Totalul afișărilor de pagină

vineri, 31 decembrie 2010

Abruptarhitectura

De bună seamă, mizilenii au observat anul trecut capela ridicată în imediata vecinătate a bisericii Sf. Ioan Botezătorul. Poate puţini ştiu că noua capelă parohială a fost proiectată de un mizilean, Cosmin Pavel, în colaborare cu Cristina Constantin.


De multe ori mi-am propus să le semnalez activitatea, vizitabilă înmediul virtual pe blogul http://www.abruptarhitectura.blogspot.com/, tot de atîtea ori eşuînd din varii motive prin mărunţişurile zilei. Măcar acum, în ultima zi a anului 2010, în locul unei urări pentru toţi mizilenii de a face lucruri bine gîndite precum Cosmin Pavel, vă invit să faceţi un tur pe blogul pe care îşi postează proiectele. La mulţi ani!

marți, 28 decembrie 2010

Romeo şi Julieta la Mizil — 2011

Deşi nu ştiu cît mai poate ajuta anunţul ăsta pe Miziliada, îl postez. Peste două zile se consumă termenul de înscriere la concursul „Romeo şi Julieta la Mizil — 2011”. Detaliile le puteţi găsi aici şi aici.

luni, 27 decembrie 2010

Auzită în Mizil

Nu mi-a venit să cred. Eram cu Mitu la Marin Ion, fost reprezentant al romilor în cadrul Primăriei. Fusesem pus în temă de Mitu: e un om cumsecade, ştie istoria romilor din Mizil, îi ştie pe toţi aici în oraş (romii). Nea Marin sau nea Ion, habar n-aveam care îi este prenumele, nu s-a ferit să spună că nu-i e ruşine de etnonimul "ţigan". Întîlnirea a fost mai degrabă una preliminară, să ne cunoaştem, să dăm mîna, să ştim de unde să ne luăm data viitoare. Tot povestind vrute şi nevrute, auzim la el expresia "picior de Paris". Aşa cică era numit Mizilul. Colocvialitate, bîrfă, băşcălie -- Dumnezeu ştie cum o fi ieşit expresia asta. De ce?, am vrut să ştim noi în următoarea secundă. Domnule, a zis domnul Marin sau Ion, oricum domnul Marin Ion, la Mizil găseai orice-ţi poftea inima. Ca-ntr-un oraş mare. Ca-n Paris, se-nţelege. Dacă Bucureştiul era "Micul Paris", atunci Mizilul, cu privirea şi piciorul ades prin Bucureştiul unde se comercializau vin, legume, crucile de piatră din zonă şi atîtea altele, ei bine, Mizilul putea să aspire măcar la statutul de genunchi al Parisului. Gară era, bulevard era (Carol), evident era şi primărie, era teatru, era Grădina Mavrului, era Catedrală (biserica Sf. Ioan), era şi bîlci, moaştele Sfintei Filofteia fuseseră aduse, Brâncoveanu avusese conac acolo (Armanu), aerodrom era, gîrlă era, statuie, piaţă, asociaţie de vînători, post de jandarmi, regiment de infanterie, bibliotecă, farmacie şi cimitir, negustori, hotel, şcoli, cîrciumi, casă de toleranţă şi atîtea altele existau şi ele. Prin urmare măcar pe-un picior de oraş mare, fie el şi Parisul luat exemplu, se putea lăuda Mizilul că şade.
Ajuns acasă, l-am întrebat pe taică-miu dacă a auzit vreodată de aşa ceva -- picior de Paris. Răspunsul a fost uimitor: Da! Şi mi-a dat argument lista de mai sus, cu ce avea, cu ce se putea înfăloşa Mizilul.

duminică, 14 noiembrie 2010

Graphicfront

Citeva din maruntisurile personale petrecute in Mizilul trecutului recent: de curind si pe acest front al aducerilor aminte graphicfront

vineri, 12 noiembrie 2010

Rapid Mizil
Am primit informaţia la timp, pe taste am sărit ceva mai tîrziu: o întîlnire la stadion între reprezentanţii primăriei şi un investitor. Se pare ca Mizilul va avea iar o echipă de fotbal: Rapid. Aş fi preferat Steaua. Fosta Steaua Mizil e mai de găsit în memoria mizilenilor, anii 80-90 nu au rămas chiar atît de mult în urmă. Rapid Mizil e ceva mai în spate, anii 60-70. Steaua Mizil a fost mai cunoscută decît Rapid Mizil. Oricum, e bine că vom avea din nou fotbal. Dacă se adeveresc zvonurile. Dacă negocierile se vor transforma într-o înţelegere. O ştire şi aici.

joi, 11 noiembrie 2010

Piaţa la Mizil

Am primit de la colegul Costin Moisil următoarea semnalare:

Scrisoare din 4 octombrie 1834, Mănăstirea Căldăruşani, de la Macarie Ieromonahul către logofatul Nicolae, sameşul Sfintei Mitropolii

”Boieriule, eu am cercetat pentru toate legumile şi zarzavaturile ce sînt trebuincioase pentru iarnă cum să vînd la Bucureşti, şi cum în Ploieşti şi în Mizil, duminica la zi de tîrg, pentru că vin sîrbii grădinari din părţile Buzăului şi le vînd, iar linte şi fasole nu se găseşte nici la cîmp, nici la baltă, nici la aceste tîrguri.”

vineri, 29 octombrie 2010

Un Mizil ascuns

După o perioadă de părăsire (ascund motivele) Miziliada mi-a făcut din nou cu ochiul. Deochiul s-a deochiat acum (29.10.2010, 09:35 am) descoperind un poem: 21 de secunde într-un Mizil ascuns. Autorul, Leonard Ancuţa. Nu ştiu dacă Leonard Ancuţa are vreo legătură cu Mizilul, alta decît cea de referinţă strict literară. Aşa că, nepricepîndu-mă să prezint cărţi, poezie sau proză sau roman, las linkul, pur şi simplu: 21 de secunde într-un Mizil ascuns.

vineri, 14 mai 2010

O ieşire din adolescenţă, la Mizil

“Cînd eram clasa a opta, fiind nevoiţi să optăm pentru un profil de liceu, am ales Liceul Militar. Era printre cele mai bine cotate, alături de Liceul Pedagogic şi Liceul Sanitar. Nu ştiam ce înseamnă, cu ce se mănîncă milităria. Ştiam doar că simpatizam ofiţerii nemţi din filmele cu al doilea război mondial. Explicaţia pe care mi-am dat-o destul de repede era simplă: sora bunicului meu se măritase cu un neamţ încă dinaintea războiului, locuiseră o vreme în România, pentru ca după război să plece definitiv în Germania Federală. Ăsta a fost unul din motivele care m-au întors din hotărîrea de a da examen la liceul militar, o condiţie obligatorie pentru admitere fiind aceea de a nu avea rude în străinătate. Tata cred că a fost reţinut în privinţa carierei militare timpurii dintr-un alt motiv – eram prea firav şi timorat pentru a mă arunca într-un regim cazon. În plus, eram şi cam împrăştiat, tot timpul cu gîndul la fotbal, la stadionul aflat în apropierea casei noastre. Şi cum era contabil, m-a direcţionat la clasa de profil economic (pentru agricultură) a Liceului Agroindustrial din oraş. Era o clasă căutată, singura cu profilul ăsta din judeţ. Ar fi urmat să devin contabil de IAS sau CAP. Tata s-ar fi descurcat cumva cu nişte pile şi m-ar fi tras apoi după el, în comerţ. Aşa s-au făcut socotelile viitorului meu. În vara anului 1987 am intrat al doilea pe listă la economic. Mama şi soră-mea tot au ieşit în oraş să vadă rezultatele, deşi ştiau deja că luasem. Le vedea lumea, era o chestie de mîndrie. Am început liceul sufocat de ritmul pe care proful de mate înţelegea să ni-l insufle. Ca un boxer în corzi eram şi, pentru a mă sustrage confruntării cu tabla, reuşeam printr-un soi de concentrare, credeam pe-atunci, să mă fac invizibil. Fără să exagerez, un an şi ceva nu am ieşit la tablă la orele de matematică. N-am apucat bine să ne scuturăm, nu ne dăduseră mustăţile şi a venit 1989 cu treapta a doua, o punte a suspinelor, unde elevii se mai selectau, unde pilele se puneau la treabă foarte serios. Aveam examen la matematică, cunoştinţe economice şi cunoştinţe social-politice. Ultimele două materii erau contopite într-un singur examen. Era cumplit pentru că eram nevoiţi să tocim multe şi lungi citate din discursurile Ceauşescului. Proful cu care făceam meditaţie la matematică, altul decît cel de la şcoală, m-a întrebat dacă am început pregătirea şi la celelalte materii, la care meditator nu putea fi decît domnul Manea, proful nostru de la liceu, ins lins cu alifii mii, pe care-l credeam şi vedeam ţinînd filosofia şi economia politică la degetul mic şi-n multe ale locuri secrete. Fapt este că la cursurile lui ne domina o teamă pe care n-o puteam dezamorsa cu nici un chip. Păream nişte pui la incubator, dependenţi de mediu, iar mediul era un cabinet capitonat cu lozinci, tabele, scheme economice pe un fundal roşu aprins. Poate din cauza asta am refuzat ideea de a mă pregăti cu el la celelalte două materii. Aveam un comportament evazionist, nu prea concepeam confruntarea. Cireaşa pe tort fusese selecţia mea la lotul de juniori al Stelei Mizil, un lot lărgit, care avea să mai suporte modificări. Tata, care la rîndul lui jucase fotbal tot la juniori, n-a fost de acord să împart pregătirea pentru treaptă cu fotbalul şi a trebuit să renunţ. În atmosfera asta au venit examenele. La mate am luat 9,12, la celălalt 4,25. Parcă astea au fost notele, sau ceva pe-aici. Media, defavorabilă. Căzusem al treilea sub linie. În familie s-a evitat dramatizarea situaţiei. Bine, făcusem şi eu ceva în sensul ăsta. Rezultatele se aflaseră pe căi ocolitoare cu cîteva zile înaintea afişării. Ştiam că picasem, dar din nou refuzul confruntării mă lovise şi nu puteam să fac altceva decît o mică scenă. În ziua ştiută, mama şi soră-mea s-au pornit din nou spre rezultate. Eu mi-am făcut toată dimineaţa treabă prin pod. De-acolo era cam greu să auzi ce se-ntîmpla în casă, motiv întemeiat pentru a lua pulsul întoarcerii maică-mii. Am jucat admirabil, pentru mine a fost o probă depăşită, iar urmarea a fost o discuţie matură, cu cărţile pe masă: încotro o apucăm? În timpul verii lui ’89 am tot bătut drumurile la Ploieşti cu maică-mea pentru redistribuire. Am simţit o umilinţă cruntă, pe care pînă la un punct mi-o asumam, n-aveam ce face. Mă aşteptasem la nişte ieşiri incontrolabile din partea părinţilor şi cînd colo lecţia era mai dură cu comportamentul ăsta cu mănuşi. În final am fost redistribuit la Liceul Agroindustrial Bărcăneşti, la cîţiva kilometri sud de Ploieşti. Mă trezeam la ora 4.20 pentru a lua o cursă de navetişti plină pînă la refuz. Eram precum un iepure încolţit de haită, de vînători... Citind proza lui Nedelciu, 8006, de la Obor la Dîlga, am recunoscut atmosfera celor trei luni de navetă înfiorătoare. Ajungeam în gara Ploieşti Sud de unde luam Informaţia Bucureştiului pentru rubrica de sport, Libertatea de azi, şi aşteptam într-un frig din ce în ce mai pătrunzător cursa pentru Bărcăneşti. Eram cel mai bine cotat în clasa de zootehnie unde ajunsesem. La teze, lucrări, extemporale, eram cel mai căutat cu privirea şi cu şoapta. Naveta începuse să mă tăbăcească, iar contactul zilnic cu ploieştenii părea să mă şmecherească un pic. Era o adevărată faună mediul în care ajunsesem, începusem să mă obişnuiesc, unele alianţe şi prietenii se înfiripaseră destul de repede şi aveam şi un soi de regim de protecţie. Mă resemnam, mă consolam, şi pe deasupra începeam să fac impresie artistică cu muzicuţa mea în practica de vie, porumb sau seră. Totul s-a spulberat în chip fericit în decembrie ’89. Pe 21 decembrie, în vreme ce mama forja Albaluxul cu rufele noastre comuniste, la televizor vedeam rumoarea. Cam cu o lună înainte devenisem partenerul tatei la audiţiile lui Neculai Constantin Munteanu de la Europa liberă. Ştiam ce se întîmplase în celelalte ţări comuniste şi aşteptam cu sufletul la gură scînteia şi la noi. Cînd s-a întîmplat, ai mei erau la serviciu. Cum eram obişnuit să deschid de unul singur radioul pe frecvenţa Europei libere, am făcut-o şi atunci pentru a dubla radioul public. Informaţiile interferau. Am vrut să merg la tren. Era simplu, ai mei stau la două case de gară. Mi-am dat seama imediat că nu ar fi fost un gest cugetat, de vreme ce l-aş fi lăsat singur pe Manu, care avea 10 ani. A urmat povestea cu revoluţia, cu teroriştii, cu împuşcatul dictatorilor, cu FSN-ul, cu fondul Libertatea, cu Lambada, Black, The Christians şi Sinead O’Connor, pe care descătuşarea i-a adus în case anticipînd venirea Occidentului în fortăreaţa neo-stalinistă de la Bucureşti. Au fost zilele şi nopţile şnur în faţa televizorului, ca şi cum sfîrşitul lumii s-ar fi dat în direct. Şi-a mai fost politica, bineînţeles. Cu Iliescu ne-am lămurit de cînd cu Dumitru Mazilu, retrăgîndu-se în scena cu tancul, parcă la Televiziune. Marşul partidelor politice din 28 ianuarie ’90, cînd cu sula-n coaste, a fost confirmarea şi a unora din cele ce se întîmplaseră în zilele dinainte, dar şi a multora dintre evenimentele ce-aveau să vină. Dar, peste toate astea, trebuia să înceapă şcoala, totuşi. Tata mirosise că trebuia profitat. Împreună cu părinţii celorlalţi trei elevi aflaţi imediat sub linie la examenul din vară de la economic a pornit la noul Minister al Învăţămîntului. Nu ştiu cît a durat zbaterea lor, cert e că s-au întors cu o aprobare pentru suplimentarea clasei de economic cu patru locuri. Cu alte cuvinte puteam reveni printre colegii mei. Mai apoi, cercetînd cererea aprobată, am realizat că semnăturile favorabile aparţineau lui Mihai Şora şi Sorin Antohi, noii mai-mari ai învăţămîntului românesc. De perspectivele mele în privinţa învăţămîntului economic s-a ales praful. După scurte tatonări, am renunţat la ideea de a merge la examen la ASE. Mi se părea că Facultatea de Drept e mult mai onorabilă. Însă începutul tranziţiei i-a îndemnat pe ai mei la o variantă mai sigură: învăţămîntul militar. Şi ca să împac şi capra şi varza, am ales Facultatea de Grăniceri, unde a doua specializare era cea juridică. Aşa am ajuns la Sibiu, în 1991. Pînă la urmă tot sub arme. Restul e o altă poveste.”

