făcut) primăriilor, şi parcul acesta pare a fi fost mai degrabă bifat decît gîndit. Fiind sufocat de blocul aflat la nord, Centrul Cultural la vest, supermarketul Lidl la est şi cămăruţele LTOR la sud, nu se deosebeşte prea mult de o curte a unei închisori.


Am trecut pe trotuarul de-a lungul Centrului Cultural și am făcut stînga pentru a vedea alt părculeț care are în mijloc o fîntînă, așa mi se spusese. Și l-am găsit. Este vorba mai degrabă de o amenajare a unui spațiu unde fuseseră garaje. Fiecare regim înlătură urmele altuia, asta știm, istoria e plină cu asemenea acțiuni. Fără discuție că o înșiruire de garaje nu poate fi decît un peisaj apocaliptic pentru anul 2012, dar mă îndoiesc că părculețul care le-a luat locul poate trece drept o pledoarie pentru natură. Nimic altceva decît un soi de piedonizare a Mizilului -- bucureștenii sau mizilenii bucureștenizați înțeleg despre ce vorbesc.





Cocoțat pentru a prinde un cadru cît mai larg am fost interpelat de un cetățean: Sînteți de la ziar? Zic: Nu! Și am fost lăsat în pace să-mi văd de treabă. Evident că mă rodea curiozitatea. I-am zis: Dacă vă pot ajuta cu ceva... M-am apropiat. Și domnul a făcut și el cîțiva pași spre mine, oarecum întrebător, nu mă cunoștea, carevasăzică, de ce face tipul ăsta poze, pentru ce... Deci ziceți că nu sînteți de la ziar... Zic: Nu, dar dacă vreți să faceți ceva public v-aș putea ajuta. Zice: Credeam că sînteți de la ziarul Mizilul. Zic: Nu. Zice: Domle, avem aicea o problemă. Blocul ăsta, îl vedeți, i se-nfundă canalizarea, n-are cădere. La noi, aicea, se colectează de la toate blocurile alelalte și merge canalul pînă la colț, și acolo se unește cu ce vine de la Școala nr. 1. Mai departe merge spre șosea. Dar e conducta subțire, domle, și refulează. Uitați acolo -- și-mi arată spre un colț al Policlinicii, fosta Raională de Partic, adică în dosul Centrului Cultural --, dacă mergeți mai aproape o să vedeți cum a dat pe-afară. Acum mai e cum mai, că e frig, dar cînd s-o încălzi o să fie prăpăd.
Am mers spre acel colț de clădire și, într-adevăr, băltea. Deranjant din cel puțin două puncte de vedere: 1.) O disfuncție a avut efecte la o distanță chiar mai mare decît s-ar fi putut previziona; 2.) Zona unde canalul a refulat este în proximitatea Policlinicii, a Centrului Cultural, a unei alei și a unui loc de joacă pentru copii.







Omul m-a întrebat iar: Și ziceți că nu sînteți de la Mizilul... Zic: Nu, nu sînt, dar o să pun fotografiile pe internet. Cel care era cu el a încercat să-l lămurească: Le pune-n altă parte, bre. Probabil că știa de Miziliada, habar n-am. Apoi a reluat: Uitați, tot blocul ăsta are apă și rahat la subsol. A mai venit cu vidanja, dar n-a putut să facă nimic. E prea strîmtă conducta. Trebuie să fie lucrare serioasă. Între timp mai apare un domn care mă lămurește: Am făcut noi, asociația de locatari, hîrtii către primărie, dar degeaba. După un timp m-am întîlnit cu domn primar și i-am adus aminte și mi-a zis să trecem pe la el, la primărie să discutăm să vedem ce se poate face. Dar situația asta e de ceva timp. Și e grav, că a început să puște fierul beton în apartament de la umezeală. Vă dați seama ce o fi la subsol. Dacă nu se intervine, o să fie nasol pentru rezistența blocului și în caz de vreun cutremur... Ferească Dumnezeu! Cel dintîi intervine iar: Vedeți pompa asta? De-aici ne alimentăm. Tot blocul. Între timp îl lămuresc că sînt mizilean, că am un blog, alte mici detalii: al cui sînt, unde stau ai mei. Aaaa, păi îl știu pe taică-tu. Nu avea el un frate care juca fotbal? Zic: Da, Nelu. Zice: Da, juca pe la Codlea, c-a plecat din Mizil. Zic: La Codlea, la ICIM Brașov. A murit. Zice: Eee, nu mai spune! Cînd? Zic: În 98. Apoi: Dar dumneavoastră luați ceva că faceți fotografiile astea? Zic: Nu. Le fac că sînt mizilean. Zice: Bine, tată. Așa!




