Totalul afișărilor de pagină

vineri, 28 decembrie 2012

Fotbal cu Țiți Dumitriu și 11 jucători

 
Știu că în oraș încă se suspină după fotbal. După fotbalul bun, se înțelege. Din păcate, în ajutor nu poate veni decît trecutul. De pe urma Rapidului Mizil eu am prins doar o tabelă de marcaj cuprinsă de rugină din vremea cînd în oraș Brînză, Niță Rînceanu, Paraschiv (tatăl lui Gabriel Paraschiv de la Oțelul Galați) sau Gogu Mățău făceau să se vorbească de fotbal într-un oraș prăfuit, aflat tot timpul la o margine de județ, fie că era vorba de Buzău sau Prahova. Și mai erau poveștile, unele auzite de la tatăl meu, junior la Rapid Mizil, sau de la fratele lui, jucător chiar la prima echipă (Nelu Manolache), plecat mai apoi  la ICIM Brașov. Aceea a fost perioada romantică, despre care tot mai puțini pot povesti. Dar s-a întîmplat să vină și ceva bine pentru fotbalul visat la Mizil, anii '80, niște ani de glorie, fie-mi scuzat clișeul. Mai sînt destui dintre cei ce știu, au văzut sau au auzit de Steaua Mizil. Întîmplător am dat de un blog dedicat fotbalului din județul Vaslui și am găsit o cronică a meciului Inter Vaslui - Steaua Mizil, avînd ca bonus programul de meci. Posesorul blogului își amintește de Steaua Mizil ca de o echipă de temut. O spun alții, nu mizilenii care, orice ar fi fost și la cîte blaturi vor fi participat sus-pușii clubului, se mîndreau cu echipa lor. De fapt nu voiam decît să semnalez cronica acelui meci de la Vaslui aici. Cu tot cu programul meciului.

miercuri, 26 decembrie 2012

1968. O absolvire

În postarea de ieri spuneam că decembrie este un timp al depănării amintirilor. Al încheierii conturilor. Și al surprizelor, al cadourilor. Am scos din sertar o înregistrare veche de 44 de ani, de la absolvirea Liceului Teoretic Mizil. Pentru cei mai în vîrstă este o ocazie pentru a revizita niște experiențe, de a auzi vocile unor profesori sau foști colegi. Pentru cei mai tineri este un material de studiu asupra limbajului de lemn folosit în acea vreme, din care au supraviețuit fărîme, fiind preluate de alte noi forme lemnoase ale limbajului.
 


 
 

marți, 25 decembrie 2012

Revoluția

Fiecare a trăit Revoluția în felul lui. Unii o consideră altcumva: evenimente, cacealma, lovitură de stat etc. Totul s-a terminat cu împușcarea Ceușeștilor. Apoi, alte evenimente. Habar n-am cînd vom ști cu adevărat ce a fost atunci, în 1989. Și nici dacă astfel revoluții au fost într-adevăr în toate orașele declarate la scurt timp orașe martir. Oricum ar fi, decembrie este un timp pentru răscolit amintirile. Așa încît vă voi servi două relatări despre Revoluția la Mizil. Una, a mea, publicată pe un site la care colaborez cu texte mizilene: aici. M-a inspirat, recunosc, reportajul realizat anul trecut de către doi jurnaliști ai ziarului Adevărul în urma unui interviu cu domnul Emil Proșcan, primarul Mizilului, deasemenea despre Revoluția la Mizil -- aceasta este a doua relatare, accesibilă aici. Alăturarea lor nu are în intenție vreo polemică. M-aș bucura dacă ar apărea cît mai multe astfel mărturii despre zilele acelea așa cum au fost trăite, simțite la Mizil. Este un punct din care se poate porni pentru scrierea unei istorii văzută de la firul ierbii.

duminică, 23 decembrie 2012

Din păcate

Am aflat că la parohia din Fefelei candelabrele vechi din 1863 au fost vîndute la fier vechi. Patrimoniu, carevasăzică. Desigur, puteau fi curățate. S-ar fi putut lăuda enoriașii cu niște obiecte vechi donate de o familie înstărită, Mareș, ai cărei cîțiva membri sînt înmormîntați chiar în curtea bisericii. Atîta doar că un candelabru din inox e o atracție căreia nu-i poți rezista. Pentru unii. Așa s-a întîmplat, se pare, cu părintele Ardeleanu, de la Fefelei. Sau o fi fost ideea vreunui enoriaș? Cine știe? Dumnezeu știe cel mai bine, desigur. 
Să mai amintesc că la fel s-a întîmplat și cu ceasul Paul Garnier din gară? Un ceas de patrimoniu înlocuit cu un ceas chinezesc, ieftin, luat dintr-un magazin oarecare. Asta se întîmplă cînd de astfel de lucruri se ocupă cine nu trebuie. Orașul se transformă în vitrina unei gospodine. Nu că aș avea ceva cu gospodinele. E treaba lor cum își aranjează vitrinele de acasă. Orașul este altceva, de amenajarea lui se ocupă oameni specializați, urbaniști etc. Cu biserica la fel. Un preot pare totuși un specialist, nu? Dar practica infirmă acest principiu. Să vă mai dau un exemplu pentru opinia asta? Sigur că vă voi da.
Celălalt părinte Ardeleanu, de la parohia Sf. Ioan, a înfrumusețat biserica cu o pictură nouă. Lucru lăudabil, la prima vedere. Dar vreți să știți cu ce preț? A fost dată jos pictura Olgăi Greceanu. Cine a fost Olga Greceanu? O personalitate artistică incontestabilă. Mai mult, unul dintre „personajele” mișcării Rugul Aprins. Era de așteptat ca un preot să aibă habar amănuntele astea. Din pictura Olgăi Greceanu se putea face o atracție (aveți aici și aici și aici și aici cîteva informații despre personalitatea ei). Fie ea și turistică. Să încerci să creezi un specific național în pictura bisericească, iar peste niște ani cei care clamează specificul național să-ți dea jos pictura. Se întîmplă în România. Măcar să fi fost fotografiată pictura de un fotograf profesionist, o documentare a ceva ce va dispărea. Așa este profesionist. Asta dacă nu să se fi extras mostre de pictură. Și acest lucru se face, doar că trebuie să te și gîndești la așa ceva. Trist este că pictura a fost înlocuită cu realizarea unui pictor anonim, care se pare că a mai înlocuit și altă pictură a Olgăi Greceanu, la Cireșanu.
Cum în Mizil cauți pe degete lucrurile pe care să le poți arăta, cu care să te poți lăuda, acest detaliu era o comoară. Ca și ceasul din gară. Cît despre candelabrele acelea vechi, ele puteau fi măcar păstrate. Un muzeu al orașului poate include, poate spori cu astfel de obiecte. Dar se gîndește cineva cu adevărat la acest subiect?
Dumneavoastră, domnule primar Proșcan, mare iubitor de cultură, aveți habar de lucrurile acestea? Sau este deajuns să mai montați niște delfini metalici siniștri, inexpresivi, care strivesc grădina și așa micuță din fața școlii nr. 3? Nu cred că este o sănătoasă înțelegere a ideii de cultură.
 