Mai multe în înregistrarea audio de aici.

miercuri, 5 mai 2010

Zvon

Umblă vorba de ieri prin Mizil că echipa de fotbal Petrolul Berca va face o fuziune şi se va transforma în Rapid Mizil. Ar fi o realizare. Mizilului parcă i s-a uscat vlaga de cînd echipa de fotbal a fost pusă pe butuci. Cu această nouă fuziune s-ar repeta povestea de la începutul anilor '80, cînd ICIM Ploieşti a fuzionat cu Rapid Mizil şi a rezultat ASA Mizil, viitoarea Steaua Mizil. ATunci au venit la Mizil, printre alţii, portarul Afiliu. Interesant este ca Petrolul Berca a purtat la înfiinţare, în 1949, denumirea de Steaua Berca. Poate că ar fi fost mai nimerită revenirea la denumirea Steaua Mizil, consecventă atît cu istoria mai îndepărtată a Petrolului Berca, dar şi cu cea recentă a fotbalului mizilean. De altfel, mulţi încă ştiu de Steaua Mizil, dar nici Rapid Mizil nu-i de lepădat -- e o istorie în spate, dar pe care din ce în ce mai puţini o ştiu. Ce m-ar mai încînta ar fi faptul că la Petrolul Berca a jucat în anii '80 vărul meu de-al doilea, Eusebiu Protopopescu, pe care l-am văzut chiar în meci de campionat la Mizil, pe-atunci tot în Divizia C
Aveţi aici parcursul Petrolului Berca în Divizia C, seria III, din campionatul în curs de desfăşurare.

marți, 4 mai 2010

Flacăra olimpică. La Mizil

Tata mic. Nu se poate tata mic fără tata-mare, sub niciun chip. Eu nu i-am zis niciodată tata-mic. Tata pur şi simplu, atît. Lu’ tataie i se spunea, într-adevăr, tata-mare. Acum îl văd pe tata redus la scară. Un ţînc. Eu sînt obişnuit cu un ditamai omul, de cînd mă ştiu, aşa îl ştiu şi pe el. Deci... tata mic. Tocmai am descoperit o poză cu el, singura din copilăria lui. Şi îmi tot bat capul cu amintiri, se tot zbat să nu rămînă ascunse. După ce o vreme l-am asasinat cu întrebări: Cum erai cînd erai mic?, deodată tata-pici începe să se mişte. Aşa se porneşte filmul. E un film mai vechi, cu multe variante, cu remake-uri. În primul rînd foarfecele, le ţine în mînă sigur, dar nu ştiu cum naiba de le-a dibuit. Stă în gura podului. Liniştiti şi taie. Sînt ziare. Multe ziare, abonamente făcute de bunicul lui, fost vatman în Bucureşti, anii 20. Lu’ tata i se spunea Nicu a lu’ Marin a lu’ Radu Hoţu, pe motiv de hîrşire prin şmecheriile Bucureştilor. Şi tata-mic îi taie ziarele acolo, în gura podului, şi îi e ciudă că babele îi spun aşa şi rîd cu dinţii lor sparţi. Bate puţin şi vîntul, aproape perfect. E în regulă pentru că tata-mic asta voia, să prindă un pic de vînt. Curtea e albă. Aerul la fel, albul pluteşte încet, se lasă pe pămînt, îl acoperă. Din pod plouă cu jumătăţi şi sferturi şi alte mici unităţi de ştiri, din ţară şi de peste hotare. De fapt nu plouă, ninge. Şi va mai ninge pînă cînd tata-mare va slobozi un Paştele mă-tii! Sigur îl va alerga prin curte. Lucrurile se leagă în felul lor. Cum mă fac şi eu mai mic, foarfecele apar deodată şi în mîinile mele. Tot în gura podului. Tai şi eu la fel de pasionat. Fără niciun gînd rău. Tata e la piaţă, pînă la 11 mai e timp de tăiat. Iar cînd va sosi nu se va sinchisi de ce fac eu în pod. Pînă la 11 e musai să termin şi eu, totuşi. Meciurile încep la 11, la două case de noi. Muzica se porneşte de la tabela de marcaj încă de la 10.30, atunci începe lumea să se-adune. Stadionul e cea mai mare bucurie a mea. Sînt încă mic, îmi permit nişte libertăţi şi continuu să tai. Umplu o pungă de 1 leu cu fîşiuţe din caiete mai vechi şi mă pregătesc de meci. Aşa e în fiecare duminică, în Divizia B. E o chestie să fac o ploaie albă pe o suprafaţă mai mare. Mi se pare corect. Oamenii evoluează, ştiu de la şcoală asta, tind spre alte zone, mai întinse. Aşa sînt cuceritorii. Eu voi albi terenul cînd vom da gol. Bimbo, şeful galeriei, va da iar tonul la:

Frunzuliţă de stejar,
Clubul nostru-i militar,
Şi Steaua el se numeşte,
Tot oraaaa-şul îl iubeşte, la, la, la, la!
Tot oraaaa-şul îl iubeşte, la, la, la, la!,


şi vom exploda cu toţii într-o singură voce. Sînt mai multe cîntece la care pur şi simplu ne pulverizăm. Le băgăm pe toate. Sînt şi scurte, uşor de ţinut minte. În unele primăveri aveam noroc cu doi ţigani, un bunic şi un nepot. Veneau cu comédiile de undeva din Moldova. Aveau o trompetă şi o tobă, aveam atmosferă ca în Spania, cu Manolo al lor, de la galeria lui Atletico Madrid, care se plimba cu o tobă dolofană de-a lungul primului rînd al tribunei. Cînd am promovat în B, după ultimul meci din campionat la Poiana Cîmpina, s-a făcut chiar şi un imn. Tata a fost la meciu-ăla, în deplasare, eu n-am putut. Cred că n-am avut voie, nu mai ştiu de ce. Poate că era pericol de bătaie, era o etapă decisivă, interese mari. Trebuia să promovăm noi, nu Chimia Brazi, ăsta era aranjamentul anul ăla. Imnul îl ştia tata, eu ştiam alte strigări, cu:

Festival, festival,
Mizilu’ dă recital!

Roşu albastru sînt culori frumoase,
Roşu albastru sînt victorioase!


Sîntem bolnavi de agitaţi ce sîntem. Cam ăsta-i dignosticul, pe bunelui bune. Am prins şi eu un steag, din nu ştiu cîte, special comandate de uzina militară. Toată tribuna mare flutură. Eu am şi punga în care fîşiile de dictando cu Coşbuc, Topîrceanu, Vlahuţă, Brătescu-Voineşti, Goga aşteaptă. M-am gîndit mai bine, eu aştept aici să arunc literatura română în aer. Am o plăcere de mă cac pe mine. În tribună totul e să ai bojoci, să bagi mare. Bimbo ne bagă-n isterie. Şi ăllalt, cu plete, care are fular cu Barcelona. Unii zic că a fost la meci, la finală, dar nu prea cred. Alţii că e cumnat cu Lăcătuş, apoi că e o rudă, dar nu aşa apropiată, ca un cumnat. Pe urmă, alţi alţii, că tipu’ lucreză la combinatul de vin de la Tohani, că de-aia are el o legătură cu Lăcătuş, care vine la Mizil să ia vin. Se mai spune şi că de fapt e vorba de Piţurcă, nu de Lăcătuş. Eu mă uit tot timpul la fularul lui. E ceva sfînt. Ceva sfînt pe cineva care nu merită. Cam aşa ceva. Sînt electrizat.