De remarcat totuși adecvarea fîntînii din părculețul placardat la situația canalizării din imediata apropiere. Îmi venea s-o botez Fîntîna Tăcerii, prea au aglomerat băncuțele alea în jurul unei gropi cimentuite și placate cu gresie. Dacă primăria nu va face nimic în privința reabilitării sistemului de canalizare pentru blocul pe care tocmai l-am amintit, din fîntînă s-ar putea să susure rahatul, ca la colțul Policlinicii. Oricum, e salvatoare prezența acelei pompe tot acolo, la doi pași. Cu un furtun se poate umble bazinul rotund.



Mi-am continuat drumul prin centru. La obelisc nu mai era nici urmă de biciclist. Speram să fi plecat măcar cîțiva. În final am intrat la Alexandra Cafe unde am aflat pe scurt povestea siglei Mizilului, siglă care încă nu există, din cîte am înțeles, cel puțin nu potrivit condițiile formale stabilite de Comisia de Heraldică. De la cafea am apucat-o pe bulevardul Gării și am oprit zece minute la bariera de la șoseaua care se bifurcă spre Baba Ana și Conduratu. Mi-am zis că ar fi bine să prind acum cîteva cadre cu una din cele mai vechi clădiri cu destinație industrială din Mizil. Este vorba de un centru de rafinare a țițeiului care a aparținut lui Mișa Litinschi, cel care a avut și clădirea în care a fost locat după război Dispensarul TBC. După război, acestui centru de rafinare a țițeiului i-a fost schimbată destinația, clădirea adăpostind multă vreme birourile Cooperației de Consum, în vecinătatea lor, într-o incintă destul de largă, aflîndu-se depozitele ICR (Întreprinderea Comercială Raională). Depozitele, majoritatea tuturor clădirilor din acea incintă, au fost demolate. Printr-o minune, clădirea cea mai veche a rămas (ce tip vagon). Chair este un martor care ar trebui păstrat. 






A fost o zi mohorîtă. Cam atît. Mai mult, la cîteva zile după avea să fie amplasat bustul lui Păunescu. Acum, în vreme ce mă străduiam să postez impresiile astea, un coleg mă întrebă, după ce îi rezum povestea cu bustul și cu Casa de Cultură: Dar ce le-a venit să-l multiplice pe Păunescu? N-am știut ce să-i răspund. I-am zis totuși: Pentru că-i place primarului, cred -- amintindu-mi că văzusem pe internet niște fotografii cu o sindrofie care a avut loc acasă la primar, un interior  garnisit cu tot ce poate face obiectul unei ornamentații în globalizatul stil rustic. Undeva în spatele primarului, un portret al Maestrului.


Ieri, tot gîndindu-mă cum să închei relatarea călătoriei, am scormonit prin volumul Satirici și epigramiști latini, asta pentru că tot se desfășoară la Mizil Festivalul Internațional de Poezie și Epigrame ”Romeo și Julieta la Mizil”, și am găsit două texte de Martial numai bune pentru a ilustra relația dintre un primar și un bust:

Poetastrului Sabellus

Lui Pontic, cel cu mese bune, trei sute de dactili i-ai scris,
Elogiindu-i baia nouă, interiorul ei de vis.
De fapt, de baie mult nu-ți pasă:
Tu vrei un loc la el, la masă...

Poetastrului Theodorus

Muzelor și tu, Apollo, prea v-ați arătat de piatră
Cînd gonit de flăcări ”bardul” a rămas fără de vatră...
Pentru nepăsarea asta, mai ușor v-am fi iertat
De lăsați să-l ardă focul, cu Penații lui deodat'...



UPDATE. Am primit un mesaj de la Dorin Muntean cu o fotografie în care apare un grup sculptural Caragiale inaugurat la Ploiești. Față de bătaia de joc din fața Teatrului Național București, un ansamblu care, prin readucerea Teatrului la configurația inițială, va trebui să dispară, în primul rînd datorită modificării raporturilor cu volumele de jur, ce s-a făcut la Ploiești pare chiar decent. E mai în spiritul unor realizări de afară: James Joyce (la Dublin, Szombathely) sau Woody Allen (la Oviedo).