PS În unele din postările de pe blogul său, Adrian Năstase menționa că a avut întîlniri cu administrația publică locală la Mizil pentru constituirea unui muzeu. Iată așadar că obiecte ce puteau face parte din colecțiile unui muzeu local dispar pur și simplu din inconștiența unor oameni care iau decizii. Din păcate.

joi, 9 august 2012

Stația de radioficare Mizil

Pe subiect, deocamdată doar melodia cu care se deschidea programul de emisie: Martin Circus - Ite Missa Est. De fapt, din această piesă era folosit doar un fragment de la început, recurent pe tot parcursul, avînd rol de jingle.  Melodia mai era folosită și de Radio România Actualități (nu sînt sigur dacă se numea așa, dar e vorba de programul 1 al radioului) la începutul, sfîrșitul și pe parcursul emisiunilor sportive. Remeber anii '80.

O variantă soft

O variantă soft a melodiei Am ibovnic la Mizil, aici.

miercuri, 18 iulie 2012

Steaua și Rapid. Mizil

Acum o săptămînă și ceva la Mizil s-a organizat un meci de fotbal. Nu cu echipe care nu aveau teren, gen Prahova Tomșani. A fost un meci al unor foști fotbaliști de la Rapid Mizil și Steaua Mizil. Pentru că nu am fost la meci, marchez evenimentul cu întîrziere, dar postînd două imagini în care apar emblemele celor două echipe, în speranța că la Mizil va mai exista cumva, cîndva o echipă de fotbal.





marți, 10 iulie 2012

Liceul Agricol

Am petrecut 4 ani în acest liceu, 1987-1991. Noi așa îi spuneam, Liceul Agricol, însă denumirea oficială era Liceul Agroindustrial. Ne era un pic jenă față de cei de la Industrial, chiar dacă eram la clasa cea mai bună, la Economic, a Agricolului. Din 1990, parcă, sau poate ceva timp după 1990 denumirea i-a fost schimbată: Grupul Școlar Agricol Mizil. Nu știu să existe o istorie detaliată a acestui liceu. De pe internet se pot accesa date sumare, esențiale totuși, despre fondarea liceului:



«Grupul Şcolar “Tase Dumitrescu” din Mizil funcţionează într-un local impunător, realizare arhitecturală desăvârşită prin estetică, durabilitate si funcţionalitate, care a devenit, cu timpul, o emblemă a oraşului situat pe Dumul Naţional I. B., la jumătatea distanţei dintre Ploieşti şi Buzău.

Localul şcolii s-a contruit în anii grei de după primul război mondial, din banii proveniţi din donaţii ale locuitorilor urbei, cei mai mulţi practicând negustoria, dată fiind aşezarea geografică a Mizilului, la interferenţa dintre podgoriile “Dealul Mare” si câmpiile nesfârşite ale Bărăganului.
 Prin subscripţie publică, donatorii au pus la dispoziţia Comitetului Şcolar al Gimnaziului Mixt, care există deja în 1919, suma de aproximativ 50.000 de lei, cu totul insuficientă ridicării unei construcţii corespunzătoare ambiţiilor comunităţii de a înfiinţa un liceu. Ajutorul a venit din partea lui Tase Dumitrescu, spirit luminat, înţelegător desăvârşit al nevoilor vremii, care s-a gândit să înlesnească copiilor calea spre învăţătură, lăsînd, prin testamentul autentificat de Tribunalul din Buzău, nr. 1782 din 1921, Comitetului Şcolar al Gimnazului cea mai mare parte a averii sale pentru zidirea unui liceu cu internat. Legatul testamentar era compus din imobile, cambii, acţiuni, numerar, obiecte de valoare, preţuite la cîteva milioane de lei, capital considerabil pentru vremea aceea, încredinţat Casei Şcoalelor în numele Comitetului Şcolar.
 Un alt donator, Constantin Condeescu, urmaş al celebrului primar Leonida Condeescu, imortalizat în schiţa “O zi solemnă” a lui Caragiale, a înzestrat viitoarea şcoală cu un teren măsurând 0,5 ha.
 Ministrul Instrucţiunii, dr. Constantin Angelescu, dispune prin Casa Şcoalelor, în 1923, transformarea legatului Tase Dumitrescu în numerar şi încredinţează arhitectului I. Mihalcea realizarea planurilor viitoarei şcoli care este dată în folosinţă în 1925, în urmă cu 75 de ani.
 Preotul Gheorghe Jugureanu, directorul Gimnaziului Mixt, cere în 1925 autorităţilor aprobarea transformării gimnaziului în liceu şi obţine în 23 iulie 1925, prin Ordinul nr. 78058 al Ministrului. Liceul poartă numele mărinimosului donator Tase Dumitrescu, mort în 1921, la 18 mai, pomenit an de an, până în 1946, în cadrul unei festivităţi anuale, devenită o tradiţie a şcolii. Mai multe personalităţi ale timpului au evocat, în asemenea ocazii, figura marelui ctitor, Tase Dumitrescu.
 Memorabile sunt cuvintele rostite de Prea Sfântul Episcop Ghenadie al Buzăului: “Aşezarea noastră în aceste părţi ale orientului european ne cere sforţări de muncă pe toate căile şi ne obligă să propăşim în lumina sufletească cât mai mult, cât mai repede; şi acei care ajută munca şi propagă cultura trebuie slăviţi. În această privinţă Tase Dumitrescu este o pildă vie.”
 Pe parcursul timpului, şcoala a cunoscut mai multe schimbări ale profilului, materializate în schimbarea titulaturii după cum urmează:
-1925-1938: liceu teoretic;
-1938-1948: liceu comercial;
-1948-1962: centru şcolar agricol;
-1962-1964: şcoala medie tehnică agricolă;
-1964-1976: şcoală tehnică de contabilitate şi merceologie ;
-1967-1972: liceu agricol;
-1972-1990: liceu agroindustrial;
-1990-2000: grup şcolar agricol;
-din 2000 : grup şcolar “Tase Dumitrescu”; » (date luate de aici)
Alte informații, însă minate de contextul ideologic în care trebuiau prezentate, apar în monografia orașului Mizil scrisă de profesorul Ion Panait.
«La insistenţele aceluiaşi Leonida Condeescu, în anul 1902 se înfiinţează la Mizil Şcoala elementară de meserii. Deşi nu s-a găsit un ordin de înfiinţare, în mod cert ea exista în 1902 deoarece din "Registrul matricol nr. 3 de inventar, rezultă că în anul 190 şcoala avea 27 de elevi".
În perioada 1902–1916 şcoala este absolvită de 199 de elevi calificaţi în meseriile de fierari, strungari, rotari şi dogari. Atelierele şcolii primeau comenzi atât de la particulari cât şi de la unităţi militare. "Cu adresa nr. 749 din 4 aprilie 1915 regimentul 72 infanterie comandă la atelierele şcolii executarea unor cutii metalice şi roţile necesare transporturilor militare şi trenurilor de luptă.
Documentele de arhivă demonstrează că şcoala obţinea importante beneficii în ateliere. "Numai în 1915 la sfârşitul anului şcolar, beneficiile atelierelor se ridicau la suma de 4336 lei”. Beneficiile importante obţinute, necesitatea şcolii elementare de meserii şi la insistenţale repetate ale dirigintelui acestei şcoli, în exerciţiul financiar 1916–1917 al bugetului de venituri şi cheltuieli a judeţului Buzău un paragraf special prevedea: "Anuitatea împrumutului de lei 75000 ce urmează a se contracta la Casa creditului judeţean şi comunal pentru cumpărarea terenului şi construirea unui local propriu pentru şcola de meserii din Mizil".
Datorită războiului construcţia şcolii va fi întârziată până în anul 1925. Începând din anul 1926 şcoala este transformată prin ordinul nr. 29034 din 1 aprilie în Şcoală inferioară de meserii cu durata de stadii de 3 ani, avînd meseriile de: tâmplar, forjor, dogar şi croitor.
În şcoală încă din clasa I-a se efectua o zi de practică completă în atelier, în celelalte zile practica de atelier se îmbina cu pregătirea teoretică. Un accent deosebit se acorda disciplinelor realiste: matematica, tehnologia meseriei, desen tehnic şi geometrie.
"În 1926 şcoala avea 7 cadre didactice şi 100 de elevi. Din 1942 se transformă în Gimnaziu industrial de gradul I cu durata de studii de 6 ani, iar în 1945 va deveni Gimnaziu industrial".
După reforma invăţământului din 1948 ultimele două clase, a V-a şi a VI-a, sunt transformate în Şcoala tehnică profesională, iar în anul 1951 se desfiinţează, creându-se o Şcoală profesională de viticultură şi vinificaţie, care se va desfiinţa în 1953.
Învăţământul liceal de cultură generală se dezvoltă după primul război mondial. În 1919, la insistenţele mizilenilor sprijiniţi de un alt "inimos primar" Spirea Anastasiu, se înfiinţează la Mizil un Gimnaziu mixt. "Întemeiat prin Decret Regal nr. 3864 din 4 septembrie 1919", va funcţiona până în anul 1925 în fosta şcoală Ion Crăciunescu, când se va da în folosinţă un local nou construit din vânzările şi licitaţiile succesiuii negustorului mizilean Tasse Dumitrescu.
"Hardughia cea roşie s-a înălţat din sfertul de pâine, din dramul de grăsime, din bucăţica de zahăr a mahalalelor sărace care târguiseră la băcănia răposatului şi din lada de fier plină de sălbi şi mahmudele de aur, de cercei şi mărgăritare, de inele şi ghiuluri bătute în diamante, dăruită Casei Şcoalelor. Lada ceia fusese o prinzătoare de amaneturi cu dobândă grea ce curgea zi şi noapte ca gârla Istăului printre mormanele de bălegar din marginea târgului”.
"Odată cu darea în folosinţă a noii clădiri gimnaziul se va transforma în Liceu teoretic prin ordinul nr.78058 din 28 iulie 1925 al Ministerului Instrucţiunii".
"În 1934 se va înfiinţa şi un Gimnaziu de fete cu clase extrabugetare, dar care va fi desfiinţat în anu1 1938, când şi Liceu1 teoretic va fi transformat în Liceu comercial. Acesta va funcţiona până în anul 1948 când va fi reorganizat prin reforma învăţământului din 1948 pe profil de Şcoală tehnică de administraţie economica şi Şcoală medie tehnică de agricultură."
O imagine succintă asupra sistemului de instrucţie şi educaţie la Liceul Tasse Dumitrescu din Mizil între cele două războaie mondiale ne sunt redate plastic de fostul dascăl Ioachim Botez:
 