Întotdeauna cînd sosesc acasă mă gîndesc la tata şi zic că poate semăn cu el. Nu-mi pot scoate din minte foarfecele alea şi drumurile pe care le-a tot făcut prin judeţ, pe la tot felul de cooperative, în revizii. E posibil să fi fost un fel de ducaci, dar nu ca frate-su, care a muncit în Egipt, Ucraina, Kazahstan şi Astrahan. Tata nu depăşea judeţul. Cînd şi cînd mergeam cu el la meciurile din deplasare, singurele noastre aventuri. Erau ceva şi astea. Lunea aveam ce povesti la şcoală, toată clasa consemna călătoria mea microbistă. Păcat că echipa noastră juca altfel în deplasare, mult mai prost decît acasă. De cele mai multe ori o furau, iar noi ne întorceam trişti. Aşteptam trenul în restaurantele gărilor şi mîncam pe apucate pîrjoale sau macrou marinat. Mîncam şi-n tren şi mă uitam pe fereastră la casele care se transformau în dungi mohorîte pe geamul securizat. Acasă tata se ducea direct la radio, asculta rezultatele, apoi făcea clasamentul. Îmi era clar cum stăm cu golaverajul. Duminica următoare treceam din nou la foarfeci, aveam meci acasă, trebuia să batem la scor. Aşa se scurgea timpul meu, printre etapele Diviziei B.

* * *

Acum şi mai mic, mic la fel ca toţi picii care sar pe-aici şi mă ţin după nişte oameni, care sînt mulţi, destui. Mergem spre capătul oraşului, spre Săhăteni, iar mai încolo e Buzăul. E şi tata cu mine, atîrn de mîna lui, mă mai desprind, cînd aşa, cînd aşa, şi e şi muzică. Nu-mi dau seama de care, dar se aude foarte tare şi sînt şi foarte multe culori care sar primprejur. Îl întreb încă o dată pe tata: Unde mergem?, iar el îmi răspunde mereu la fel: La han? Şi eu îl întreb iar: De ce? El îmi răspunde ca de fiecare dată: E carnaval! E primul meu carnaval. Car-na-vaaaa-aaaal!!! E şi singurul de altfel, şi nu ştiu să mai fi prins aşa ceva, nici cu ce ocazie s-a întîmplat asta nu mai ştiu. Dar e frumos, frumos ca ziua, frumos ca noaptea, adică frumos ca orice lucru care e pur şi simplu frumos. Mă bucur şi eu, văzînd că toţi se bucură, şi vorbesc între ei cu rîs şi cu strigături, şi mi se pare că trebuie să fac la fel ca ei. Acum văd că sînt prea mulţi copii, şi aud şi o doamnă care parcă ar spune ceva despre 1 IUNIE. Tata mi-a zis de curînd că de fapt era de 23 AUGUST.
La han sînt mascaţii. E hanul lui Mareş. A fost un boier, spune tata, care a fost primar... Plutarch Mareş. Cînd a zis Plutarch mi-am închipuit un individ care mînă o plută pe o apă de munte. Dar noi am venit aici pentru mascaţi? -- îl întreb. E vară, adică nu e iarnă, de-aia sînt mulţi. E şi un indian, îmi place indianul. Îmi place mult, foarte-foarte mult. Penele, mai ales, care coboară pe toată spinarea, parcă e o reptilă, am văzut una într-un atlas zoologic. E un ţigan, nu e indian de-adevăratelea, îl aud eu cum vorbeşte, dar şi dansează ca indienii fiindcă e talentat la d-astea, zice tata. Pe urmă apare şi un cowboy, care are tot ce-i trebuie. Apărători de piele pe picioare, centură, pistoale şi pălărie. Şi e pe un cal care sare în două picioare. Mai sînt şi alţi costumaţi, dar nu ştiu ce sînt ei. Acum ne întoarcem prin centrul oraşului cu multe case dărîmate după cutremur şi miroase mult a praf. Lumea se bucură la fel de mult şi cîntă la fel ca la început. Eu am obosit puţin, dar tata spune că pînă la stadion e puţin de mers şi o luăm pe strada Spitalului. La poarta spitalului au ieşit mulţi bolnavi în halate care sînt colorate ca o cărămidă. Unii sînt bandajaţi. Unele femei au cîte o burtă mare, de la barză. Trecem şi de ei, trecem şi de curtea lui Nae Ghirimoc, care face ca Tarzan prin copacii din parc, trecem şi de şcoală. Acum chiar am ajuns la stadion, care nu ştiu cum arată, dar am auzit de el de la tata. E mare şi are o tribună mai în spate. Mergem acolo, ne urcăm şi îi vedem pe toţi mascaţii pe teren. Tata zice că este şi un car alegoric. Pe carul alegoric este un nene care este în chiloţi şi îşi arată muşchii. Tribuna e plină de copii care strigă cu toţii. E prima excursie pe stadion. Îl văd şi pe un nene cu părul roşu, cu pantaloni largi jos, cu dunguliţe, cu un sacou albastru, pantofi albi cu un vîrf ţuguiat şi un papion ca o privighetoare. Atît ar mai lipsi, să cînte. Stă în tribună mai sus decît noi şi întorc capul să văd cum mai arată. Toţi întorc capetele. Unii curioşi, alţii copleşiţi de respect. Pare un vrăjitor. Tata-mare mi-a spus nişte poveşti, mi-a spus şi mama. Poveşti cu vrăjitoare, nu cu vrăjitori. Dar el chiar cred că seamănă cu un vrăjitor. Are şi nişte cute pe faţă, nimeni nu e ca el în toată tribuna asta şi cred că el o să facă să dispară şi indianul şi cowboy-ul şi carul alegoric cu muşchiulosul în chiloţi. Apoi nu va mai fi nimeni pe stadion şi noi vom pleca acasă cu toţii şi ne vom aşeza la masă. Întorc capul să văd cînd face vrăjitoria. E Luchi, îmi răspunde tata. Niciun om nu are numele Luchi, n-am auzit pe nimeni aşa. E clar, Luchi e vrăjitor. Unul mare, mare de tot, pe cît de mic, mic de tot, sînt eu. Mult mai tîrziu am aflat că Luchi era faimosul homosexual al Mizilului.

* * *

Cînd şi cînd îmi depozitez în folderele Miziliadei rămăşiţele, mi-am făcut obiceiul ăsta. Rareori rămăşiţe materiale, precum obiectele. E destul de greu să le păstrezi, şi mai greu să le laşi pe mîna altora, chiar propriei familii. Singurele legături cu trecutul rămîn amintirile, vagi sau puternice, urmărindu-te constant sau năvălind fără a le anunţa nimic. Evenimentele propriei mele copilării, marile momente ale vîrstei de aur le-am petrecut pe stadion. Abia ce începusem clasa a patra, în 1982, şi ne-am mutat la gară, dar la fel de bine puteam spune că ne-am mutat la stadion. Dar, tot scormonind, scociorînd cu insistenţă, tot n-am dat de povestea flăcării olimpice. Nu se lipise cum trebuie, nu fusesem un suport bun pentru un eveniment aşa de mare. Stăteam la bloc atunci, eram ceva mai mic, ce-i drept, şi mă holbam de unul singur la televizor îndrăgostit, la doar şapte ani şi ceva, de Nadia Comăneci. Era Olimpiada de la Moscova despre care nu ştiam mare lucru. Începusem să prind oarece lămuriri din vocea comentatorului, dar privirea mea pe ecranul Stassfürt-ului era a unui străin de aproape tot ceea ce însemna sport. Afară de Nadia, desigur. Nu-mi amintesc meciuri din 1980 aşa cum mă văd chiar şi acum în sufragerie, spre seară, întins pe recamier, învelit cu o pătură subţire ori cu un cearceaf şi tremurînd pentru Nadia.






Înainte de a începe Olimpiada se ţinuse -- bineînţeles -- şi ritualul flăcării olimpice, cu sosirea pe stadion a torţei în aşteptarea mulţimii ţărmurită de uimire, dar mai ales de mîndria unui popor şi a unei ideologii care scindase în două lumea olimpică, încît numărul ţărilor neparticipante aproape să se înjumătăţească.


Despre toate astea nu ştiam atunci mare lucru. De fapt, nu ştiam nimic. Am fost extrem de mîndru cînd peste patru ani, la Olimpiada de la Los Angeles, România a ieşit pe locul trei. Dar şi atunci lumea olimpică, cealaltă tabără, blocul comunist, refuzase participarea în chip de răspuns la reacţia SUA de la Olimpiada precedentă. România a mers şi într-o parte, şi în cealaltă. Şi cu ruşii, şi cu americanii. Cum s-ar zice, o jumătate de om călare pe o jumătate de iepure şchiop -- c-aşa-i românul.
Abia după ce m-a sunat Mitu să-mi spună că i-a adus cineva o fotografie de-atunci, de cînd flacăra olimpică a trecut şi prin Mizil, mi-am amintit că se adunase lumea de-a lungul Şoselei Mihai Bravu, dar şi că nu am fost în faţă, să prind îmbulzeala, nebunia, euforia. Prin urmare nu am ce povesti, nimic altceva decît o mărturisire scurtă: A trecut şi prin Mizil! Mi-amintesc!


Dar am auzit una-alta, aşa că de povestit întotdeauna se găseşte, doar să zgîndări un pic oamenii. Atunci mulţi elevi au fost mobilizaţi de la şcoală. S-au mobilizat şi unităţile economice locale, primăria, toată suflarea. Prin urmare, flacăra olimpică a fost primită cum se cuvine şi din fotografia pe care am obţinut-o ar putea rezulta că la Mizil s-a întîmplat una din cele 27 ceremonii, una mai mică ce-i drept, planificate a avea loc cu ocazia parcurgerii traseului prin România. Mai multe amănunte despre traseul flăcării olimpice din 1980 -- aici. Aducerea aminte presupune mici declicuri, şi de data asta tot imaginii îi datorez o bună parte din poveştile acestei postări -- desigur, şi celor care mi-au furnizat-o. Fotografia surprinde delegatul rus în faţa Policlinicii, pe Şoseaua Mihai Bravu, întîmpinat tradiţional cu lăutari şi fete în costume naţionale.

