Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 26 decembrie 2009

Super Mario and the pipeline
Pe Gogu Dulău’ l-am cunoscut imediat ce mi-am recăpătat civilia, prin ’97. După cei aproape şase ani de armată căpătasem un aer mistic şi-mi descoperisem vagi aptitudini de iconar, el abia ce ieşise din puşcărie unde deprinsese sculptura în lemn. Din mîinile lui ieşeau lucruri vădit naive, în vreme ce în ale mele vedeai aspiraţia; eu pictam şi pace — în schimb, el făcea totul pentru gurile copiilor săi. Un om pragmatic, care într-o zi mi-a zis, hai cu mine să vezi cum se vinde o lucrare, şi m-am pomenit într-o maşină de ocazie spre Buzău, dar n-am ajuns în capitala judeţului vecin, pentru că am făcut la stînga, spre Sărata-Monteoru. Şi, de fapt, nici la Sărata-Monteoru n-am ajuns. Am oprit la un moment dat în dreptul unei carmangerii, o afacere bine pusă pe picioare de o cunoştinţă a lui Gogu Dulău’ — patronul. Un patron ca toţi patronii, gata oricînd să sară la alt nivel, precum Super Mario. Gogu ştia amănuntul ăsta, motiv serios pentru a căra cu noi o cantitate apreciabilă de artă cu tentă religioasă. Daa-aar... Necaz. Din start, patronul a trebuit să ne mărturisească în volute de mezelar marea lui pasiune pentru artă, doar-doar ne-o ţine de consolare pe drumul de întoarcere la Mizil. Şi, ca să-şi puncteze generozitatea, a trimis un angajat să aducă două calupuri de salam proaspăt. Pentru noi, fireşte. Maestrul combinaţiei, Gogu Dulău’, era mulţumit. Presupunînd că era primul meu credit artistic, am hotărît pe loc să-i donez calupul căpătat practic fără nici un merit. Atunci mi-a fost clar că era obligatoriu s-o tund rapid spre Bucureşti. Arta nu putea avea vreun Dumnezeu prin împrejurimile Mizilului.
Cînd reveneam acasă, nu de puţine ori mă întîlneam cu sculptorul de icoane — mai mereu absolut întîmplător. Într-o astfel de vizită l-am revăzut în oraş cînd fusese adusă în pelerinaj icoana făcătoare de minuni de la Dălhăuţi. Gogu împingea spre icoana gigantă un cărucior în care un patron mizilean îşi odihnea piciorul pus în ghips, un adevărat tablou. În seara aia aveam să văd armura de ghips pe care Gogu îşi etalase cu creion, pix sau cariocă talentul nestrunit de prea multe canoane: din loc în loc sfinţi şi multe scene porcoase. Vişinescu, noul său oblăduitor, căruia îi vînduse aproape 300 de icoane sculptate, se ruga smerit de suferinţă, şi, o dată cu el, se ruga şi Gogu, mai ales pentru a lepăda teama de securişti şi de organele de cercetare penală care-l înţepeniseră bine.
Ne-am reîntîlnit cam după un an, era pe la începutul lui 2000 şi Gogu Dulău’ nu reuşise să scape de spaima lui cea mare. De vîndut mai vînduse el, dar vaca cea grasă murise. Bine, înţelesesem în mare că Mizilul nu poate fi o piaţă de artă, numai că Gogu se obişnuise să vorbească destul de cifrat şi îi devenise limpede că trebuia să-mi detalieze. Nu-i făcea plăcere. Era vorba de Vişinescu. Credea că auzisem ce i se întîmplase şi se codea să intre din nou în povestea aia tîmpită care îşi ratase vremea şi locul. Vişinescu fabrica alcool distilat din grîu şi tot felul de alte păioase, punctul lui de lucru era la hanul în stil italienesc de la intrarea de est în oraş, o clădire construită de liberalul Plutarch Mareş înainte de războaie. Cînd eram copil credeam că e cel mai minunat, cel mai misterios loc din oraş. Ceva îl fascinase probabil şi pe Vişinescu de pusese laba pe împrejurimile hanului, dar mai ales pe construcţia cu un foişor ce aducea cu o campanilă. Ce-am auzit din gura lui Gogu era o poveste aiuritoare. O poveste adevărată, precum cele pe care le citesc cu nesaţ mai toate manichiuristele. Povestea unui Vişinescu cu o afacere pe roate, dar care voia mai mult. Să fie încarnarea lui Super Mario, de pildă.