"Aici, copii localnici ori de prin părţile dealurilor vecine încărcate de podgorii în loc să deprindă a croi doage, a încheia boloboace şi a învăţa despre zămislirea vinurilor, studiau limba latină cu un belfer care nu ştia din Horaţiu decât ...Ergo Bibamus (aşa dar, să bem!).
Se făceau şi ceasuri de educaţie morală. Urmarea lor practică era cu totul alta decât cea dorită. Dacă se lipeau în ferestre listele cu corijenţii apoi a doua zi trebuia chemat geamgiul cu lada lui de scule. Dacă un belfer se arăta neînduplecat, n-avea ce căuta noaptea pe la cele răspântii mai dosnice. Aşa a fost s-o pățesc eu în cetatea Mizilului, loc de oameni aprigi, dar unde zavistia şi bârfeala, ca în toate târgurile mărunte, era o molimă fără raţiune şi fără leac.
 
"În vremea aceea, unii dascali lăsau cât mai mulţi corigenţi pentru că examenul de îndreptare era cu plată.
O sută lei...
– Trece-l, bre! stăruia belferul de istorie pe lângă cel de nemţeşte.
–Nu! a răspuns Tapirul.
–De ce, bre ?...
–Pentru că...
Şi zvârlind creionul pe foaia catalogului unde drămuia media, Tapirul se răsturna râzând în scaun şi-şi freca degetul gros de vârful arătătorului.
Ce hatâr putea să aibă belferul de istorie? El, când intra în clasă, deschidea catalogul ca pe un catastif de băcănie, îl răsfoia, privea încruntat peste geamurile ochelarilor şi striga cutărui şcolar clătinând din cap:
–N-ai mai!... N-ai mai!...
În propoziţiune dezvoltată, asta însemna: N-ai mai adus nici un burduf de brânză, nici o gâscă, nici o damigeană de ţuică
”.
 
Între cele două războaie mondiale viaţa culturală a oraşului se dezvoltă lent. Încercări sporadice de a scoate din anonimat Mizilul se lovesc de nepăsarea administraţiei comunale şi a protipendadei orăşeneşti, îmbogăţite din comerţul de cereale şi monopol. O publicaţie de interes şcolar este "Anuarul societăţii culturale" M. Eminescu al elevilor din Mizil, editat sub îndrumarea profesorului D. R. Mazilu, anuar care va apărea în patru numere anuale până în anul 1931–1932.
O încercare lăudabilă se face în 1933, când la Mizil un grup de tineri în majoritate elevi ai liceului, editează o revistă locală "Răsărit dc soare". Revista îşi propunea să publice articole literare, artistice, ştiinţifice şi de critică literară. Îşi avea administraţia în str. Iuliu Maniu nr. 5 (azi maior Ivanovici). Redactor era un oarecare Ionel Vodarici (N.Tristea), administrator Nicolae Dragomirescu, iar secretar de redacţie Gheorghe Mantu. Tipărirea revistei se făcea la Buzău.
În primul număr al revistei se arăta: "În aceste vremuri de grea cumpănă, când o criză financiară atât de acută bântuie întreaga omenire, când omul de abia îşi poate întreţine o existenţă ingrată, apariţia unei noi reviste este cât se poate de dificilă. Au trebuit sacrificii mari, a trebuit o muncă înverşunată spre a ajunge la ţinta dorită; apariţia unei reviste într-un asemenea cadru şi cu astfel de material într-un orăşel ca al nostru."
Revista îşi avea corespondenţi în mai multe oraşe ale ţării, la Constanţa, Deva, Buzău, Brăila şi Galaţi. Din relatările unuia dintre fondatorii revistei reiese că aceasta a apărut în 3 numere, cel de al patrulea număr a fost confiscat de autorităţile judeţului Buzău, deoarece nu aveau autorizaţie de tipărire a unei reviste. (Acest al 4-lea număr putea fi văzut în anul 1935 în hala de peşte din Buzău, folosit ca ambalaj, după cum relatează fondatorul amintit).
Alături de această încercare neizbutită, în 1937 se înfiinţează pe lângă Liceul Tasse Dumitrescu un Ateneu Popular, care îşi propunea să prezinte elevilor şi locuitorilor oraşului teme de cultură generală, ştiinţifice şi cu caracter militar, de interes general. Astfel în 1937 se fac expuneri de către profesorii liceului şi ofiţerii din oraş pe diferite teme: Apărarea contra gazelor de luptă, Calea Lactee, Universul în poezia bacoviană şi altele.
Raportate la dimensiunile modeste ale târguluii de altă dată, târg ce trăia monotonia unei existenţe cu orizont limitat, ritmurile de după anul 1944 îşi dezvăluie, fără îndoială, sensul major şi dinamic.
Ca toate aşezărilor patriei, întinerite prin politica lucidă şi înţeleaptă a Partidului Comunist Român, oraşul Mizil a cunoscut transformări esenţiale pe planul vieţii spirituale. Dacă în anul 1944 Mizilul avea 1513 analfabeţi, în anul 1948 acest flagel al regimului burghezo-moşieresc este lichidat, iar porţile şcolii sunt larg deschise tuturor copiilor oamenilor muncii. "Astfel numărul elevilor din şcolile primare şi gimnaziul unic din oraş se ridicase la 721, al celor din învăţământul tehnic de specialitate, economic şi agricol se ridica la circa 180".»