luni, 19 aprilie 2010

Un mizilean în Spania

De cînd cu căpşunismul românesc în Spania ne-a crescut numarul expaţilor. Auzeam cînd şi cînd despre cîte un fost coleg de şcoală generală ori de la liceu că e plecat în Spania. Mai erau şi vecinii. Unii în Anglia, alţii în Italia. Un prieten visa să emigreze în Canada — visul lui a fost unul puternic, un continuum care pentru scurtă vreme mă molipsise şi pe mine. În final, eu n-am ajuns decît în Bucureşti. În schimb, el a ajuns în Canada, iar după cîţiva ani petrecuţi acolo s-a mutat în Belgia. Dispariţia restricţiilor de tot felul a făcut posibile călătoriile, munca în străinătate, dar mai ales a adus un plus de cunoaştere a geografiei, a celorlalte popoare. Sună un pic suspect formularea, recunosc. Îmi trage din memorie titulatura teatrului-cinematograf din cartierul Bucureştii Noi, numit sugestiv Înfrăţirea între popoare. Contactul cu alte culturi este evident, cum la fel de evident şi perfect explicabil este şi şocul unora dintre cei plecaţi să muncească afară. Toţi s-au dus să muncească pentru bani. Mulţi dintre ei au susţinut economia românească trimiţînd valută rudelor rămase în ţară. Dar nu toţi au găsit de muncă. Un exemplu este X, fost coleg de şcoală generală. Mitu m-a întrebat într-o zi la telefon dacă nu cumva am fost coleg cu X şi mi s-a părut un pic bizară întrebarea. De unde şi pînă unde să-mi ştie Mitu foştii colegi, doar el e mai mare cu 4 ani decît mine... Nu a aşteptat răspunsul. A început să-mi povestească istoria lui X, pentru ca în final să-mi spună:
— Omul a ţinut un jurnal cît a stat acolo. Mi l-a arătat şi mie. E extraordinar şi are şi un umor involuntar...
I-am spus că mă interesează subiectul, că o istorie a Mizilului, aşa cum o văd eu pusă între coperţile unei cărţi, n-ar trebui să aibă forma rigidă a unei monografii şi că, dimpotrivă, unele personaje ori întîmplări pot concentra într-un chip mult mai sugestiv anumite informaţii despre locuri, perioade sau contexte. După vreo două săptămîni am avut caietul. Cu chiu cu vai am transcris, rupîndu-mi din timpul altor treburi cu urgenţa lor. De fapt, nici nu era mult de transcris. Postez acum atît cît am reuşit să trec de pe caiet pe computer, restului de mărturisire rămînîndu-i timpul său, sper cît mai apropiat.
Jurnalul lui X este important oricum. E cît se poate de evident că celui ce pleacă la muncă, a se citi muncă fizică, nu-i va mai trece prin cap să şi scrie, să facă însemnări aproape zilnic. Timpul şi oboseala nu prea permit. De asemenea, manelele şi integramele, forme mult mai facile de consum al timpului, nu prea permit nici ele notaţia jurnalieră. Cum se va vedea, X este un soi de Don Quijote. O replică românească, artizanală. În postura lui de muncitor la negru, trebuie să aştepte. Şi aşteptînd, avînd tot timpul la dispoziţie, se plictiseşte. Şi plictisindu-se, scrie. Scrie ce i se-ntîmplă lui, dar şi ce se-ntîmplă în jurul lui (cîte-un atentat ETA, frigul polar din Spania, Tsunami, obiceiurile spaniole etc.), ce-i trece prin cap, ce crede despre viaţă şi despre cei din preajma sa. Scrie poezii, ecouri ale versurilor rimate exersate probabil în perioada cît a fost militar în termen. Are convingeri, ia hotărîri, are dezamăgiri — dar X merge mai departe.
O ultimă menţiune: în transcrierea jurnalului am reprodus însemnările fără a interveni asupra greşelilor gramaticale ori de ortografie. Vă las pe mîinile lui:

Luni 18.X.2004
Am fost la cumpărăturii cu ultimii bani 20 euro după care ne-am odihnit toată ziua. Mîncare mai avem pentru săptămîna aceasta. Afară sa înorat dar nu plouă. Vremea sa mai răcit 23˚ C la ora 15.˚˚ i-ar de angajat nici vorbă. Mă simt bolnăvicios şi plictisit şi nu ştiu cît v-oi mai rezista. Acasă nu am sunat şi nici nu am primit veşti din partea lor. Am fost la pescuit în Mediterană însă am prins peşte puţin şi mic neavînd unde pescui şi sculele necesare. La sala de sport nu m-ai mă duc din lipsă de bani i-ar în sat nu ieşim decît foarte rar întro plimbare scurtă. Noaptea sa mărit (se întunecă la 20˚˚) şi ne culcăm foarte tîrziu. Mă închin şi rog zilnic la Dumnezeu pentru sănătate şi ajutor la lucru. Miliardele de stele ce senvîrt prin univers. Mă îngrozesc mereu pe mine noaptea cînd mă uit la cer. Timpul trece, trece, trece şi mă trec şi eu cu el. Bătrîneţea mă apasă, puterilencet mă lasă. Încerc zi de zi să sper că va fi ceva mai bine. Însă lumea sandrăcit. Nu m-ai crede în fericire, în Isus şi-n nemurire. Ci aleargă după averi şi bogăţii, după chefuri şi beţii. O păgîni de pretutindeni pocăiţivă îndat. Că încurînd vine sfîrşitul şi din iad nu mai scăpaţi. Zi de zi vedem beţii, crime, bătăi şi prostii. Însă în loc să nendreptăm mai tare noi ne stricăm. Mult în lume n-oi mai sta. De aceea scriu întruna. Pentru cei ce v-or urma. Să înveţe ei ceva. A fi om, creştin, şi bun. Este marea bogăţie. Că nimic nu luăm la moarte. Decît faptele noastre.
Ieu de mic am fost sărac
Şi sărac eu v-oi murii
Fără averi şi bogăţii
Nu regret, nu-mi pare rău
Findcă viaţa e un test
Dumnezeu ne-a dat gîndire
Pentru alege cei mai bine
Vă iubesc eu dar pe toţi
Şi vă cer să fiţi mai buni,
mai umili şi mai creştini.
Că viaţa e foarte scurtă
Iară moartea e urîtă.
Cu dragoste, XY
fiu, frate, prieten
Calpe Spania
18.X.2004

Marţi 19.X.2004
Rutina obişnuită. Scularea de dimineaţă, cafeaua, ştirile tv, şi trîndăvia. Nu lucrează decît Costel, iar noi ne-am obişnuit aşa jucînd remy şi table. Mi-am dereglat organismul, dormind la ore nepotrivite şi neavînd activitate.

Pentru duşmani (poezie)
Papagali depretutindeni
Ce mă sîcîiţi întruna
Vre-ţi să vă dau jos acum
Dintr-un pumn vouă dantura.

Denis, Denis pui de lele
Vagabont şi împuţit
Dai cu sticla-n cap la oameni
Fără să gîndeşti un pic.

Erai un căcat mucios
Te plimbai liber pe stradă
Însă acum ai puso tată
Iei bătaie viaţa toată.

De nu-mi dai despăgubiri
Şi un telefon mobil
A’m să-ţi dau la pumni în gură
Pîn te las fără dantură.

Miercuri 20.X.2004
Y., fratele meu a găsit de muncă, nu se ştie dacă e de durată dar este bine şi o zi două findcă nu mai avem bani deloc şi avem deja 300 E datorii. Se apropie Noiembrie cînd va trebui să plătim chiria 200 E care trebuie dată neapărat, iar cu mîncarea încropim mereu cîte ceva.
Se zvoneşte că în noiembrie încep(e) construcţiile ceea ce ne-ar ajuta să rezistăm pînă la vară.

Joi 21.X.04
M-am trezit la ora 9, m-am spălat am fost la pîine, curăţenie, somn, televizor. Y sa dus la muncă, ziua este frumoasă cu soare şi temperaturi plăcute 30˚ C. Nu pot să dorm noaptea, mă zvîrcolesc şi visez urît, simt că mă înec că n-am aer. Aş pleca acasă într-o clipă însă nu aş rezolva nimic findcă n-am bani deloc. Vă iubesc şi la primăvară v-om da un chef mare, dacă mai ieşim din iarnă.

Sîmbătă 23.X.04
Y a venit la ora 14 de la servici şi am fost la Mercadona (supermarket) la cumpărături. După care am jucat remy. Seara am fost în sat la spectacolul fiestă unde am stat pînă la ora 23. Spectacolul a fost foarte frumos şi regret că nu am cameră video să-l filmez.

Duminică 24.X.04
Curăţenia de dimineaţă, mic dejun, remii, televizor, somn.

Cuvîntarea de pe munte (fericirile)
Ferice ce cei săraci în duh, căci a lor este împărăţia cerurilor.
Ferice de cei ce plîng căci ei vor fi mîngîiaţi.
Ferice de cei blînzi căci ei v-or moştenii pămîntul.
Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire căci ei vor fi săturaţi.
Ferice de cei milostivi căci ei vor avea parte de milă.
Ferice de cei cu inima curată căci ei vor vedea pe Dumnezeu.
Ferice de cei împăciuitori căci ei vor fi chemaţi fi ai lui Dumnezeu.
Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este împărăţia cerurilor.
Ferice va fi de voi, cînd din pricina mea oamenii vă v-or ocărî vă vor prigonii şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră.
Bucuraţivă şi veseliţivă pentrucă răsplata voastră este mare în ceruri.

Duminică 31.X.04
Miercuri 27.X.04 a fost cutremur în România de 6˚ dar nu a ţinut mult şi nu a făcut pagube. Sîmbătă 30.X.04 am fost cu toţii la ziua de naştere a unui prieten, ne-am distrat am dansat şi am stat pînă la 1 noaptea. Astăzi sa dat ora înapoi mărinduse noaptea. Bani nu avem niciunul şi nici nu v-om avea pînăn sărbători. Ziua astăzi este frumoasă fiind senin şi mult soare.

Sîmbătă 6.XI.04
Au început ploile şi vremea sa răcit simţitor.

Compunere
Căldura şi băutura mă fac să dorm eu întruna
Banii eu i-am terminat, sănătatea mi-a mîncat
De azi eu mă pocăiesc şi de rele mă feresc
Zilele cu spor muncesc, nopţile mă odihnesc
Pe prieteni îi ascult pe duşmani eu îi salut
Răutatea să dispară, diavolul în veci să piară.

Luni 6.XII.04
Plouă neîncetat de cîteva zile şi sa răcit vremea la 13-15˚. Ieri Y a fost la pescuit unde a prins trei peşti dintre care unul roşu. Eu m-ai am cîteva zile de sală după care î-mi expiră abonamentul. Azi e fiestă (sărbătoare) în Spania, este închis peste tot şi nu se lucrează. Luna aceasta este moartă cu vacanţe să sărbători, pînă în Ianuarie stau acasă. La primăvară în Mai s-au cel tîrziu august vre-au să plec acasă, dagăsesc de lucru mai stau un an în Spania.
Joi pe 9.XII.04 fac 6 luni de Spania şi nu am lucrat decît 9 zile şi am cîştigat 450 euro adică 18 milioane lei. Cu sănătatea stau bine şi nu m-au durut măselele pînă acum. Mănînc ca acasă însă mîncarea diferită şi lipsa de efort m-au îngrăşat la 110 kr.
1) 3 zile Maikăl - la montarea unui cort / două zile reviste publicitare
2) O zi am făcut pastă pentru 5 pereţi de tencuit.
3) Două zile cu Costică am mutat mobilă cu platforma.
4) Două zile cu Limbă la neamţ în Altea
5) O zi cu Viorel la un neamâ am vopsit casa şi gardul.

Marţi 14 XII-04
M-am trezit, spălat, după care plec la pîine şi la Domtii la cumpărături. Sînt plin de energie şi de putere precum un taur nemuncit s-au un cal ţinut la grajd, sînt prea mare şi puternic pentru a sta degeaba atîta timp.
La sala de sport nu mă duc deoarece vin sărbătorile şi nu avem bani. Mă duc zilnic la pescuit, nu prind mult dar mai trece timpul şi-mi place pescuitul. Vremea este bunicică, înorat dar nu plouă şi 15-17˚.
POEZIE:
Sărutmîna Mama mea.
Sărutmîna Tatăl meu.
Vă iubesc pe amîndoi
Şi-mi e tare dor de voi.

Să vă dea Domnul putere
Fără griji, fără durere.
Multă, multă sănătate
Fericire, spor în toate.

Sărbători fericite şi La mulţi ani
Vă doresc ai voştrii fii X şi Y

22-XII-04
Ora 15, 10˚. Plouă şi suflă vîntul în toată Spania. Sîntem toţi acasă, am mîncat şi ne uităm la televizor.

