Flacăra olimpică. La Mizil

Tata mic. Nu se poate tata mic fără tata-mare, sub niciun chip. Eu nu i-am zis niciodată tata-mic. Tata pur şi simplu, atît. Lu’ tataie i se spunea, într-adevăr, tata-mare. Acum îl văd pe tata redus la scară. Un ţînc. Eu sînt obişnuit cu un ditamai omul, de cînd mă ştiu, aşa îl ştiu şi pe el. Deci... tata mic. Tocmai am descoperit o poză cu el, singura din copilăria lui. Şi îmi tot bat capul cu amintiri, se tot zbat să nu rămînă ascunse. După ce o vreme l-am asasinat cu întrebări: Cum erai cînd erai mic?, deodată tata-pici începe să se mişte. Aşa se porneşte filmul. E un film mai vechi, cu multe variante, cu remake-uri. În primul rînd foarfecele, le ţine în mînă sigur, dar nu ştiu cum naiba de le-a dibuit. Stă în gura podului. Liniştiti şi taie. Sînt ziare. Multe ziare, abonamente făcute de bunicul lui, fost vatman în Bucureşti, anii 20. Lu’ tata i se spunea Nicu a lu’ Marin a lu’ Radu Hoţu, pe motiv de hîrşire prin şmecheriile Bucureştilor. Şi tata-mic îi taie ziarele acolo, în gura podului, şi îi e ciudă că babele îi spun aşa şi rîd cu dinţii lor sparţi. Bate puţin şi vîntul, aproape perfect. E în regulă pentru că tata-mic asta voia, să prindă un pic de vînt. Curtea e albă. Aerul la fel, albul pluteşte încet, se lasă pe pămînt, îl acoperă. Din pod plouă cu jumătăţi şi sferturi şi alte mici unităţi de ştiri, din ţară şi de peste hotare. De fapt nu plouă, ninge. Şi va mai ninge pînă cînd tata-mare va slobozi un Paştele mă-tii! Sigur îl va alerga prin curte. Lucrurile se leagă în felul lor. Cum mă fac şi eu mai mic, foarfecele apar deodată şi în mîinile mele. Tot în gura podului. Tai şi eu la fel de pasionat. Fără niciun gînd rău. Tata e la piaţă, pînă la 11 mai e timp de tăiat. Iar cînd va sosi nu se va sinchisi de ce fac eu în pod. Pînă la 11 e musai să termin şi eu, totuşi. Meciurile încep la 11, la două case de noi. Muzica se porneşte de la tabela de marcaj încă de la 10.30, atunci începe lumea să se-adune. Stadionul e cea mai mare bucurie a mea. Sînt încă mic, îmi permit nişte libertăţi şi continuu să tai. Umplu o pungă de 1 leu cu fîşiuţe din caiete mai vechi şi mă pregătesc de meci. Aşa e în fiecare duminică, în Divizia B. E o chestie să fac o ploaie albă pe o suprafaţă mai mare. Mi se pare corect. Oamenii evoluează, ştiu de la şcoală asta, tind spre alte zone, mai întinse. Aşa sînt cuceritorii. Eu voi albi terenul cînd vom da gol. Bimbo, şeful galeriei, va da iar tonul la:

Frunzuliţă de stejar,
Clubul nostru-i militar,
Şi Steaua el se numeşte,
Tot oraaaa-şul îl iubeşte, la, la, la, la!
Tot oraaaa-şul îl iubeşte, la, la, la, la!,

şi vom exploda cu toţii într-o singură voce. Sînt mai multe cîntece la care pur şi simplu ne pulverizăm. Le băgăm pe toate. Sînt şi scurte, uşor de ţinut minte. În unele primăveri aveam noroc cu doi ţigani, un bunic şi un nepot. Veneau cu comédiile de undeva din Moldova. Aveau o trompetă şi o tobă, aveam atmosferă ca în Spania, cu Manolo al lor, de la galeria lui Atletico Madrid, care se plimba cu o tobă dolofană de-a lungul primului rînd al tribunei. Cînd am promovat în B, după ultimul meci din campionat la Poiana Cîmpina, s-a făcut chiar şi un imn. Tata a fost la meciu-ăla, în deplasare, eu n-am putut. Cred că n-am avut voie, nu mai ştiu de ce. Poate că era pericol de bătaie, era o etapă decisivă, interese mari. Trebuia să promovăm noi, nu Chimia Brazi, ăsta era aranjamentul anul ăla. Imnul îl ştia tata, eu ştiam alte strigări, cu:

Festival, festival,
Mizilu’ dă recital!