Evident, ar mai fi multe de spus. Întîi aș trimite la scrierile lui Ioachim Botez, Însemnările unui belfer, în care autorul își amintește întîmplările din viața de profesor, cu doi ani petrecuți la Mizil, chiar în acest liceu, pe la mijlocul anilor 30. Ar fi de scotocit prin arhivele liceului -- dar cine să o facă? O monografie a orașului, lipsită de curenții ideologici ai trecutului recent, ar trebui să cuprindă întreaga poveste a acestui liceu. Și ar mai fi istoriile personale, pe care fiecare generație trecută pe acolo le are.
Pentru că este prima postare pe acest subiect, un început deci, și pentru a stimula călătoria în trecutul personal al unora dintre cei ce vor citi această postare, aveți mai jos cîteva cărți poștale care surprind clădirea liceului în perioade diferite.

Liceul Tase Dumitrescu -1934

Școala medie tehnică agricolă -1955


---


Centrul școlar agricol - anii 50 (RPR)


pînă în al doilea război mondial


desen de prof. Marian Frangulea (1997)



duminică, 8 iulie 2012

De ce Păunescu?

După mai multe postări în care mă întrebam, adesea retoric, de ce îi trebuia acordată atîta atenție la Mizil lui Adrian Păunescu, am găsit o imagine care mi-ar putea veni în ajutor. Este vorba de un afiș din care reiese că, se pare, în 1946, la Mizil exista un Cămin Cultural ”Constantin Brâncoveanu”. Justificat de două ori: Brîncoveanu a fost proprietar al tîrgului și a înființat bîlciul (tîrgul) de ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Poate se face ceva și se revine la această denumire care ar aduce un patronaj lipsit de umbrele celui actual.
Pe de altă parte, este de notat preocuparea pe care au avut-o mizilenii pentru a avea o monografie, un istoric al orașului. Altă temă delicată în Mizil.


vineri, 22 iunie 2012

Comoara din Vadu Vechi (1964)

Există un film cu acest nume, debutul în cinematografie al lui Lucian Pintilie, în calitate de regizor secund. Este de altfel și debutul cinematografic al lui Ion Caramitru. Și, ceea ce ar putea fi de interes pentru mizileni, scenele exterioare au fost filmate la Mizil, Buzău și Pietroasele. Filmul a obținut premiul pentru regie la Festivalul Național al Filmului de la Mamaia, 1964.
Sinopsisul filmului este acesta: ”Dramă socială cu dezvoltări spre fabulos și fatast, derulată în mediul rural al anilor de secetă 1945 – 1947: într-un sat sărac din Moldova înfometată, unde obsesia delirantă de înavuțire a personajului central, gesturile sale inumane, declanșează reacția comunității, care îl alungă. Filmul este un lung flash-back.” – Bujor T. Râpeanu (”Filmat în România”, 2004, Ed. Fundației Pro)
Căutați-l pe internet și dibuiți printre secvențe Mizilul începutul anilor 60!

PS Am văzut filmul și n-am remarcat nimic care să mă facă să cred că ar fi fost filmat la Mizil. Poate scena de la calea ferată.

miercuri, 6 iunie 2012

Păunescu, din nou

Am postat de cîteva ori despre bustul lui Păunescu ridicat la Mizil. N-am mai vrut să insist pe această temă, și pe nici o alta de fapt, după începerea campaniei electorale pentru a nu acredita ideea ca o contestare prelungită a amintitului ”eveniment cultural” ar fi susținută de banii PDL-ului, așa cum am înțeles că s-ar fi insinuat.
Nu fac decît să semnalez apariția unui articol în România Literară semnat de Nicolae Manolescu despre un eveniment asemănător petrecut în București, mai precis în Parcul ”Grădina Icoanei”. Fiecare judecă după cum îi place, firește. (articolul poate fi citit și aici: http://www.romaniaculturala.ro/images/articole/RL_p.3.pdf)




marți, 1 mai 2012

Blaj Ivanovici

Vă amintiți probabil că nu de mult a avut o postare dedicată lui Blaj Ivanovici, pe care mizilenii trecuți de 50 de ani și-l mai amintesc. Intenția mea era să-l aduc în discuție, fiind un subiect prin intermediul căruia se putea intra în multe dintre istoriile de tot felul ale Mizilului. Îmi era simpatic pentru că aveam acasă o fotografie de la o nuntă sau o petrecere în care apăreau atît Blaj Ivanovici, cît și tatăl meu, alături de un alt personaj. Apoi, îmi era simpatic pentru că, făcînd drumul de la gară, în vecinătatea căreia mă mutasem în 1982, la școală, școala nr. 1, treceam și pe la gogoșeria lui Blaj. Nu știu cît a mai durat gogoșeria, eram clasa a 4-a atunci, iar memoria acelei vîrste este una selectivă. Gîndeam că, fiind un negustor, e limpede că trebuie să fi avut multe relații și acces la acele povești cărora acum cu greu le mai putem da de capăt. Mă gîndesc la poveștile Mizilului.
Duminică am avut surpriza plăcută să aflu că unul dintre fiii lui Blaj Ivanovici, Mihai zis Mișu, a creat un blog numit Tatăl meu, Blaj. Are deja trei postări cu tot felul de amănunte din viața lui Blaj, o poveste fascinantă în care aștept mai mult chiar: o cronică a Mizilului anilor de după război. Mă bucur că fiul lui Blaj, aș zice, și-a tezaurizat tatăl, desigur nu în sensul osificat și patetic prin care unii înțeleg să păstreze memoria unor persoane, a unor locuri. Sînt istorioare, paranteze, reveniri, multe nume, întîmplări anecdotice și fotografii. Ar putea rezulta o frescă a orașului și a vremurilor extrem de proaspătă. Urmăriți blogul. Sînt niște mărturisiri prețioase pentru istoria Mizilului. 