Vineri 24-XII-04
Mă simt obosit şi aş dormii tot timpul, din cauză că nu mai merg la sală şi muncă însă î-mi ocup timpul cu pescuitul, cumpărături, televizor, curăţenie. Astăzi am fost la pescuit şi am prins bine 3 kg, ia Y la prăjit seara şi am mîncat amîndoi. Mîine e crăciunul şi nu se lecrează fiind închis peste tot. Noi avem cîteva dulciuri, 10 beri, ţuică, coniac, sarmale.
Temperatura este bună (seara fiind răcoare) ninge şi plouă cam peste tot însă la noi nu. La televizor nu avem ce vedea şi ne culcăm devreme, dar ne sculăm la prima oră a dimineţii. Aştept cu nerăbdare să treacă sărbătorile poate găsesc şi eu de lucru, dacă nu în februarie plec acasă.

Duminică 26-XII-04
Cutremur în India (afectate Indonezia, Sri Lanka, Malaezia). Sa format Tsunamii înalt de 30 metrii. Viteza 700 km oră. 50 mii morţi + 5 mii răniţi. 8˚ pe scara Rihter.
Frig polar în jumătate din Spania de la Madrid spre ocean toată zona.
La noi temperaturi normale şi crăciun acasă liniştiţi.
Sa votat în Ucraina azi 26-XII-04. Ales Victor Uişencov. Despre România nimic la ştiri decît o zingură dată ţiganca care a vîndut copilul cu 500 euro şi alegerile 2004.

Luni 27-XII-04
Am terminat definitiv cu toate javrele. Am ajuns la neplăcuta concluzie că toţi sînt escroci şi mincinoşi folosinduse de bunătatea omului după care îi dă cu piciorul. Nu m-ai vorbesc cu nimeni, nu-mi trebuie nimic de la ei, să senbogăţească ei şi să rămînă javre, să sărăcesc eu şi să rămîn om.
Asta e viaţa, trebuie să trăim împreună cu toţi: Proşti-Deştepţi; Slabi-Tari; Buni-Răi: iar în final toţi sîntem egali şi săraci cu duhul şi material, ajungînd la judecată să ne tragem păcatele în veci.

Marţi şi Miercuri 28, 29-XII-04 nu am plecat nicăieri findcă bate vîntul şi e răcoare. Am făcut curat, televizor şi integrame. Ziua trece repedee însă noaptea foarte greu.

TESTAMENT
Scriu acest testament azi 28-XII-04 în Spania deoarece simt că nu mai trăiesc mult. Inima mă înţeapă, nu pot dormii şi obosesc foarte repede. De mie am tras tare cu corpul meu suprasoliicitîndul, iar acum cînd stau degeaba de 6 luni m-am îngrăşat şi-mi stric inima.
La sală ba am fost ba n-am fost, şi am înghiţit mult fum şi băutură. De astăzi m-am lăsat de alcol şi mă feresc de fumători şi oameni fără căpătîi stînd în camera mea. Ca orice om î-mi este frică de moarte însă mă rog Domnului să mă ia fără durere şi în somn pentru a murii liniştit.
Să ştiţi că inima mea nu a fost de piatră şi i-am iubit pe toţi însă diavolul şi neajunsurile au pus stăpînire pe mine şi m-au schimbat de la credinţa pe care o aveam cînd eram mai mic.
Iubiţivă mult, iubiţi tot ce vănconjoară şi pe toţi oamenii, nu judecaţi să nu fiţi judecaţi, fiţi buni şi liniştiţi, harnici şi darnici, findcă viaţa e trecătoare şi scurtă iar alta nu vom mai avea în veci. Cum trăim aici aşa v-om trăii în veci de veci pe lumea cealaltă. Ce vouă nu vreţi să vi se facă, nu faceţi la alţii, daţi şi veţi primii, iubiţi şi ve-ţi fi iubiţi, plîngeţi şi vă veţi bucura, ajutaţi pe toată lumea şi tot ce este viu că toate sînt de la Domnul şi la el vor ajunge.
Citiţi Biblia şi cărţi de rugăciune zilnic, mergeţi la biserică şi la părinţi duhovnici, îngrijiţivă corpul şi sănătatea, lăsaţi-vă de obiceiuri rele şi feriţivă de tot cei răi şi drăcesc. Vă rog să păstraţi acest caiet şi fotografiile mele şi să nu mă uitaţi niciodată, findcă nici eu no să vă uit pe voi, părinţi, fraţi, prieteni.
La revedere bunii mei.
Un om simplu şi sărac al vostru frate X

Astăzi 31-XII-04 Vineri
Am fost la pescuit în port de dimineaţă am prins două kg şi am stat pînă la ora 14. Am venit, am curăţat peştele, am mîncat sarmale, ne-am uitat puţin la televizor şi la somn.
Ăştia nu sărbătoresc revelionul şi nu este nimic frumos la televizor. Ziua este cald dar noaptea răcoare 5˚. De astăzi sa mutat un om la noi şi mai scădem din chirie.

Astăzi 8-I-05 Sîmbăta.
Am plecat dimineaţă la pescuit în spatele pen(s)ionului unde am descoperit un loc cu peşte măricel şi am prins două kg. Temperatura noaptea scade la 5˚ iar ziua pînă la 15˚. Timpul trece repede şi disper după un loc de muncă.

13-I-05 Joi
Frig noaptea. Am fost la pescuit de la ora 9 pînă la ora 14 şi am prins binişor. Nu am mîncat nimic pînă la 13.30 şi m-am udat la picioare. Bani mai avem 60 euro pentru mîncare. Y a plătit chiria şi datoriile 650 euro şi a luat doar 700 euro.

Sîmbăta 15-I-05
Trebuia să punem un pachet dar nu a fost nimeni acasă. Eu cu Costică am fost la un neamţ 5 ore, am băgat piatră şi pămînt lîngă peretele exterior al pişcinei şi am luat 40 euro. Am făcut bătăi şi mă doare mijlocul rău deoarece spaniolii nu au unelte ca noi şi am lucrat cu două săpăligi cu coadă scurtă nestînd o clipă. Y a răcit findcă vremea este răcoroasă, face duş şi stă în curent. Cu banii o ducem foarte rău şi nu cred că-mi serbez ziua de naştere. Aştept cu nerăbdare varra să pot pleca acasă. La televizor nimic, cărţi nimic, plictiseală maximă.

Luni 17-I-05
Y de mîine este acasă findcă nu mai vrea patronul să ţină oameni mulţi. Se intră foarte greu la servici deoarece sînt mulţi romîni care se cunosc între ei, se fac acte pentru lucru şi se primesc puţini la negru. Aici fiecare este pentru el şi nu există prieteni, nici chiar cei cu care ai copilărit şi î-ţi sînt vecini nu te ajută, furînduţi munca şi vorbindute pe la spate. Eu sînt liniştit, calm, pescuiesc, dorm, stau în camera mea şi nu vorbesc decît puţin şi cu cine trebuie.

Sîmbăta 22-01-2005
Y, a luat de la Camilo, patronul unde a lucrat ultimii bani 500 euro. Am fost la cumpăărături şi am pus două pachete pentru acasă. AAm cumpărat o geantă mare cu 27 euro pentru mine cînd v-oi pleca acasă în Martie. Aici se dă lege pentru aacte şi sînt foarte mulţi romîni care nu lucrează, ceeace îi obligă pe mulţi să plece acasă.
La sală nu mă mai duc de mult, vremea sa încălzit, stau, dorm, pescuiesc, şi încep să mă îngraş şi să fac burtă ceeace eu detest foarte mult. Î-mi este dor de toţi şi abia aştept să plec de aici, să vin la curte şi plantele noastre sănătoase.

Miercuri 26-01-2005
Ninsoare şi frig în toată Spania, la noi sînt 3˚ la 8 dimineaţa şi bate vîntul. Mă culc foarte tîrziu şi scol devreme deoarece fumează toţi cu uşile închise ţigară după ţigară şi tot fumul intră în camera mea. Cred că m-am îmbolnăvit de plămîni cu atîta fum nemairespirînd aer curat de 8 luni. Încet, încet le dau dreptate nebunilor de la Big Brother findcă şi la noi este la fel. Întotdeauna unde sînt mulţi este şi rîcă şi neînţelegere deoarece nu toţi sînt educaţi şi dezvoltaţi mintal pentru a sta într-un grup. Eu le-am zis deatîtea ori dar nu am ce scoate de la ei, de aceea m-am liniştit şi-mi văd de treaba mea ca să nu fac alte nenorociri cu ei. Manele toată ziua la televizor, fîţîială pe uşi, tot felul de indivizi sînt aduşi şi stau toată ziua la palavre, etc. Nu am cărţi, Biblie, servici, bani, stau toată ziua în casă între nişte pereţi foarte subţiri plictisindumă total. Bani pentru sala de sport nu avem şi lipsa de efort î-şi spune cuvîntul. Fac 8 luni de stat degeaba şi se apropie şi ziua mea de naştere în februarie. Spania nu mai îngăduie atîţia extraheri de toate naţiile (în special negrii) de aceea a dat legea cu actele pentru a te prinde prinde pe stradă fără servici şi trimite acasă. România este de zeci de ori mai frumoasă ca Spania şi tot de atîtea ori mai săracă.
Nu-mi pare rău că am pierdut atîta timp degeaba deoarece am mai adunat cunoştinţe despre oamenii de aici, romînii şi aşazişii prieteni (vecini) cu care am locuit, fiind mult mai calm şi înţelegător deoarece omul este insignifiant şi trecător pe acest pămînt.
Dacă v-oi găsii un servici în ţară bine dacă nu mă retrag la sat în grădinărit şi creşterea animalelor, s-au în ultimă instanţă mă duc la o mănăstire şi v-oi sta liniştit şi în rugăciune tot restul zilelor mele. Toată viaţa mea se derulează în cap precum un film, şi nu pot uita prietenii, vecinii, familia, casa, şi toate locurile unde am copilărit şi umblat.
Vă iubesc şi mă gîndesc tot timpul la voi.

Joi 27-I-05
Sa întîmplat un fenomen rar şi anume aseară la ora 20˚˚ a început să ningă în Calpe pînă la două dimineaţa ceea ce nu sa mai întîmplat de 20 s-au 30 ani. A nins şi în insula Palma de Maiorca ce se află în Mediterană. La ştiri arată toată ziua despre iarna şi vîntul ce a dat peste ei, nefiind învăţaţi sînt toţi răciţi şi fac sute de accidente. La ora 8.30 dimineaţa sînt 0˚ C şi puţini oameni.

Duminică 30-I-05
Bombă în Hotel Port Denia. Atentat comis de Eta.

Marţi 1-II-05
Am fost la pescuit în mare dar n-am prins deoarece sa răcit apa. Vremea este răcoroasă iar timpul trece foarte repede. Am cumpărat seminţe de plante pentru a le încerca acasă.

Miercuri 2-II-05
Tensiune şi nervi în casă. Vasile, omul care a stat o lună la noi ne-a anunţat că pleacă. Cristi fumează ca un hoit, bea cafele şi sucuri, lăsînd bidoane, căni şi fum în toată casa. Fumează cu uşile închise şi tot fumul îl înghit eu. Abia aştept să ajung acasă să respir aer curat, să mă duc la biserică şi să muncesc în curtea mea. V-oi evita toată viaţa hoiturile şi beţivii.