Roşu albastru sînt culori frumoase,
Roşu albastru sînt victorioase!

Sîntem bolnavi de agitaţi ce sîntem. Cam ăsta-i dignosticul, pe bunelui bune. Am prins şi eu un steag, din nu ştiu cîte, special comandate de uzina militară. Toată tribuna mare flutură. Eu am şi punga în care fîşiile de dictando cu Coşbuc, Topîrceanu, Vlahuţă, Brătescu-Voineşti, Goga aşteaptă. M-am gîndit mai bine, eu aştept aici să arunc literatura română în aer. Am o plăcere de mă cac pe mine. În tribună totul e să ai bojoci, să bagi mare. Bimbo ne bagă-n isterie. Şi ăllalt, cu plete, care are fular cu Barcelona. Unii zic că a fost la meci, la finală, dar nu prea cred. Alţii că e cumnat cu Lăcătuş, apoi că e o rudă, dar nu aşa apropiată, ca un cumnat. Pe urmă, alţi alţii, că tipu’ lucreză la combinatul de vin de la Tohani, că de-aia are el o legătură cu Lăcătuş, care vine la Mizil să ia vin. Se mai spune şi că de fapt e vorba de Piţurcă, nu de Lăcătuş. Eu mă uit tot timpul la fularul lui. E ceva sfînt. Ceva sfînt pe cineva care nu merită. Cam aşa ceva. Sînt electrizat.

Întotdeauna cînd sosesc acasă mă gîndesc la tata şi zic că poate semăn cu el. Nu-mi pot scoate din minte foarfecele alea şi drumurile pe care le-a tot făcut prin judeţ, pe la tot felul de cooperative, în revizii. E posibil să fi fost un fel de ducaci, dar nu ca frate-su, care a muncit în Egipt, Ucraina, Kazahstan şi Astrahan. Tata nu depăşea judeţul. Cînd şi cînd mergeam cu el la meciurile din deplasare, singurele noastre aventuri. Erau ceva şi astea. Lunea aveam ce povesti la şcoală, toată clasa consemna călătoria mea microbistă. Păcat că echipa noastră juca altfel în deplasare, mult mai prost decît acasă. De cele mai multe ori o furau, iar noi ne întorceam trişti. Aşteptam trenul în restaurantele gărilor şi mîncam pe apucate pîrjoale sau macrou marinat. Mîncam şi-n tren şi mă uitam pe fereastră la casele care se transformau în dungi mohorîte pe geamul securizat. Acasă tata se ducea direct la radio, asculta rezultatele, apoi făcea clasamentul. Îmi era clar cum stăm cu golaverajul. Duminica următoare treceam din nou la foarfeci, aveam meci acasă, trebuia să batem la scor. Aşa se scurgea timpul meu, printre etapele Diviziei B.