Iată o imagine a străzii 24 ianuarie. Pe partea stîngă se vede intersecția cu strada Nicolae Bălcescu (fostă Carol), avînd pe colț casa în care a locuit vreme lungă Blaj Ivanovici și familia sa. Fotografia a fost făcută de la unul din etajele blocului de pe strada 24 ianuarie.




Pe locul pe care era acea clădire veche, care era în nota construcțiilor negustorești, cu intrare sau acces pentru vînzare pe un colț tăiat, acum se află un loc viran. Unele surse spun că ar aparține unui mizilean, Gabriel Sandu, fost ministru al Comunicațiilor în unul din guvernele PDL.

 

sâmbătă, 28 aprilie 2012

Boris Spasici

Mizilenii mai în vîrstă poate își mai amintesc acest nume. Boris Spasici a fost un negustor, sîrb de origine, venit de la Skopje pe la 1900. Producea și vindea dulciuri, înghețată, halviță, bigi-bigi, braga etc. Nu știu dacă era singurul care ocupa acest segment. Cert este că produsele acestea sînt amintite în textele lui Ioachim Botez (din volumul Însemnările unui belfer).

Am avut norocul de a primi de la nepotul lui Boris Spasici, domnul Adrian Negoiță, cîteva imagini sugestive, pentru care am avut permisiunea de a le posta aici. Sper ca în scurt timp aceste imagini să fie însoțite și de o poveste acestui negustor.

Boris Spasici în fața prăvăliei

Ghiță, care era mut, băiatul prăvăliei lui Boris Spasici

Ghiță, băiatul de prăvălie, în tinerețe, cu tonetele ambulante


Din informațiile obținute cîndva de la tatăl meu, știam că prăvălia lui Boris Spasici era pe str. Carol, pe latura cu blocuri între colțul ocupat de Alexandra Cafe și colțul cu 24 ianuarie. Fotografia de mai jos e posibil să fi fost făcută din dreptul acestei prăvălii.





În periplurile mele prin Mizil am fotografiat și locurile de veci ale familiei. Cu o plimbare prin cimitir se poate începe o adevărată arheologie a Mizilului negustoresc, care are limitele ei în lipsa poveștilor celor din familie sau fără o descindere în arhive.









sâmbătă, 14 aprilie 2012

PEZ

Din nou despre bustul lui Adrian Păunescu. Comentariul postării anterioare trimis de heraasku are o referință precisă și de un ludic fără margini. Trimiterea spre un anumit recipient în care sînt conținute bombonele cu diferite arome este cît se poate de justificată. Recipientul se numește pez: este paralelipipedic și este adaptabil sutelor de personaje din desenele animate. Poți găsi pez-uri cu orice. Ce mai încolo și-ncoace, au intrat în ceea ce americanii, și nu numai ei, numesc cultură populară (popular culture). Iată cîteva exemple, spre lămurire:





Ne amintim că tot rețeta pesedistă ne-a furnizat acest tip de asociere, bineînțeles că involuntară, dar simptomatică pentru bagajul cultural forjat în transpunerea proiectelor unor monumente de for public. Aducerea aminte se îndreaptă spre Monumentul Eroilor din Piaţa Revoluţiei zis şi Ţeapa şi cartoful, ctitorit pe vremea cînd prim-ministru era Adrian Năstase. Există continuităţi, se vede treaba. Monumentul cu pricina are un corespondent care-l trage pe teritoriul ridicolului: un trofeu al brutarilor care se acordă în Brazilia. Dar despre asta s-a mai scris în perioada de maximă contestare a Ţepei.



   




Şi într-un caz, şi în celălalt, e vorba de ceva de mîncat -- o pură întîmplare, de altfel. Dar tocmai coincidenţele astea fac demersul voit serios să pară a nu avea plasa de siguranţă. Iar ceea se poate constata este voinţa de a face, buna intenţie, pe care se cerea altoită viziunea. Numai că viziunea a umblat creanga şi n-a trecut pe acolo pe unde ar fi fost nevoie. Dacă va da  raită şi pe la Mizil, sper să plimbe cu folos pe-acolo ideea donaţiei bustului păunescian unei alte primării. La ce loc s-a făcut în jur în spaţiul acela din care arborii de tuia au fost retezaţi, tare mi-e teamă să nu apară de-a stînga şi de-a dreapta lui Păunescu alte astfel de pez-uri, tocmai pentru administraţia locală şi judeţeană ar avea de unde să aleagă: Grigore Vieru, Tatiana Stepa, Fănuş Neagu. Părculeţului i s-ar putea asocia denumiri buclucaşe, pornind de la: PEZ. Adică: Parcul Emoţiilor Zilnice. Sau: Printre Eroi şi Zei. Sau: Proşti Epatînd Zadarnic. Sau: Păstorii Eternului Zaiafet. Sau: Politica Edifică Zîmbetul. Sau: Parohia Eliberării Zenitale. Sau: Poetul Eludează Zvonul. Sau: Pentru Elocinţa Zurgălăului. Copiii ar veni şi în preajma lor şi-ar fredona numărătorile:
Din Oceanul Pacific a ieşit un peşte mic, şi pe coada lui scria: Ieşi afară dumneata!
sau
An-tan-te-dize-mane-pe-dize-mane-compane-an-tan-te!
sau
An-tan-tiri-mogodan-cara-carasi-principala-morigo!
Numai că va fi greu pentru un copil să scoată măgăoaia din pămînt şi şi-ar chema părinţii, unchii, bunicii, vecinii, tot oraşul. Ca în povestea cu ridichea uriaşă. Numai aşa Păunescu va ieşi din pămînt şi-şi va cînta încă un viers, al căutării unui loc răcoros, primitor, pe care cei de la Mizil nu s-au priceput să i-l pregătească. Pînă atunci vom mînca pîine şi bombonele din pez-uri. Multe? Sper că nu.