Sîmbăta 5-II-2005
Am fost cu Marius la el la muncă şi am încărcat în 3 inşi un camion de spărtură (ţigle şi perete) pînă la ora 13 luînd 15 euro. Vremea înorată şi ploaie toată săptămîna viitoare. Serviciu în Calpe şi în toată Spania scîrţîie şi în foarte scurt timp v-om pleca cu toţii acasă.

Joi 10-II-05
Spania are 44 milioane locuitori cu 3,5 milioane extraheri dintre care 1,5 milioane sînt fără acte. 80 mii de femei pînă în 25 ani avortează multe fiind la al doilea s-au al treilea avort.
Maşină cu bombă (30 kg) în Madrid lîngă un hotel fără multe victime. Atentat de Eta.
Ploaie, vînt, frig, grindină în toată Spania cu pierderi în agricultură de zeci de milioane de euro.

Vineri 25-II-05
Astăzi am luat banii pe toată săptămîna 260 euro (cît în ţară pe trei luni) însă de luni nu mai lucrez că sa terminat munca brută pentru doi pioni şi a rămas doar Marius. Mai stau o săptămînă să văd dacă mai e nevoie după care plec acasă. Aici este frig, vînt puternic, toţi am răcit şi tuşesc demi scot plămînii. Marius mai rămîne două luni cît are la patronul ăsta.

Vineri 4-03-05
Chiar de ziua lui Y fratele meu m-am decis să plec acasă, o hotărîre pe care o so regret foarte mult timp. Am plecat din san Antonio la ora 23 şi după un drum lung, obositor, înghesuit, nedormit şi nemîncat, am ajuns la ora 12 duminică în vama Nădlac i-ar apoi din Arad pînă în ploieşti cu intersitii 8 ore şi jumătate. Din Ploieşti mi-am dat seama că viaţa este jalnică însă Mizilul oraşul meu natal cu străzile noroioase, clădirile goale şi fantomatice, oamenii posomorîţi şi săraci, toate m-au întristat.
Am plecat din Spania de dorul părinţilor, fraţilor, prietenilor şi findcă m-am plictisit şi îngrăşat nelucrînd luni de zile, dar în loc să fiu primit cu dragoste şi bucurie tata ma primit cu drăcuieli, ameninţări şi trînteli.
Vre-au să fac ceva în casa asta deoarece sa dărăpănat şi toată curtea este plină de lucruri nefolositoare însă nu sînt lăsat deloc. Mu m-ai rezist, merg la biserică şi mănăstiri findcă mă întîlnesc cu oameni liniştiţi, preoţii vorbesc frumos şi te învaţă lucruri bune şi de suflet i-ar la sfînta spovedanie pot să spun toate necazurile şi faptele din viaţa mea.
Am puţini prieteni deoarece nu-mi place anturajul şi dezmăţul tinerilor, muncesc acasă în grădinărit, sînt în căutarea unui loc de muncă, citesc, scriu, şi mă rog Domnului pentru ajutor şi viaţă liniştită în această lume agitată, săracă şi rea.
Am 32 ani nu m-am îmbogăţit material şi nici nu mă v-oi îmbogăţii vreodată însă demnitatea, sufletul, cuvîntul OM şi dragostea în Dumnezeu nu vre-au să le pierd deoarece sînt singurele fapte cu care omul va pleca de pe acest pămînt. Dacă nu-mi găsesc un servici să pot pleca de acasă ca să am banul meu plec în străinătate s-au în ultima instanţă mă duc la o mănăstire în post şi rugăciune tot restul zilelor mele.
De mici am fost chinuiţi, îmjuraţi şi bătuţi fiind acum înrăiţi, retraşi, fără liceu şi viitor într-o lume fără viitor. Sînt o fire liniştită, nu fumez, nu mă îmbăt şi fac scandal însă trebuie să fiu foarte calm cu tata să nu răspund la îmjurăturile şi ieşirile lui violente. Viaţa este foarte grea pentru mulţi oaameni, sărăcia, foametea şi minciuna făcîndul pe om să-şi piardă speranţa şi să dezarmeze total în faţa acestor neajunsuri însă prin post, puterea rugăciunii, şi cu ajutorul bunului şi darnicului Dumnezeu omul nu v-aa pierii în vecii vecilor.
Ce ţie nu-ţi place nu face la altul, dăruiţi tot ce aveţi şi iubiţivă mult, findcă toţi oamenii sînt egali şi toţi v-or ajunge în faţa Domnului pentru a-şi ispăşii păcatele şi faptele ce le-au făcut pe acest pămînt.
Sînt un om simplu însă î-mi place mult să scriu să citesc, să iubesc viaţa, oamenii şi toate lucrurile lăsate de Dumnezeu pe acest pămînt.
Cu dragoste şi sinceritate al vostru frate şi prieten X"

vineri, 26 martie 2010

Gicu Buia

În sfîrşit am reuşit să trec înregistrarea cu Gicu Buia potcovarul în format digital. Înregistrarea am făcut-o anul trecut, cînd l-am vizitat. Atunci am povestit cîte ceva aici, însă prea puţin. Rămînea promisiunea transcrierii. Pe Gicu Buia l-am mai amintit anul acesta cînd a murit - aici.

Acum a venit momentul să dau înregistrarea. N-am transcris nimic pentru a nu interveni cîtuşi de puţin. Mi s-a părut că e mai cinstit să i se poată auzi şi vocea, să poată fi la vedere stîngăciile mele şi ale lui Mitu. Pînă la urmă o astfel de întîlnire poate fi rezumată la cîteva poveşti, însă schiţarea, rezumatul sărăceşte foarte mult. Ascultaţi şi bucuraţi-vă că au existat astfel de oameni!


1

Asculta mai multe audio Blog

2

Asculta mai multe audio Blog

3

Asculta mai multe audio Blog

4

Asculta mai multe audio Blog
Bolaro

Bolaro este o poreclă — a lui Lincan Nicolae. Lincan Nicolae este reprezentant al romilor din Mizil. El spune că numele Lincan ar veni de la Abraham Lincoln, cel care a eliberat din robie populaţia neagră din America secolului XIX. Probabil că ar fi în stare să producă o fantastă istorie a Americii, a Europei, a lumii întregi. Din poveştile oraşului se ştie că Bolaro e un tip cu un umor involuntar de netăgăduit. Umorul, după cum bine se ştie, poate fi de multe feluri. Există şi un umor negru, de care Bolaro a uzat în campania electorală din toamna trecută. Atunci Bolaro umbla prin oraş cu două fotografii, Crin Antonescu şi Ion Antonescu, şi spunea co-etnicilor săi aproximativ aşa:
— Nu-l votaţi pe Crin Antonescu pentru că e nepotul lui Ion Antonescu şi-o să vă îmbarce la Giurgiu în bărci de carton şi-o să vă dea drumu' pe Dunăre!
La Mizil, Crin Antonescu a avut scor mic la alegerile din 2009.
Acum, că a venit primăvara, împreună cu pomii şi ghioceii înfloreşte şi umorul lui Bolaro. Dar nimic nu-i nou sub soare, totul e ciclic. Ţinînd seama şi de concursul lansat de Primăria Mizil semnalat în postarea anterioară, Bolaro a făcut şi el ceva promovare. A pornit pe străzile alor săi însufleţit nu doar de aerul primăvăratec. O boare de vînt birocratic era de descoperit în încurajările sale:
— Puneţi mîna şi faceţi curăţenie că vin ăştia de la Evul Mediu şi ne dau amendă!
Sigur că îmi amintesc cum pe vremurile ceauşiste eram duşi cu şcoala în oraş să văruim copacii, bordurile, să plivim tot felul de petice de pămînt mizilean, românesc, proprietate a poporului. Acum fiecare trebuie să-şi vadă de bucăţica lui. Altceva e mai important: Evul Mediu şi Ion Antonescu se pot întoarce oricînd. Dar nu e exclus să fie scoşi de la naftalină Mihai Viteazul, Napoleon sau Burebista — Decebal n-ar fi demn de un come-back, Decebal s-a sinucis, iar Biserica Ortodoxă n-ar putea înghiţi aşa ceva.
Ca să încheiem în aceeaşi notă optimistă, legată tot de Mediu, vă invit să urmăriţi clipul următor pe care mi l-a semnalat Claudiu Minea.

joi, 25 martie 2010

Pe tine te cîntăm, Mizil iubit

Aşa s-ar fi putut intitula anunţul care a apărut prin oraş: pe ziduri, stîlpi, garduri, pe geamurile vitrinelor, pe oriunde. Care sună aşa:

"DRAGI MIZILENI,
Prea mult discutatul şi demult în suferinţă Popor Român, a probat de-a lungul istorie o serie de calităţi, cele sufleteşti, aşejîndu-l, cu mult deasupra altor popoare.
Una din aceste calităţi, este şi aceea de a da frumuseţe lucrurilor ce-l înconjoară, de a da importanţă laturii estetice, apropiindu-se cu mâinile sufletului său bun şi plin de înţelegere de tot ce participă la viaţa sa. Aşa s-au născut cultura, tradiţiile,educaţia.
Mergeţi în muzeul ţăranului român şi-o să vedeţi grija pe care românul a acordat-o casei, curţii, îmbrăcăminţii şi tuturor lucrurilor de care el a avut nevoie.
Suntem singura ţară din lume în care o dată cu venirea primăverii şi a marii sărbători creştine a învierii Domnului, românii îşi fac curăţenie generală în curţi, grădini, case, iar prin post, şi în trup!
Suntem singura ţară din lume unde se văruie de Paşti!
Şi în Mizilul nostru, ca în fiecare an, se va întîmpla acest lucru, deaceea m-am gîndit că ar trebui să devină vizibilă această competiţie a celor care vor să-şi facă casa, grădina, curtea..., mai frumoase!
Vom da premii pentru:
- cea mai frumoasă gospodărie(casă, grădină, curte);
- cel mai frumos apartament;
- cea mai frumoasă stradă;
- cea mai frumoasă grădină, de curte sau de bloc.
Înscrierile se fac la secretariatul
Primăriei Mizil, tel. 250027, 250008, până la data de 02.04.2008. Vă aştept!