Măcar pentru o vreme. Şi trebuie să-i fi reuşit într-o bună măsură, de vreme ce de pe urma lui a rămas această istorie care începe cu aplecarea lui Vişinescu spre moguli. În cazul lui, doi destul importanţi. Unul la Combinatul Petrochimic Brazi, celălalt la Constanţa, suveranii unei conducte ce făcuse ca în gîndurile lui Vişinescu să se stîrnească furtuna. Bruma de geometrie şi fizică căpătată în şcoală l-a convins să îndrăznească:
pentru că hanul producător de alcool era despărţit de conducta purtătoare de petrol
de mai puţin de-un kilometru, şi-a făcut un commando de mineri de la Lupeni,
ca-n două luni să sape borta de 0,80 x 0,60 x 800 metri, mai cu seamă noaptea,
beţi morţi, alcoolul distilat din grîu se golea, grîul din sacii de iută umpluţi mai
apoi cu pămînt de minerii aburiţi, barbaro-bîlbîiţi prinşi sub pămînt sau în han
ca-ntr-un insectar, omeniţi doar de Nicoleta Găleată, bucătăreasă şi cea care-i
şi rezolva pe flăcăi, dîndu-le un sens, o pedeapsă de femeie, noiembrie şi decembrie,
două luni de şobolan luminate de becurile chioare de pe traseul subteran, de sfînta
Varvara ( 4 dec.) şi de pizda domnişoarei Găleată-a-cloncanilor, luni care-au trecut
ca popa — bucata nevăzută a aisbergului — după care luna de glorie, cînd conducta
a fost înţepată şi furtunul de pompieri tip ţîţă, rezistent la presiune, a răspuns şi, azi
o cisternă, mîine alta, vorba poetului, îţi cade dragă fata, la fel de dragă cum îi căzuse
şi poliţiei care escorta transportul, avan- şi ariergardă, kein suspiciune primprejur,
chiar dacă poveştile gardienilor BIDEPA plantaţi de-a lungul cunductei pe zeci
de kilometri aminteau de niscai zgomote subpămîntene, mergeau în perimetru ca nişte
pinguini ce nu puteau eluda trepidaţiile ciudate, se simţeau, dar, harşti!, cuvîntul lor
era retezat de argumentul autorităţii: e de la tren, boilor, pentru că, într-adevăr,
spaţiul dintre hanul alcoolizat şi conducta petrolieră era tăiat zilnic de personale,
accelerate, trenuri rapid şi inter-city, şi gardienii plecau capul, furtunul PSI fagocita,
iar Vişinescu era de-a dreptul Super Mario, cisternele rulau cuminţi pe harta ţării,
atunci cînd manometrele de la Brazi şi Constanţa şomau cu înţeles, vreme în care la
Mizil elicopterul stătea un pic în loc (ah, splendoare-n văzduh!), din maşinăria
zburătoare cobora o frînghie pentru a sălta sacoşa cu bani, lovituri de gangster care-au
dansat pe cer numai o lună, terasamentul căii ferate s-a lăsat, călătorii de inter-city
înghiţeau în sec la trecerea pe-acolo, aşa a căzut şandramaua, apoi domnişoara Găleată
s-a cărat din oraş c-o sumă frumuşică, spune povestea, s-a aciuat într-un bar prin
Ploieşti, la Gara de Vest, iar în cele din urmă s-a cărat în Spania sau Italia, iar
Vişinescu a înfundat pîrnaia, nu înainte de a i se descoperi la percheziţia de la domizil
colecţia de aproape treisute de icoane sculptate, opera de maturitate a lui Gogu Dulău’,
printre ele numărîndu-se o capo d’opera, un Super Mario şezînd în cărucior şi privind
încrezător viitorul, chestie care nu l-a scutit pe Gogu de-o vizită a organelor de
cercetare penală, orgoliu de artist să-ţi semnezi lucrările, aproape treisute de Gogu Dulău,

numai borta a rămas la locul ei, nesurpată, singurele intervenţii fiind nişte
bascule de beton la capete şi sub terasamentul de cale ferată, o magistrală a
şobolănimii, aşa să le ajute Dumnezeu şi Maica Domnului [IC-XC / MΡ-θύ], tuturor!
— şi har povestitorului...