miercuri, 11 aprilie 2012

Bustul și arbustul

Aseară am observat că pe grupul Mizil de pe facebook febra ”Păunescu” a început să-i facă pe unii abonați să renunțe la acea comunitate virtuală. Tot aseară am observat, de data asta pe blogul lui Adrian Năstase, că dezvelirea bustului păunescian (i-am spus bust dat fiind că este o formulă consacrată, cu toate că, în fapt, pe soclu este un cap, disproporționat în raport cu forma și dimensiunile soclului) a coincis cu lansarea sau prezentarea unor candidaturi pesediste.
Am aflat că opera de artă în bronz este o donație a Societății Cultural Istorice ”Mihai Viteazul” din Ploiești făcută orașului (sau primăriei?) Mizil. De-aici poate începe travaliul unei curiozități mai degrabă detectivistice. De ce? Măcar pentru următoarele motive. Cel care a animat de la începuturile anilor 90 acastă Societate (în unele comunicate de presă apare cu denumirea Fundația ”Mihai Viteazul”) este Mircea Cosma, președinte al Consiliului Județean Prahova. Deci omul care administrează Prahova. Întrebările pot trece de la un grad de suspiciune și generalitate la un altul, mult ai specializat și, prin urmare, mai eficient în găsirea unor răspunsuri. De unde primește bani această Societate sau Fundație? Trebuie spus că la o simplă căutare pe internet se poate descoperi o listă impresionantă cu monumente presărate pe toată întinderea județului Prahova, ba chiar și la Roma și în Republica Moldova. Sub același patronaj culural. Firește că prima conexiune la îndemînă este între cele două postúri ale domnului Mircea Cosma. Oare toate aceste inițiative culturale își au obîrșia financiară în bugetul Consiliului Județean? Dacă da, atunci care este drumul acelor bani? Există un sistem de filtrare care coincide cu societatea / fundația amintită? Nu cumva prin această rețea de figuri istorice se face un catehism pesedist mascat? Azi la Bucov, mîine la Inotești, poimîine la Boldești Scăieni, la Ciorani, la Vadu Săpat etc.
Am mai scris pe acest blog că Adrian Păunescu nu avea ce căuta la Mizil. În locul lui ar fi putut fi Constantin Brâncoveanu: a avut moșie aici, a înființat tîrgul (bîlciul) de sfinții Apostoli Petru și Pavel. Ar mai fi putut fi Ioan C. Cantacuzino: a împiedicat spargerea tîrgului Mizil în a doua jumătate a secolului XIX și a fost ctitorul bisericii Sf. Ioan spre care privește Păunescu precum un strigoi care a scos capul din groapă. Sau George Ranetti: un mizilean care a scris ”Romeo și Julieta la Mizil” și care a înființat revista Urzica. Dar și Mihai Viteazul, care a trecut prin zonă, hărțuit de trupele lui Jan Zamoyski, fost cancelar al regelui polon şi comandant al trupelor regale care sprijinea pe Simion Movilă, între Buzău și Bucov; de altfel, șoseaua pe marginea căreia se află plantat bustul se numește Mihai Bravu. 
Buuun! Au scos de-acolo o troiță și au pus un monument nesărat. Și troița, și monumentul au legătură cu moartea, sînt niște memoriale. Și, cum se știe, un memorial are totuși niște reguli urbanistice sau de proiectare -- depinde de amplasare. Este adecvat unui spațiu. Ce s-a întîmplat cu această răsturnare troiță / monument a mai avut un efect neplăcut, ca să fiu indulgent. S-au tăiat niște arbuști care, atenție, nu bat cîmpii, în tradiția romană dar și românească au legătură cu moartea, fiind utilizați în scopuri rituale. La romani era vorba de chiparos și uneori de brad, pe cînd în tradițiile românești  de brad sau o creangă din alt pom. Romanii au adus obiceiul și la noi, dar negăsind chiparos pe teritoriul nostru, au folosit bradul prin înrudirea cu chiparosul, conifere și unul, și celălalt. În părculețul despre care vorbim erau niște arbori decorativi de tuia, specie numită din vechime și arborele vieții, care, surpriză!, sînt chiar din familia Cupressaceae (chiparosul). Ce vreau să spun e că din punct de vedere simbolic, fie că ar fi rămas troița, fie că ar fi fost comemorată orice personalitate pe un soclu, acei arbori își justificau prezența. Mai ales în cazul lui Păunescu. Hidoșenia ar fi primit un bemol natural. Totuși, arbuștii au fost tăiați pentru ca opera sculpturală total neinspirată să poată fi văzută, să te lovească în ochi, în moalele capului, la ficat, la gioale, unde s-o nimeri -- nu să fie descoperită treptat, prin apropiere, cum i se cade unei opere de artă. S-o vezi de la distanță, precum un afiș propagandistic -- efectul real: să te țină la distanță. Mai lipsesc două bănci roșii, pentru ca privirea poetului să se odihnească pe gradene tricolore. Ce a ieșit este rezutatul unui patronaj șchiop: un așa-zis om de cultură, de fapt un inginer (Mircea Cosma) și un așa-zis poet, de fapt un farmacist (Emil Proșcan). Ambii politicieni. Asta este cultură? Nu prea. Adică: deloc!






Ceea ce se vede la noul monument de la Mizil este lipsa anvergurii. Să pui un cap pe un soclu este o limită cu care nu orice artist se ia la trîntă. Negrul cu care este placat soclul este o ruptură. Amplifică amestecul inept pe care îl sesizezi în peisaj. Bine totuși că există și exemple ale unor proiecte bine gîndite și atent duse la capăt, două sculpturi din București realizate de Vasile Gorduz: Petre Țuțea și Mircea Eliade. În preajma lor a fost păstrată verdeața care la Mizil deranjează, iar soclurile sînt o trimitere subtilă spre stîlpul funerar, în contrast cu neam-prostia ori prostul gust care se servește de marmura neagră și placheta atașată.




Pentru că am făcut referire la stîlp funerar, am găsit în arhiva mea o fotografie cu niște monumente funerare chiar din cimitirul de la Mizil, unul dintre ele scos la alee din te miri ce cauză, deși poate intra lejer în categoria patrimoniu, date fiind vechimea și realizarea. Las la o parte faptul că are și o valoare cu o relevanță mai degrabă locală: faptul că atestă o familie de negustori mizileni, care a dat și un primar (Anastasiu-Soreanu).




Este probabil unul din puținii martori ai Mizilului negustoresc. Iată un alt martor, o carte poștală în care apare în partea dreaptă prăvălia lui Spirea V. Anastasiu, cu un detaliu pentru o mai bună vizualizare.



Și încă o carte poștală care conține patru imagini cu vizitatori, probabil mizileni, la Băile Boboci, proprietate a Mizilului, și un portret cu Spirea V. Anastasiui, primarul orașului care a resuscitat oarecum stațiunea în perioada interbelică. 



Ca să revin la Adrian Păunescu, încerc totuși să ghicesc ce i-ar mai lipsi unui asemenea loc. O fîntînă sau niște sculpturi presărate ici-colo, direct pe iarbă ca în părculețul de lîngă primărie, unde este o adevărată invazie de semne, împrăștiate fără nici un discernămînt. 






Precum o vitrină cu bibelouri, pachete de țigări, cîte o sticloanță de firmă, mileuri, servicii de cafea gata să fie scoase la aer și ceva artizanat. O mostră de inadecvare, hibridul acela pe care comuniștii l-au creat prin aducerea țăranului la oraș, industrializat peste noapte, convertit cu forța la o cultură nouă proletară, cu mînia ditirambică pe care a profesat-o și Păunescu versificînd aiuritor și omagiind grafoman. Tristuț domnilor Emil Proșcan, Mircea Cosma, Adrian Năstase! Nu găsiți?