Emil Proşcan

Nu e campanie electorală, dar parcă ar aduce a ceva asemănător. Aduce şi a Cîntarea României -- cu fazele pe apartament, scară de bloc, bloc şi stradă. Cartiere? Oare ar fi posibil să concureze cartierele Mizilului la o astfel de competiţie? Dintr-un volum de corespondenţă al unui diplomat italian apărut la Cernăuţi (Ion Nistor - Corespondenţa lui Coronini cu principatele, Cernăuţi, 1938) se poate afla informaţia potrivit căreia Mizilul avea la jumătatea secolului XIX patru cartiere: galben, verde, gri, roşu. De altfel, oraşul ar mai putea fi împărţit după parohii, dar şi după denumirile tradiţionale ale zonelor: Centru, Vărzărie, Pescărie, Peste Pod, Fefelei, Poteraşi, Cartier, Teilor, Gară, Bazar, Dallas etc. S-ar fi putut organiza un campionat al curăţeniei pe operaţiuni: şters praful, dat cu aspiratorul, măturat, spălat geamurile, dat parchetul cu ceară, văruit, adunat pînza de paianjen, desfundat grădina, adunat ciorcioboatele din curte şi-am încălecat pe-o şa şi concursul tot nu s-ar termina.
Ciudat este că primarul transformă firescul curăţeniei de primăvară în ceva excepţional. Ca şi cum oamenii (mizilenii) nu şi-ar vedea de curăţenia lor, acasă. Şi, în definitiv, de ce să vină reprezentanţii primăriei în casele oamenilor? Nu e asta o intruziune? Dar, ca treaba să fie înghiţită pe nemestecate, în ecuaţie este introdus un model: muzeul ţăranului român (scris cu litere mici, de parcă nu ar fi vorba de o instituţie; de parcă ar vrea să fie vorba de un model, însă n-ar vrea ca modelul să bată la ochi). M-am gîndit că poate intenţia primarului a fost să dea model Muzeul Satului. Acolo întîlneşti expuse gospodării. Fiecare dintre ele arată ţuţ - curate, şpreiate, lustruite pînă la Dumnezeu şi-napoi, că doar e vorba de un muzeu. Nu cred să se fi gîndit primarul la Muzeul Ţăranului Român, unde chiar lucrez, pentru că în acest muzeu expunerea are o cu totul altă viziune: una sintetizatoare, metaforică, non-descriptivă, non-categorială, mizînd pe sugestie şi descoperire. Dar aici poate e vorba de confuzia primarului şi de nimic altceva. Sau poate că, neexistînd în Mizil vreun muzeu, gîndul că fiecare casă ori apartament ar putea echivala cu o fărîmă de edificiu cultural poate i s-a părut salvator. Să fi vrut primarul să-şi împrospăteze imaginea cu cea a Muzeului Ţăranului Român? Ar fi ceva surprinzător pentru o campanie de promovare gîndită în provincie, să alegi un brand cultural, în locul unui concert mai mult decît îndoielnic, de pildă. Ori poate că e începutul unei cercetări etnografice, iar curăţenia să fie un bun pretext pentru a intra în casele mizilenilor.
Indiferent ce ar sta în spatele acestei iniţiative, textul semnat de primarul mizilean e antologic. E caragialesc şi etnocentric. E adorabil şi absurd. E kitsch şi e orice nu vrea autorul său să fie. În fine, e o carte de vizită. Un certificat de garanţie a unui spirit nepieritor. Răspunsul mizilenilor ar trebui să fie pe măsură: un miting cu măturile în mînă, cu aspiratoare, greble, cazmale, cîrpe de şters praful şi bidinele, chiar în buricul oraşului (axis Midil) -- la obeliscul "Trepte spre cer".

vineri, 12 martie 2010

Mizil'sche Natürlichkeit

La muncă sau cu alte treburi, după decembrie ’89 au plecat în străinătate şi mizileni. Unii s-au aşezat care pe unde, alţii s-au întors. Poveştile sînt singurele lucruri care rămîn în urma lor şi-a tuturor, însă fără a ne salva. De pe urma lui Blo a rămas povestea unui viol.
Germania. Marginea unui oraş. Lîngă o pădure. Blo, sosit la muncă nu de unul singur — alături de alţi mizileni — se află la supermarkt. După o privire atentă printre rafturi, zăreşte nemţoaica potrivită. Blo o aşteaptă afară, în aerul rece, vîntos, nemţesc. După ce termină tîrguiala nemţoaica iese. Mişcările lui Blo vădesc oarece pricepere în privinţa celor ce urmează să se întîmple. Nemţoaica este apucată de-o aripă şi dusă în mare grabă în pădurea din apropiere. Pe drumul spre locul faptei, Blo încearcă să vorbească nemţeşte. La urma urmelor, nu e tocmai un calvar să ţii minte cîteva cuvinte din limba lui Goethe. Femeie educată, nemţoaica nu pare să riposteze. Blo a povestit mai apoi că din pădurea se auzea:
Auuu-uuugh — auuu-uuugh — jaaa-aaa — wooo-oohlan — ja woo-oohl — auuu-uuugh!
Desigur, nu erau lupii şi nici alte jivine, ci proba neîndoielnică a satisfacţiei. Nemţoaica nu părea că are de gînd să se plîngă poliţiei, pentru că Ein, zwei, polizei nu era decît un cîntec, unul la modă chiar. Blo a mai dat apoi cîteva detalii. Unul, împărtăşit fără vreo reţinere, ba chiar ai zice că ţinea ca lumea să ştie asta. Nemţoaica ar fi exclamat în aerul proaspăt al pădurii, îmbrăţişată de mizileanul aflat la muncă:
Guuu-uuutt, guuu-uuutt rümanien!!!
Însă în privinţa celui de-al doilea amănunt, i-a fost mai greu să-l împartă cu altcineva sau, oricum, a făcut-o cu oarecare rezervă. I l-a dezvăluit unui alt mizilean cu care se spetea să agonisească ceva:
— Frate, cînd i-am ridicat fusta, nemţoaica a-nceput să-mi spună: Biologic!!! Biologic!!! Ce dreacu’-o fi vrut să zică?
Celălalt mizilean, Bru, a încercat să desfacă dilema lui Blo, numărîndu-i pe degete cîteva posibilităţi:


1. Nemţoaicei tocmai îi venise ciclul menstrual şi, prin urmare, Blo trebuia avertizat, chiar cu preţul înaintării în inima limbii germane.
2. Nemţoaicei nu-i plăcea sexul intermediat de kondome, în caz că lui Blo îi trecuse prin cap să cumpere aşa ceva de la supermarkt.
3. Nemţoaica era o iubitoare de frumos, de natură, şi voia de la Blo ceva firesc, natural-eco, primar, balcanic, valah, necum vreo oroare cu hamuri, biciuşti şi tot felul de alte jucărele pe care canalul de televiziune Liebe Sünde le promova cu succes de ceva ani în toată Germania.

Blo n-a făcut puşcărie în Germania, nu i s-a ridicat nici un monument lîngă acea pădure, care s-ar fi putut numi Wald Liebe, n-a primit nici o reducere la supermarkt-ul din apropiere. Nemţoaica i-a mulţumit, iar el s-a întors la scurtă vreme în Mizil, cam cu coada între picioare. Om cu ceva mai mult noroc, Bru s-a întors cu bani, cu o maşină şi cu povestea bunului Blo.

Link: Liebe Sünde


sâmbătă, 20 februarie 2010

Gara cu ederă bătrână

Am copilărit la două case de gară — gara Mizilului. Loc de joacă, loc de visare, loc de plecare şi de întoarcere. Eu am poveştile mele, nu neapărat spectaculoase, dar de folos întrucîtva unei istorii fragmentare a acestei gări obişnuite. Îmi plac istoriile disparate — golurile de memorie lasă suficient loc fantasmei şi din punctul ăsta gara poate arăta cu totul altfel, literaturizată. Reiau şi rezum, a cîta oară?, o parte din toate aceste amintiri...






În apropierea gării, de o parte şi de alta, sînt două castele de apă — căzute în paragină şi atunci, în anii ’80, iar acum cu-atît mai mult. Părăsite, pur şi simplu. Nu mai spun că pot fi clasate în patrimoniul industrial (pentru mai multe pe acest subiect click aici), aşa cum sînt clasate crucile de piatră din oraş şi din extremităţi (podul de peste Istău din Fefelei; la ieşirea spre Loloiasca; crucea de jurământ de pe strada Tudor Vladimirescu etc.). Odată am fost capul răutăţilor: am urcat în castelul de apă până sus cu o gaşcă impresionantă de copii. De fiecare dată cînd îmi amintesc mi se zburleşte părul de frică. Era atît de uşor să picăm în bazinul plin cu apă murdară, gunoaie şi rahat... Am văzut oameni tăiaţi de tren, cu rămăşiţele trupeşti bucătăţite şi înşirate pe zeci de metri. Am văzut galerii de fotbal şi armate de ţigănci cu coşurile doldora de seminţe, gume de mestecat şi ţigări bulgăreşti ori albaneze. Am găsit cutia poştală de pe peron deschisă, nesupravegheată de nimeni, am băgat mîinile în scrisori şi am fugit cu ele la celălalt castel de apă, unde am citit cu nesaţ confesiunile şi declaraţiile de dragoste ale unor soldaţi. Am roit mut de o admiraţie tîmpă pe lîngă trenurile ruseşti care opreau mai degrabă întîmplător, încercînd să cerşim stilouri chinezeşti sau orice altceva străinez. Am urmărit şi am fost urmărit. Am descărcat pepeni din vagoanele de marfă. Am furat din vagoane cu maculatură caiete de matematică pentru a avea la îndemînă probleme rezolvate de copiii din Piatra-Neamţ, Bacău ori alte oraşe ale Moldovei. Am jucat pititea în triaj, sărind dintr-o garnitură în alta. Am umblat la frînele unor vagoane trase pe linie moartă, deblocîndu-le, lăsîndu-le să curgă spre linia pe care tocmai venea un tren dinspre Ploieşti — am transpirat ca toţi dracii încercînd să restabilim situaţia, oprind cele trei vagoane la cîţiva metri de o catastrofă feroviară. Am înălţat zmee pe cîmpul din spatele bazei de recepţie pentru cereale. Am pornit cu Doru Suditu cu un tren de marfă pentru a culege iarbă pentru găini, dar iarbă de la ţară, adică de la Inoteşti, următoarea staţie spre Ploieşti, pentru că Mizilul era oraş, era prea poluat pentru găinile noastre, dar marfarul n-a oprit la Inoteşti, nici la Tomşani, nici la Cricov, nici la Muru, nici la Valea Călugărească, ci abia după podul de peste Teleajen — tocmai de-acolo ne-am întors pe jos pînă la Inoteşti, unde am prins la milimetru un personal. Acestea şi mult mai multe am făcut. Şi-am auzit poveşti cu tipi din generaţia părinţilor mei, indivizi care mergeau în mîini pe acoperişul vagoanelor — pe vremea aceea trenul mergea agale, iar călătorii stăteau uneori şi deasupra. Sînt foarte mulţi cei care ar avea ceva de povestit despre gara Mizilului. Istorii mici, e drept. Toată înşiruirea asta de amintiri răzleţe o datorez descoperirii unor cărţi poştale de care n-aveam habar (credit dl. Traian Bendereţchi). Şi ca să nu le ataşez doar zvîcnirile copilăriei mele, am decupat din Însemnările unui belfer, cartea lui Ioachim Botez, fragmente în care aminteşte de gara cu ederă bătrână. Gara aceea nu mai e. Am extras aceste fragmente pentru cei ce nu ştiu că această gară, în care a oprit expresul de Berlin, dar şi locul în care eroul acestui mic triumf local a sfîrşit lovit de o locomotivă, era cu totul alta decît cea de acum:




„Neputînd călători ca mult învăţatul şi fericitul Montaigne, care acum patru veacuri hoinărea numai de pofta inimii, mâncând pe la mânăstiri anghinare cu unt ori potârnichi rumene slujite de albe mâini de stareţă, poposind pe la hanuri vestite unde se ospăta cu lipie caldă cu slănină, cu mărar şi căţei de usturoi, şi cetea pe Strabon, noi ne fărâmăm vremea şi oasele pe linia Bucureşti-Mizil şi înapoi. Asta, în limba dăscălească se chiamă însă profesor navetist, nu vagabond. (...) Trenul aleargă acum peste traversele îngheţate şi scânteind de bruma nopţii, ca peste un covor învrâstat cu fire de beteală, trece pe lângă căpiţe de paie şi glugi de coceni peste care zăpada are să se aşeze ca frişca pe nişte cataifuri uriaşe, şi se opreşte gâfâind în gara Mizilului cu ederă înroşită de toamnă atârnând de streaşină ca o perdea grea de purpură şi matostat. Astă primăvară, se întindea aici până departe în zarea fumurie, un lan galben de rapiţă de parcă toate cântătoarele din insulele canare ar fi tăbărât să ciugulească iarbă, lângă cetatea aşa de hulită a lui Conu Leonida.” (Belfer vagabond)