vineri, 25 decembrie 2009

Cum e tancul şi vaporul

Dar să-ncepem cu avionul. Pentru că dacă mă scotocesc prin buzunare aş putea să scot şi aşa ceva. Are legătură cu Mizilul, desigur. Acolo unde pînă de curînd, la marginea de nord-vest a oraşului, exista un aerodrom şi un punct de lucru Tarom. Rămăşiţe ale unor istorii măcar interesante. Aerodromul ăsta a fost bază a aviaţiei germane pentru vînătoarea de zi. Nimic deosebit, în fond. Cîte astfel de locuri nu au existat în România şi aiurea? Amănuntul capătă proporţii doar dacă dăm crezare unei anume poveşti, care, adevărată sau nu, contează prea puţin acum. Important este că avem ce povesti. Aşadar, povestea este a unui avion german decolat de pe aerodromul din Mizil. Nu oricum, evident, pentru că altfel n-am avea de ce să ne răcim gura. La bord, o şampanie. Destinaţie, Prater. Wien. Se prea poate ca avionul să fi fost unul special pentru a duce acea şampanie la destinaţie. Fürerului. O şampanie din România. Ceva deosebit, de data asta, nu? Înăuntru, o bombă... mă rog, o instalaţie explozibilă — pentru că tot trebuie să dezvălui care-i chichirezul. Şi-au dat seama de toată schema pentru că sticla a fost aşezată greşit în avion. Din cauza asta n-a mai explodat. O fi pocnit ea ca o şampanie, nimic de zis, dar în pahare se pare că a curs altceva. Totul depistat, cursul istoriei neschimbat. Se pare că afacerea asta a fost pomenită la Procesul de la Nürnberg. Dar să nu-şi închipuie cineva că mizilenii au fost atît de scule pe bascule. Mizilul nu a fost decît un punct pe traseul unui complot pus la cale de către ofiţeri superiori germani de pe frontul de răsărit. A fost un punct şi punct a rămas. A avut ocazia celebrităţii numai că a fost ratată de alţii. Nişte imbecili. Probabil că ar trebui să ajung la nişte arhive, să mă lămuresc. Dar asta ar putea ucide povestea descoperită în anii ’80 în Almanahul Oştirii.
Şi totuşi, tancul. Uzina militară din Mizil, zisă MFA, cu asta se ocupa. Tancuri. Le repara, le casa, dar nici vorbă să le facă. Cînd şi cînd le auzeam bubuiturile pe tancodromul mascat de păduricea în care ne jucam. Am visat ani la rînd să sar gardul de beton şi în schimbul unor pachete de ţigări să obţin de la militarii în termen favorul unei vizite într-un astfel de tanc. Tancul de Mizil. Nu s-a întîmplat vreodată. Se pare că nu era mare scofală să lucrezi acolo, să repari maşinile alea de război. Nu aveai cine ştie ce revelaţii dacă ai fi coborît în vreunul, asta mi-au zis unii mai tîrziu. Tancul mi se părea o prezenţă firească în Mizilul anilor ’80, în copilăria mea. La fel ca oţetul de Mizil, renumit şi el. Abia acum un an am aflat că în anii ’70 Bucureştiul rîvnise la statutul ăsta, de citadelă a tancului românesc. Probabil că vreunui ştab care voia probabil să crească în ochii cuiva mai mare i se pusese pata şi era pus pe fapte mari. Treaba s-a făcut peste noapte. Specialiştii în tancuri, mizileni sau cei din vecinătate, s-au trezit cu ordinul de a-şi face bagajele pentru aventura vieţii lor. Vreo trei sute la număr. Şi ei, şi familiile. Şi iată-i bucureşteni peste noapte. Populaţia Mizilului s-a subţiat simţitor atunci, vreo 15% din populaţie. Mi-a confirmat şi taică-miu întîmplarea asta. De tancul de Bucureşti nu am auzit niciodată, deşi acestui proiect îi fuseseră puse la dispoziţie hale, utilaje, totul necesar. În schimb, ştiu că pe harta Bucureştiului există o stradă Mizil, o alee cu acelaşi nume, ambele în cartierul Sălăjan. Şi că mai există şi o stradă Mizileni undeva prin Drumul Taberei. Trebuie să recunosc, foarte repede mi-a trecut prin minte că toţi aceşti mizileni au fost mutaţi pe aceeaşi stradă, creată special pentru ei. Aşa am ajuns pe strada Mizil. Mi s-a părut ciudat cînd am văzut plăcuţele de pe porţi, de pe ziduri. Îmi venea să-i întreb pe trecători, pe locuitorii acelei străzi, dacă simt ceva deosebit pentru faptul că locuiesc pe o stradă numită aşa. N-am înaintat prea mult. Era şi seară, aveam şi alte treburi de rezolvat. La ceva timp distanţă un prieten mi-a spus că acolo ar fi sediul unui partid de orientare comunist-socialistă. N-am mai avut timp să verific şi prea puţin mă interesa. Dar într-o zi tot voi da de unul din acei mizileni plecaţi peste noapte cu tancul. Voi afla ce şi cum... măcar fragmente din această — altă — istorie neelucidată, pe seama căreia frîul fabulei e lăsat liber.