luni, 9 aprilie 2012

O duminică la Mizil

Întîmplător -- 1 aprilie 2012. Venisem de sîmbătă seara, cînd am și ieșit un pic pentru o cafea la Alexandra Cafe. Și dacă tot eram la Mizil, aveam și aparatul foto cu mine, gata să fotografiez orice scăpasem în alte dăți. Bineînțeles, îmi propusesem să iau cîteva cadre și cu cei care aveau să pornească pe biciclete în Marea Ieșeală, evenimentul despre care aflasem, știre de ultimă oră, că fusese interzis de primar.
Duminică dimineață era un frig care te trimitea la o cafea, la un ceai, tăindu-ți poftele excursioniste, oricît de dozate ar fi putut fi. Pe platoul cu obelisc nu era nimeni, așa că am pornit în încercarea de a recupera. Voiam o fotografie mai bună, și oricum actuală, cu locul unde fusese gogoșeria lui Blaj Ivanovici. Față de imaginea postată pentru tema asta, o fotografie de acum doi ani și ceva parcă, acum se simțea o diferență: în incinta împrejmuită cu același gard de tablă s-a înălțat vegetația. Din ruine. Asta e soarta ruinelor. Dacă nu sînt contemplate, adicătelea niște ruine întreținute întocmai ca niște bibelouri, pentru ca trecutul să aibă coada vîrîtă cîtuși de puțin în prezent, să-i putem vorbi, să-l putem asculta, atunci ele vor fi redate naturii, cam ca în sloganul comunist de prin anii 50: nu știu cîte hectare de luncă au fost redate agriculturii. Uite că mai sînt suprafețe care sînt redate naturii.  Absolut întîmplător am auzit zvonul că terenul ar aparține lui Gabriel Sandu, pedelistul plecat din Mizil prin filiera Relaxa și ajuns pentru o vreme ministru al telecommunicațiilor -- informație neverificată.



Tot învîrtindu-mă prin centru, am observat că totuși cîțiva bicicliști se adunaseră. Mă gîndeam că totul se va fîsîi. Că n-or să pornească spre Valea Unghiului. Seara aveam să aflu de pe facebook.com că au ajuns acolo, că au făcut cîteva pase cu mingea pe un tăpșan. M-am mai învîrtit prin centru, iar cînd am revenit la obelisc nu i-am mai văzut.



Eram sigur de un lucru, că într-o dimineață ca asta aveam să mă tot învîrt, cum se spune pe românește, ca un coi într-o căldare. Și tot învîrtindu-mă mi-am amintit că pot să adaug la arhiva mea cîteva din casele vechi pe care nu le-am fotografiat. Una este pe strada 24 Ianuarie. Eu știam că acolo a stat domnul Carasopol, dar apropiindu-mă și intrînd în vorbă cu un domn aflat în curtea cu pricina am descoperit că mă aflam în eroare. Casa aparține doamnei Roman, care se află cu domiciliul în București.  






Învîrteala în  jurul cozii produce amețeli, iar în Mizil, dacă trebuie să aștepți ceva sau pe cineva, trebuie să te așezi la o cafea, altfel te vei tot învîrti precum Geo Bogza minute bune sperînd că vei găsi ceva la vederea căreia / căruia să spui: În sfîrșit! Amețeala se poate trage și de la surpriza pe care o poți avea chiar mai devreme, după ce nu vei fi apucat să faci suficient de multe ture cît să-ţi spui plictisit: Hai să stau oleacă, totuși!
Surpriza mea a fost să văd soclul pe care va fi înălțat capul (de bronz?) lui Adrian Păunescu. Sau poate va fi chiar un bust, ceea ce va îngroșa bugetul și buzunarele. Deocamdată soclul. Trist pandantiv, indiferent de personajul ce va fi așezat închip de moaște ale memoriei unui loc. Totuși, în privința lui Păunescu: 1.) nu poate fi vorba de moaște, oricît de metaforic am manevra cuvîntul; 2.) el nu aparține memoriei acestui loc -- Mizil; 3.) dacă va fi forțată includerea lui în memoria locului unde îi va fi înălțată imaginea sculpturală, ea va fi legată în chip simbolic de clădirea Policlinicii, unde o vreme a funcționat Raionala de Partid Mizil; 4.) justificativ, vor apărea argumente care-l vor lega de dosul fostului sediu al Raionalei, adică de Casa de Cultură, rebotezată anul trecut Centrul Cultural ”Adrian Păunescu”, ceea ce va activa o nefericită redundanță, ca să nu-i spunem pe de-a dreptul: o cacofonie. Sugerasem că mă voi referi doar la soclu. Da, negrul cu care a fost îmbrăcat te face să te gîndești că în parc va exista și un buton, desigur roșu, la acționarea căruia soclul negru va coborî cu tot cu bust în adîncurile pămîntului. O fi murit Adrian Păunescu, dar să-l pui pe un soi de catafalc vertical, placat, că doar nu drapat, cu negru -- ăsta da priveghi prelungit. Păunescu's Wake fără un dram de Joyce prin preajmă.
Zilele trecute tot amînasem transcrierea impresiilor de călătorie, cînd primesc vestea: L-au pus pe Păunescu! Bineînţeles că pentru primărie este un eveniment. Sper că mai există indivizi mohorîţi precum sînt eu, nu de dragul mizantropiei ori al vreunei înclinaţii spre belirea celor ce-şi bat joc de bani, cît pentru simplul ataşament faţă de bunul simţ. Nu, Consiliul Local nu are oameni simţitori.









În vecinătatea estică a Centrului Cultural "Adrian Păunescu", un parc. Un parc care era ceva mai mare atunci cînd eram copil şi locuiam pe strada Teilor. În mijloc era o sculptură care trebuie să fi fost făcută de meşterul Nicolaie Craioveanu, un artist popular de fel din Pierşunari, dar crescut la Năieni (în curînd voi posta ceva şi despre el), care a mai avut astfel de lucrări şi în curtea Spitalului Orăşenesc, în special în preajma terenului de tenis. Cum parcurile şi amenajările specifice sînt o găselniţă administrativă care trebuie să accentueze activităţile (nu sînt împotriva parcurilor, cît sînt împotriva lucrului prost făcut) primăriilor, şi parcul acesta pare a fi fost mai degrabă bifat decît gîndit. Fiind sufocat de blocul aflat la nord, Centrul Cultural la vest, supermarketul Lidl la est şi cămăruţele LTOR la sud, nu se deosebeşte prea mult de o curte a unei închisori.


Am trecut pe trotuarul de-a lungul Centrului Cultural și am făcut stînga pentru a vedea alt părculeț care are în mijloc o fîntînă, așa mi se spusese. Și l-am găsit. Este vorba mai degrabă de o amenajare a unui spațiu unde fuseseră garaje. Fiecare regim înlătură urmele altuia, asta știm, istoria e plină cu asemenea acțiuni. Fără discuție că o înșiruire de garaje nu poate fi decît un peisaj apocaliptic pentru anul 2012, dar mă îndoiesc că părculețul care le-a luat locul poate trece drept o pledoarie pentru natură. Nimic altceva decît un soi de piedonizare a Mizilului -- bucureștenii sau mizilenii bucureștenizați înțeleg despre ce vorbesc.