* * *

Acum şi mai mic, mic la fel ca toţi picii care sar pe-aici şi mă ţin după nişte oameni, care sînt mulţi, destui. Mergem spre capătul oraşului, spre Săhăteni, iar mai încolo e Buzăul. E şi tata cu mine, atîrn de mîna lui, mă mai desprind, cînd aşa, cînd aşa, şi e şi muzică. Nu-mi dau seama de care, dar se aude foarte tare şi sînt şi foarte multe culori care sar primprejur. Îl întreb încă o dată pe tata: Unde mergem?, iar el îmi răspunde mereu la fel: La han? Şi eu îl întreb iar: De ce? El îmi răspunde ca de fiecare dată: E carnaval! E primul meu carnaval. Car-na-vaaaa-aaaal!!! E şi singurul de altfel, şi nu ştiu să mai fi prins aşa ceva, nici cu ce ocazie s-a întîmplat asta nu mai ştiu. Dar e frumos, frumos ca ziua, frumos ca noaptea, adică frumos ca orice lucru care e pur şi simplu frumos. Mă bucur şi eu, văzînd că toţi se bucură, şi vorbesc între ei cu rîs şi cu strigături, şi mi se pare că trebuie să fac la fel ca ei. Acum văd că sînt prea mulţi copii, şi aud şi o doamnă care parcă ar spune ceva despre 1 IUNIE. Tata mi-a zis de curînd că de fapt era de 23 AUGUST.
La han sînt mascaţii. E hanul lui Mareş. A fost un boier, spune tata, care a fost primar... Plutarch Mareş. Cînd a zis Plutarch mi-am închipuit un individ care mînă o plută pe o apă de munte. Dar noi am venit aici pentru mascaţi? -- îl întreb. E vară, adică nu e iarnă, de-aia sînt mulţi. E şi un indian, îmi place indianul. Îmi place mult, foarte-foarte mult. Penele, mai ales, care coboară pe toată spinarea, parcă e o reptilă, am văzut una într-un atlas zoologic. E un ţigan, nu e indian de-adevăratelea, îl aud eu cum vorbeşte, dar şi dansează ca indienii fiindcă e talentat la d-astea, zice tata. Pe urmă apare şi un cowboy, care are tot ce-i trebuie. Apărători de piele pe picioare, centură, pistoale şi pălărie. Şi e pe un cal care sare în două picioare. Mai sînt şi alţi costumaţi, dar nu ştiu ce sînt ei. Acum ne întoarcem prin centrul oraşului cu multe case dărîmate după cutremur şi miroase mult a praf. Lumea se bucură la fel de mult şi cîntă la fel ca la început. Eu am obosit puţin, dar tata spune că pînă la stadion e puţin de mers şi o luăm pe strada Spitalului. La poarta spitalului au ieşit mulţi bolnavi în halate care sînt colorate ca o cărămidă. Unii sînt bandajaţi. Unele femei au cîte o burtă mare, de la barză. Trecem şi de ei, trecem şi de curtea lui Nae Ghirimoc, care face ca Tarzan prin copacii din parc, trecem şi de şcoală. Acum chiar am ajuns la stadion, care nu ştiu cum arată, dar am auzit de el de la tata. E mare şi are o tribună mai în spate. Mergem acolo, ne urcăm şi îi vedem pe toţi mascaţii pe teren. Tata zice că este şi un car alegoric. Pe carul alegoric este un nene care este în chiloţi şi îşi arată muşchii. Tribuna e plină de copii care strigă cu toţii. E prima excursie pe stadion. Îl văd şi pe un nene cu părul roşu, cu pantaloni largi jos, cu dunguliţe, cu un sacou albastru, pantofi albi cu un vîrf ţuguiat şi un papion ca o privighetoare. Atît ar mai lipsi, să cînte. Stă în tribună mai sus decît noi şi întorc capul să văd cum mai arată. Toţi întorc capetele. Unii curioşi, alţii copleşiţi de respect. Pare un vrăjitor. Tata-mare mi-a spus nişte poveşti, mi-a spus şi mama. Poveşti cu vrăjitoare, nu cu vrăjitori. Dar el chiar cred că seamănă cu un vrăjitor. Are şi nişte cute pe faţă, nimeni nu e ca el în toată tribuna asta şi cred că el o să facă să dispară şi indianul şi cowboy-ul şi carul alegoric cu muşchiulosul în chiloţi. Apoi nu va mai fi nimeni pe stadion şi noi vom pleca acasă cu toţii şi ne vom aşeza la masă. Întorc capul să văd cînd face vrăjitoria. E Luchi, îmi răspunde tata. Niciun om nu are numele Luchi, n-am auzit pe nimeni aşa. E clar, Luchi e vrăjitor. Unul mare, mare de tot, pe cît de mic, mic de tot, sînt eu. Mult mai tîrziu am aflat că Luchi era faimosul homosexual al Mizilului.