„Zeiţa cărţilor şi a înţelepciunii ar avea ce căuta în hulita cetate a conului Leonida, şi ar rămâne uimită de plăcere văzând cum îşi îngrijesc gospodinele prispa şi fereastra; până şi geamurile potcovăriilor de pe drumul gării, sclipesc de curăţenie ca scutul ei de argint!” (Minerva la Mizil)

„Rămânem aşa dar mai departe ţara tuturor prejudecăţilor şi mai ales a zeflemelelor gratuite. Pentru o ieftină butadă literaricească cu care Caragiale a cufundat în ridicul un biet om de treabă de pe urma căruia Mizilul are azi un drum cu plopi (Bulevardul Gării), sau pentru batjocura nedreaptă pe care Ranetti a aruncat-o locului său de naştere, nu mai poţi fi dascăl la Mizil fără să deştepţi un vag sentiment de compătimire sau un zâmbet dubios. (...) Şi astăzi, cum intri în târg pe drumul cel mare al gării, după ce ai trecut de cărarea cu plopi chinuiţi de arşiţă şi praf, te întâmpină cântarea veselă a nicovalei şi a baroaselor repezite de braţe călite la vâvătaia flăcărilor jucăuşe în întunericul de fum şi sgură. (...) Omul sfinţeşte locul. Şi aici la Mizil, cei cari o fac cu mai multă nădejde, sunt tocmai cei cu mai puţine diplome şi fără gînduri de strămutare către mirifica metropolă dela miazăzi care dela o bucată de drum, apare în noapte ca o nebuloasă de fosfor. Sunt negustorii hârşiţi cu necazurile tarabei cari vor fi privind din pragul prăvăliei cu o ironică nedumerire la cei cari bat noroaiele pentru o simbrie fără acreditiv. Iar dacă îşi dau şi ei odraslele la şcoala cea mare ridicată din dărnicia unui chiabur tot dintre dânşii, o fac din aceeaşi pornire cu care conu leonida a isbutit să oprească expresul în gara urbei lui oropsite.” (Dela Piatra la Mizil)

„O mare dar nu şi îndreptăţită râvnă a răposatului Leonida Condeescu a fost şi aceea de a vedea în urbea lui oropsită un liceu clasic. Numai când n’a isbutit să-l aibă, a oprit cu avântul şi paraponul unui Orlando Furioso, expresul în staţia Mizil... Aşa povesteşte, în bătaie de joc, Caragiale, ticluind pe seama bietului om şi o telegramă franţuzească către d-l Maire Bürgermeister din Breslau... Dar puţini din cei cari încă mai fac haz de zeflemeaua ieftină şi injustă a lui Caragiale, vor fi băgat de seamă că gara Mizilului cu perdele de ederă bătrână la streaşină şi cu o întinsă gospodărie alături, nu este chiar cea mai de dispreţuit. Dovadă că o rândunică, mai cuminte decât omul, şi-a clădit cuibul chiar în biroul de mişcare ca să ţină de urât slubaşilor chinuiţi cari veghiază balaurii cu nări de foc ce trec prăpăstioşi peste macazuri. Azi, dacă răpostaul Leonida şi-ar părăsi somnul veşnic dar încă turburat de clevetirea omenească, ar porni-o încet pe drumul lui cu plopi torturaţi de sete, şi ar merge tot către inima târgului, ar vedea cu mândră mulţumire împlinit şi visul celălalt: liceul falnic cu etaj şu duşumele de parchet durat din dărnicia unui băcan chiabur şi înţelept cum nu sunt mulţi prin cele oraşe cu caldarâm de mozaic şi lumini de opal...” (Împuşcat la Mizil)

„Într’o dupăamiază posomorîtă de Noemvrie, pronirăm amândoi către gara Mizilului, dela locanta unde prânzisem cu câteva măsuri de turburel ce nu se liniştise încă în boloboc. Tapiru avea chef de vorbă:”Mă neică, ăăă...” Ţinea să mă întovărăşescă până la gara cu şopron cuprins cu ederă bătrână ce îşi mai ţinea doar ici colo câteo frunză, ca un lacăt mâncat de rugină la o gură de beciu... Păşeam amândoi prin burniţă muşcând din câteo bucată de alviţă şi vorbeam de una de alta.. Uliţa gării era tristă; dealungul caldarâmului cu hopuri, noroiul plămădit cu bălegi şi coceni dela căruţele ţăranilor, se întindea cenuşiu ca o coleaşă; pâinile necoapte şi negre de pe taraba brutărioarei unde păzea un unchiaş, parcă erau nişte bureţi de pădure; bolovanii de sare grunjoasă de pe la uşile dughenelor lăcrămau domol...” (Tapiru)

„De aceea, într’o noapte, m’am făcut vită de povară: dela gara cu ederă bătrână a Mizilului, până departe către marginea târgului, am cărat în braţe celui care acum vrea să mă bată, o cuite încărcată cu plumb. Aducea dela Bucureşti gloanţe pentru multele sale arme, şi în gară nu se brodise nicio trăsură; dar chiar de ar fi fost, cu greu s’ar fi hotărît să ia una tânărul vânător de ciri şi de câini, purtând în buzunarul jiletcii o cheiţă strălucitoare dela sertăraşul cu bani al unei bănci.” (Mizilul supărat)

luni, 8 februarie 2010

Trei ceasuri rele


I-a bătut ceasul / i-a stat ceasul / merge ceas / a stat cu ceasurile / ceasul rău, pisica neagră / în ceasul al doisprzecelea / a se da de ceasul morţii / să fie într-un ceas bun! / din ceas în ceas / ceasu’, şefu’! — şi poate că or mai fi şi alte expresii. De pildă, cu termeni precum timp sau vreme. Cărţile cu aforisme duduie de aşa ceva. Asta am descoperit în anii ’80, cînd, după ce singura statuie a oraşului a fost mutată de lîngă Liceul Agricol în centru, în locul ei a apărut o lucrare de mobilier urban: un ceas. Un ceas mai degrabă electric decît electronic. Era o modă. În Ploieşti exista aşa ceva în centru. Ba chiar la ore fixe cînta o melodie cam gîjîită, dar era o realizare pentru socialism. Aceste ceasuri din centrul oraşului mi-au inspirat o proză, pe care am scris-o într-o cheie simbolică, cu un schepsis: Santinelele muzicale. Postamentul ceasului instalat atunci în locul unde se intersectau Şoseaua Naţională (Mihai Bravu) cu Bulevardul Unirii avea inscripţionate cîteva aforisme despre timp, ceva de genul Măsoară timpul cu faptele tale! Mobilizator în stilul comunist, deşi autorul cred că este Iorga, dacă nu mă înşel. Ceasul acela nu a funcţionat mult timp — cică trei zile.








Aşa cum în Mizil orice este luat în bîză, aşa s-a întîmplat şi cu timpul. Categoria grea a fost luată la trîntă de categoria cocoş. În scurtă vreme ceasul a dispărut, rămînînd postamentul cu aerul de lucru neterminat, ori de vestigiu. Poate că n-ar strica să fie scos de-acolo. Aduce mai degrabă cu o măsea stricată decît cu o ruină care spune ceva într-un mod înţelept şi deopotrivă sfătos. Mai bine fără. Este ultimul ceas public din Mizil, în ordinea cronologică a instalării.
Ceasuri de utilitate publică au mai fost - şi încă există. Primul, ceasul clopotniţei de la biserica Adormirea Maicii Domnului, de la Piaţă. Un ceas elveţian din a doua jumătate a secolului XIX, a cărui achiziţionare se datorează, din ce ştiu, lui Ioan C. Cantacuzino, proprietarul de atunci al oraşului Mizil.


Jean Cantacuzene în Le Monde Illustre (primul stînga, sus)

Biserica Adormirea Maicii Domnului - 2010
 
Ceasul acela a fost reparat la sfîrşitul anilor ’90, începutul anilor ’00. Mai ştiu că Muzeul Ceasului din Ploieşti ar fi dorit să-l achiziţioneze. L-am şi auzit bătînd clopotele la ore fixe. De o vreme a încetat. Nu era rău pentru Mizil să aibă aşa ceva. E un element de identitate locală la care autorităţile ar trebui să ţină ca la ochii din cap. De altfel, puţine sînt lucrurile care ar putea fi interesante pentru un trecător prin Mizil. Acum este şi biserica de lemn din Parc.
Şi a mai fost un astfel de element de care autorităţile sau administraţia Gării s-au dispensat cu o uşurinţă care sfidează multe noţiuni: ceasul Paul Garnier de pe peronul gării. Cînd am văzut că a fost înlocuit, am înlemnit. Ştiam ceasul acela din copilărie, mă ataşasem de el ca de colecţia numismatică. Stînd la doi paşi de gară, bătusem mingea de nenumărate ori pe-acolo, jucasem pititea, mergeam în triaj, la păduricea, la castelele de apă, pe cîmpul din spatele silozurilor. Dar, măcar de-ar fi doar nostalgia, patetismul, sentimetalismul dulceag de provincie. Nu, nu e numai atît. Ceasurile marca Paul Garnier au poposit în perioada interbelică în multe din gările României. Unele dintre ele au rămas instalate pe poziţia iniţială, altele au fost smulse, dezafectate. Aşa s-a întîmplat şi cu cel din Gara Mizil. A fost înlocuit cu un ceas care de regulă se agaţă pe un perete într-o cameră, nicidecum pe peronul gării. Başca faptul că nu e din aceeaşi poveste cu locaşul special încastrat în zidul de la peron. Total neinspirată alegerea. Dar rizibilul nu a încetat cu fapta în sine, de un măreţ spirit civic. Înlocuirea a fost semnalată în unul din ziarele oraşului, Mizilul, la sfîrşitul anului 2008, textul fiind de un umor copios, comparabil cu sloganurile din vremurile de inepuizabile realizări ale comunismului, pedalînd la nesfîrşit pe victoria noului, pe progres şi inovaţie cu orice preţ:


Noul ceas este recognoscibil. Multe sufragerii anoste ori sedii de instituţii, cu pereţii coloraţi ca nişte bezele, găzduiesc astfel de ceasuri impersonale. Pentru a contrabalansa nefericita iniţiativă, am căutat cîteva imagini cu ceasuri marca Paul Garnier, ceasuri clasate sau clasabile în patrimoniul industrial şi intrate, unele dintre ele, într-un circuit al ceasurilor de acest tip. Ţările unde pot fi regăsite sînt dintre cele mai diverse. Cred că Primăria sau Gara ar trebui să repare gestul neinspirat de a-l înlocui. Un astfel de ceas în primul rînd datează Gara, ruta Bucureşti-Ploieşti-Buzău-Galaţi fiind una veche, deschisă fiind, provizoriu, la 1870, apoi la 1872 în regim normal. Imaginile cu ceasurile păstrate în bună stare:

Ceasul de peron al gării Giurgiu



Estação Ferroviária Rio Grande Brasil

Hejaz Railway station Siria


Baghdad station - Alep, Siria

Cadran d’horloge Paul Garnier type gare



Sala Piezas de Museo. Edificio Planetario - Andalucia



Museo de Vilanova i la Geltru

France


Cadran d’horloge Paul Garnier type gare