Cocoțat pentru a prinde un cadru cît mai larg am fost interpelat de un cetățean: Sînteți de la ziar? Zic: Nu! Și am fost lăsat în pace să-mi văd de treabă. Evident că mă rodea curiozitatea. I-am zis: Dacă vă pot ajuta cu ceva... M-am apropiat. Și domnul a făcut și el cîțiva pași spre mine, oarecum întrebător, nu mă cunoștea, carevasăzică, de ce face tipul ăsta poze, pentru ce... Deci ziceți că nu sînteți de la ziar... Zic: Nu, dar dacă vreți să faceți ceva public v-aș putea ajuta. Zice: Credeam că sînteți de la ziarul Mizilul. Zic: Nu. Zice: Domle, avem aicea o problemă. Blocul ăsta, îl vedeți, i se-nfundă canalizarea, n-are cădere. La noi, aicea, se colectează de la toate blocurile alelalte și merge canalul pînă la colț, și acolo se unește cu ce vine de la Școala nr. 1. Mai departe merge spre șosea. Dar e conducta subțire, domle, și refulează. Uitați acolo -- și-mi arată spre un colț al Policlinicii, fosta Raională de Partic, adică în dosul Centrului Cultural --, dacă mergeți mai aproape o să vedeți cum a dat pe-afară. Acum mai e cum mai, că e frig, dar cînd s-o încălzi o să fie prăpăd.
Am mers spre acel colț de clădire și, într-adevăr, băltea. Deranjant din cel puțin două puncte de vedere: 1.) O disfuncție a avut efecte la o distanță chiar mai mare decît s-ar fi putut previziona; 2.) Zona unde canalul a refulat este în proximitatea Policlinicii, a Centrului Cultural, a unei alei și a unui loc de joacă pentru copii.







Omul m-a întrebat iar: Și ziceți că nu sînteți de la Mizilul... Zic: Nu, nu sînt, dar o să pun fotografiile pe internet. Cel care era cu el a încercat să-l lămurească: Le pune-n altă parte, bre. Probabil că știa de Miziliada, habar n-am. Apoi a reluat: Uitați, tot blocul ăsta are apă și rahat la subsol. A mai venit cu vidanja, dar n-a putut să facă nimic. E prea strîmtă conducta. Trebuie să fie lucrare serioasă. Între timp mai apare un domn care mă lămurește: Am făcut noi, asociația de locatari, hîrtii către primărie, dar degeaba. După un timp m-am întîlnit cu domn primar și i-am adus aminte și mi-a zis să trecem pe la el, la primărie să discutăm să vedem ce se poate face. Dar situația asta e de ceva timp. Și e grav, că a început să puște fierul beton în apartament de la umezeală. Vă dați seama ce o fi la subsol. Dacă nu se intervine, o să fie nasol pentru rezistența blocului și în caz de vreun cutremur... Ferească Dumnezeu! Cel dintîi intervine iar: Vedeți pompa asta? De-aici ne alimentăm. Tot blocul. Între timp îl lămuresc că sînt mizilean, că am un blog, alte mici detalii: al cui sînt, unde stau ai mei. Aaaa, păi îl știu pe taică-tu. Nu avea el un frate care juca fotbal? Zic: Da, Nelu. Zice: Da, juca pe la Codlea, c-a plecat din Mizil. Zic: La Codlea, la ICIM Brașov. A murit. Zice: Eee, nu mai spune! Cînd? Zic: În 98. Apoi: Dar dumneavoastră luați ceva că faceți fotografiile astea? Zic: Nu. Le fac că sînt mizilean. Zice: Bine, tată. Așa!




De remarcat totuși adecvarea fîntînii din părculețul placardat la situația canalizării din imediata apropiere. Îmi venea s-o botez Fîntîna Tăcerii, prea au aglomerat băncuțele alea în jurul unei gropi cimentuite și placate cu gresie. Dacă primăria nu va face nimic în privința reabilitării sistemului de canalizare pentru blocul pe care tocmai l-am amintit, din fîntînă s-ar putea să susure rahatul, ca la colțul Policlinicii. Oricum, e salvatoare prezența acelei pompe tot acolo, la doi pași. Cu un furtun se poate umble bazinul rotund.



Mi-am continuat drumul prin centru. La obelisc nu mai era nici urmă de biciclist. Speram să fi plecat măcar cîțiva. În final am intrat la Alexandra Cafe unde am aflat pe scurt povestea siglei Mizilului, siglă care încă nu există, din cîte am înțeles, cel puțin nu potrivit condițiile formale stabilite de Comisia de Heraldică. De la cafea am apucat-o pe bulevardul Gării și am oprit zece minute la bariera de la șoseaua care se bifurcă spre Baba Ana și Conduratu. Mi-am zis că ar fi bine să prind acum cîteva cadre cu una din cele mai vechi clădiri cu destinație industrială din Mizil. Este vorba de un centru de rafinare a țițeiului care a aparținut lui Mișa Litinschi, cel care a avut și clădirea în care a fost locat după război Dispensarul TBC. După război, acestui centru de rafinare a țițeiului i-a fost schimbată destinația, clădirea adăpostind multă vreme birourile Cooperației de Consum, în vecinătatea lor, într-o incintă destul de largă, aflîndu-se depozitele ICR (Întreprinderea Comercială Raională). Depozitele, majoritatea tuturor clădirilor din acea incintă, au fost demolate. Printr-o minune, clădirea cea mai veche a rămas (ce tip vagon). Chair este un martor care ar trebui păstrat. 






A fost o zi mohorîtă. Cam atît. Mai mult, la cîteva zile după avea să fie amplasat bustul lui Păunescu. Acum, în vreme ce mă străduiam să postez impresiile astea, un coleg mă întrebă, după ce îi rezum povestea cu bustul și cu Casa de Cultură: Dar ce le-a venit să-l multiplice pe Păunescu? N-am știut ce să-i răspund. I-am zis totuși: Pentru că-i place primarului, cred -- amintindu-mi că văzusem pe internet niște fotografii cu o sindrofie care a avut loc acasă la primar, un interior  garnisit cu tot ce poate face obiectul unei ornamentații în globalizatul stil rustic. Undeva în spatele primarului, un portret al Maestrului.


Ieri, tot gîndindu-mă cum să închei relatarea călătoriei, am scormonit prin volumul Satirici și epigramiști latini, asta pentru că tot se desfășoară la Mizil Festivalul Internațional de Poezie și Epigrame ”Romeo și Julieta la Mizil”, și am găsit două texte de Martial numai bune pentru a ilustra relația dintre un primar și un bust:

Poetastrului Sabellus

Lui Pontic, cel cu mese bune, trei sute de dactili i-ai scris,
Elogiindu-i baia nouă, interiorul ei de vis.
De fapt, de baie mult nu-ți pasă:
Tu vrei un loc la el, la masă...

Poetastrului Theodorus

Muzelor și tu, Apollo, prea v-ați arătat de piatră
Cînd gonit de flăcări ”bardul” a rămas fără de vatră...
Pentru nepăsarea asta, mai ușor v-am fi iertat
De lăsați să-l ardă focul, cu Penații lui deodat'...



UPDATE. Am primit un mesaj de la Dorin Muntean cu o fotografie în care apare un grup sculptural Caragiale inaugurat la Ploiești. Față de bătaia de joc din fața Teatrului Național București, un ansamblu care, prin readucerea Teatrului la configurația inițială, va trebui să dispară, în primul rînd datorită modificării raporturilor cu volumele de jur, ce s-a făcut la Ploiești pare chiar decent. E mai în spiritul unor realizări de afară: James Joyce (la Dublin, Szombathely) sau Woody Allen (la Oviedo).