* * *

Cînd şi cînd îmi depozitez în folderele Miziliadei rămăşiţele, mi-am făcut obiceiul ăsta. Rareori rămăşiţe materiale, precum obiectele. E destul de greu să le păstrezi, şi mai greu să le laşi pe mîna altora, chiar propriei familii. Singurele legături cu trecutul rămîn amintirile, vagi sau puternice, urmărindu-te constant sau năvălind fără a le anunţa nimic. Evenimentele propriei mele copilării, marile momente ale vîrstei de aur le-am petrecut pe stadion. Abia ce începusem clasa a patra, în 1982, şi ne-am mutat la gară, dar la fel de bine puteam spune că ne-am mutat la stadion. Dar, tot scormonind, scociorînd cu insistenţă, tot n-am dat de povestea flăcării olimpice. Nu se lipise cum trebuie, nu fusesem un suport bun pentru un eveniment aşa de mare. Stăteam la bloc atunci, eram ceva mai mic, ce-i drept, şi mă holbam de unul singur la televizor îndrăgostit, la doar şapte ani şi ceva, de Nadia Comăneci. Era Olimpiada de la Moscova despre care nu ştiam mare lucru. Începusem să prind oarece lămuriri din vocea comentatorului, dar privirea mea pe ecranul Stassfürt-ului era a unui străin de aproape tot ceea ce însemna sport. Afară de Nadia, desigur. Nu-mi amintesc meciuri din 1980 aşa cum mă văd chiar şi acum în sufragerie, spre seară, întins pe recamier, învelit cu o pătură subţire ori cu un cearceaf şi tremurînd pentru Nadia.

Înainte de a începe Olimpiada se ţinuse -- bineînţeles -- şi ritualul flăcării olimpice, cu sosirea pe stadion a torţei în aşteptarea mulţimii ţărmurită de uimire, dar mai ales de mîndria unui popor şi a unei ideologii care scindase în două lumea olimpică, încît numărul ţărilor neparticipante aproape să se înjumătăţească.

Despre toate astea nu ştiam atunci mare lucru. De fapt, nu ştiam nimic. Am fost extrem de mîndru cînd peste patru ani, la Olimpiada de la Los Angeles, România a ieşit pe locul trei. Dar şi atunci lumea olimpică, cealaltă tabără, blocul comunist, refuzase participarea în chip de răspuns la reacţia SUA de la Olimpiada precedentă. România a mers şi într-o parte, şi în cealaltă. Şi cu ruşii, şi cu americanii. Cum s-ar zice, o jumătate de om călare pe o jumătate de iepure şchiop -- c-aşa-i românul.

Abia după ce m-a sunat Mitu să-mi spună că i-a adus cineva o fotografie de-atunci, de cînd flacăra olimpică a trecut şi prin Mizil, mi-am amintit că se adunase lumea de-a lungul Şoselei Mihai Bravu, dar şi că nu am fost în faţă, să prind îmbulzeala, nebunia, euforia. Prin urmare nu am ce povesti, nimic altceva decît o mărturisire scurtă: A trecut şi prin Mizil! Mi-amintesc!

Dar am auzit una-alta, aşa că de povestit întotdeauna se găseşte, doar să zgîndări un pic oamenii. Atunci mulţi elevi au fost mobilizaţi de la şcoală. S-au mobilizat şi unităţile economice locale, primăria, toată suflarea. Prin urmare, flacăra olimpică a fost primită cum se cuvine şi din fotografia pe care am obţinut-o ar putea rezulta că la Mizil s-a întîmplat una din cele 27 ceremonii, una mai mică ce-i drept, planificate a avea loc cu ocazia parcurgerii traseului prin România. Mai multe amănunte despre traseul flăcării olimpice din 1980 -- aici. Aducerea aminte presupune mici declicuri, şi de data asta tot imaginii îi datorez o bună parte din poveştile acestei postări -- desigur, şi celor care mi-au furnizat-o. Fotografia surprinde delegatul rus în faţa Policlinicii, pe Şoseaua Mihai Bravu, întîmpinat tradiţional cu lăutari şi fete în costume naţionale.