În fine, vaporul. Dacă visul lui Leonida Condeescu, acela de a face din Mizil ceva măreţ (O zi solemnă — Caragiale), visul ăsta ar mai putea căpăta viaţă poate doar printr-o întîmplare pur literară. Aşa tind să cred. Prima întîmplare invocată, cea cu atentatul la viaţa lui Hitler, ar fi putut aduce la viaţă un Mizil impresionant, fantastic. Nu a fost cazul, deocamdată. Măcar cu prezenţa Mizilului pe tabliţele străzilor din alte oraşe, în chip de ambasade simbolice, să ne mulţumim. Da, asta ar fi o chestie. De multe ori m-am întrebat cum se pun numele străzilor, instituţiilor, bibliotecilor... Şi, de ce nu, vapoarelor. Da, vapoarelor. Mintea românului reuşeşte cu o rară inspiraţie şi cu un nebănuit succes să se împotmolească în locuri comune. Poate că nu mai ştim să fim dătători de nume, precum Adam Nomotete. Inspiraţia, altădată suculentă, care crea La vulturul de mare cu peştele-n gheare, dar pot fi luate la întrebări nenumărate alte titulaturi, pare să fi slăbit atunci cînd au fost botezate navele care au străbătut apele româneşti şi de aiurea. Asta dacă nu cumva vor fi fost urmărite ceva mecanisme simbolice compensatoare. O astfel de navă, probabil vîndută sau casată între timp, pare să se fi numit Mizil. Ne-o spune vocea naratorului din Privirea contesei Hahn-Hahn. Coborînd pe Dunăre (Hahn-Hahn grófnő pillantása. Lefelé a Dunán — 1991), tradus de curînd în limba română şi editat de Paralela 45, chiar la sfîrşitul romanului:
„Închiriatul iar a zărit-o în piaţetă pe fetişcană. Era puţin reticent. I am... Acu’ ce trebuie să facă? Dar n-a trebuit să facă nimic, fetişcana s-a aşezat lîngă el pe bancă, el şi-a pus capul bolnav în poala ei şi a încercat să adoarmă. Soarele dogorea puternic, deşi fusese deja împuşcat. Gata. Pe chipul fetei, o expresie tăioasă, crudă, îşi fixează privirea inexpresivă asupra Dunării, iar mîna cu blîndeţe în părul bărbatului. Închiriatul şi-a propus ca, după ce se va trezi, să copieze în caiet numele notate pe fiţuică, numele vapoarelor pe care le văzuse azi, 14 august: Razelm, Istria, Salvador, Bucureni, Polar, Malnaş, Iezer, Mîndra, Coştila, Tîrnava, Someş, Caraiman, Topliţa, Polar XI, Ciucaş, Snagov, Mizil, Lupeni, Rîureni, Athanassios D, Tîrgu Jiu, Braşov, Vîrsan, Călimăneşti, Gheorghieni, Voiajor, Leopard, Cardon, Cocora, Dorobanţi, Cormoran, Căciulata, Pontica, Grădina, Amurg, Colina, Zheica, Semnal.”
Dacă Peter Estherházy n-a fantazat în ceea ce priveşte onomastica navelor de la finalul romanului său, s-ar înţelege de-aici că a existat un Mizil plutitor, cu cîţiva locuitori-marinari. Şi că acest Mizil redus la scară, din fontă sau alte aliaje, chiar a călătorit — prin urmare un Mizil mişcător. O ficţiune, precum strada şi aleea Mizil din Bucureşti şi altele existente poate şi în alte oraşe. O poveste la limita realităţii, precum celelalte două anterioare. Sincer, chiar mi-aş sacrifica o săptămînă să pornesc pe urmele acestui vapor. Povestea lui, a echipajului şi a locurilor pe unde vor fi fost ar putea completa arhipelagul nesperat istoriilor acestei Miziliade. Dar te miri încotro ajungi... Poate chiar în apele tulburi ale DNA-ului, potolite de o decizie de casare a dosarului Flota. Aşa că mai bine renunţ, pentru moment. Mai multă nevoie am de Mizilul ăsta nesigur, căzut în sine, fantasmatic.