Totalul afișărilor de pagină

luni, 7 februarie 2011

Hanul Mareş

La cafeneaua librăriei Cărtureşti — Verona poate fi văzută zilele acestea expoziţia „moNUmenteUITATE — ansambluri nobiliare extraurbane”. Pentru mai multe informaţii se poate accesa blogul http://monumenteuitate.blogspot.com/, autorii promiţînd că în curînd vor putea pune la dispoziţia celor interesaţi de subiect şi un site.

S-a întîmplat să dau de această informaţie nu chiar întîmplător, discutînd cu un prieten interesat de aducerea în atenţie a unor monumente, elemente de patrimoniu industrial, colecţii etc. Gais, cum îi spun prietenii, a lucrat la cîteva cataloage care scormonesc trecutul, iar acum dezvoltă un portal media de care am mai amintit aici.

Povestea cu monumentele uitate a venit spre mine într-o perioadă în care tata a avut o intuiţie grozavă: tot rulînd pe computer imagini cu Mizilul vechi, şi-a zis că Vila Mareş, care se poate vedea într-o carte poştală din anii ’20 (sec. XX), este clădirea căreia toţi mizilenii îi spun Han. Hanul lui Plutarch Mareş. Fireşte, ar fi necesară o istorie a familiei şi date din arhive pentru a face o istorie a clădirii cu pricina. Fapt este că atunci cînd am achiziţionat cartea poştală, unii au spus că în mod evident respectiva clădire nu mai are cum să fie în picioare, la cît s-a dărîmat din Mizil după distrugerile cutremurelor din ’40 şi ’77. Alţii au spus că acea clădire de fapt nu a fost la Mizil — poate la Ploieşti ori la Bucureşti şi, fiind a familiei Mareş, aşa a apărut scris pe cartea poştală Mizil.



Cu Hanul am cîteva fotografii făcute anul trecut, numai că partea de inferioară a edificiului este obturată de împrejmuirea cu tablă care cred că există şi acum. Totuşi, din ce se vede în fotografie o comparaţie este posibilă. I-am trimis cele două imagini lui Cosmin Pavel (www.abruptarhitectura.blogspot.com) şi i-am cerut o părere de specialist. Un arhitect trebuie să vadă dintr-o privire rapidă dacă o astfel de identificare are vreun temei, dacă e posibilă o investigaţie etc. Şi răspunsul lui a confirmat intuiţia tatălui meu.



„Cred că poate fi vorba într-adevăr despre o rezidire a casei, evident într-un alt stil mai puţin preţios pe nişte fundaţii existente. E posibil ca seismul din 1940 să fi produs stricăciuni serioase casei în forma sa iniţială. În astfel de situaţii fundaţiile şi o parte din zidurile parterului erau singurele elemente ce puteau fi reutilizate. Elementele care susţin ipoteza sunt:
- conturul asemenea al celor două cladiri;
- intrarea în centrul relativ al faţadei principale;
- colţul din stânga rezolvat avansat şi teşit la 45 grade;
- rezalitul avansat al părţii din extrema stângă;
- numărul şi poziţia golurilor de pe faţadele vizibile în ambele ipostaze;
- cota parterului (înălţimea demisolului) egală;
- prezenţa volumului înălţat din extrema dreaptă a imaginii ce ar putea corespunde terasei etajului din stadiul actual;
- soclul şi pereţii din piatră ai demisolului „hanului”;
- persistenţa simplificată a unor elemente decorative ale casei din cartea poştală în cazul hanului — balustrada semirotundă cu baluştri a scării principale, pietrele de colţ redate din tencuială situate stânga-dreapta intrării.

S-ar putea vorbi şi de un posibil transfer stilistic, vulgar ce-i drept, de la o etapă la alta. Casa din cartea poştală se încadrează într-o sinteză de elemente din vocabularul academist francez ce are la bază stilul Renaşterii franceze Louis XIII. În Bucureşti există o serie de clădiri construite în acest stil având ca puncte recognoscibile folosirea paramentului de cărămidă încadrat în bosaje de piatră, socluri înalte de piatră făţuită, acoperişuri înalte, piramidale, acoperite cu ardezie. Arhitecţi care au lucrat în stilul acesta  în Romania: Grigore Cerchez — Casa Niculescu Dorobanţu (strada Manu, fostă Lemnea), Louis Blanc — Palatul Ministerului Agriculturii, Casa Take Ionescu.
În România, acest stil (al Renaşterii franceze Louis XIII) s-a îmbogăţit cu elemente romantice-neogotice (turnuleţul agăţat în extrema dreaptă a volumului  înalt din cartea poştală) şi a fost adesea denumit în grabă neogotic. Probabil proprietarul vilei Mareş ştia că locuinţa sa poseda asemenea capricii neogotice, aşa că după cutremur el sau urmaşii săi au introdus termenul (neogotic sau mai degrabă gotic) în noua temă de proiectare. Ceea ce a rezultat nu e nici pe departe neogotic, ci doar un asamblaj de volume mai static şi mai greoi, dar nu lipsit de calităţi, cu ferestre în arc frânt.”

După 1989, Hanul a găzduit o perioadă Clubul Copiilor, apoi a fost concesionat unei firme producătoare de băuturi spirtoase. Cum acea afacere a sfîrşit prost, a se vedea o legendă rescrisă aici cu ajutorul unor frînturi culese ici-colo, concesiunea şi-a schimbat destinatarul. Acum, în faţa Hanului, la şosea, este un complex de agrement cu piscină. Hanul, fiind dispus mai în spate, spre calea ferată, mai are probabil de aşteptat pînă la o posibilă restaurare.

Explorările studenţilor de la arhitectură în cadrul proiectului „moNUmenteUITATE — ansambluri nobiliare extraurbane” au vizat Banatul, Crişana, Maramureşul şi Transilvania. Poate că nu ar strica şi o privire dincoace de Carpaţi. În Muntenia ca şi în Moldova sînt suficient de multe construcţii care nu au anvergura acelor ansambluri şi nici prestigiul nobiliar, dar care merită atenţie. Unele mai există şi încă pot fi salvate. Sînt vile, conace, crame... Spun multe, clădirile în sine, alături de poveştile localnicilor, despre un anume fel de viaţă. Nu e în intenţia mea să ridic laude acelor timpuri. E vorba mai degrabă de a nu da cu piciorul unor locuri în jurul cărora încă se poate construi altfel decît în felul hidos care a mutilat atîtea oraşe în ultimii 20 de ani.

La final, un articol apărut în revista Verbum,  anul I, nr. 7 - 12, iulie - decembrie, 1990, scris de istoricul Mihai Sorin Rădulescu despre poetul Dinu Mareş, articol unde este amintit în treacăt şi castelul lui Plutarc Mareş.