Auzită în Mizil

Nu mi-a venit să cred. Eram cu Mitu la Marin Ion, fost reprezentant al romilor în cadrul Primăriei. Fusesem pus în temă de Mitu: e un om cumsecade, ştie istoria romilor din Mizil, îi ştie pe toţi aici în oraş (romii). Nea Marin sau nea Ion, habar n-aveam care îi este prenumele, nu s-a ferit să spună că nu-i e ruşine de etnonimul "ţigan". Întîlnirea a fost mai degrabă una preliminară, să ne cunoaştem, să dăm mîna, să ştim de unde să ne luăm data viitoare. Tot povestind vrute şi nevrute, auzim la el expresia "picior de Paris". Aşa cică era numit Mizilul. Colocvialitate, bîrfă, băşcălie -- Dumnezeu ştie cum o fi ieşit expresia asta. De ce?, am vrut să ştim noi în următoarea secundă. Domnule, a zis domnul Marin sau Ion, oricum domnul Marin Ion, la Mizil găseai orice-ţi poftea inima. Ca-ntr-un oraş mare. Ca-n Paris, se-nţelege. Dacă Bucureştiul era "Micul Paris", atunci Mizilul, cu privirea şi piciorul ades prin Bucureştiul unde se comercializau vin, legume, crucile de piatră din zonă şi atîtea altele, ei bine, Mizilul putea să aspire măcar la statutul de genunchi al Parisului. Gară era, bulevard era (Carol), evident era şi primărie, era teatru, era Grădina Mavrului, era Catedrală (biserica Sf. Ioan), era şi bîlci, moaştele Sfintei Filofteia fuseseră aduse, Brâncoveanu avusese conac acolo (Armanu), aerodrom era, gîrlă era, statuie, piaţă, asociaţie de vînători, post de jandarmi, regiment de infanterie, bibliotecă, farmacie şi cimitir, negustori, hotel, şcoli, cîrciumi, casă de toleranţă şi atîtea altele existau şi ele. Prin urmare măcar pe-un picior de oraş mare, fie el şi Parisul luat exemplu, se putea lăuda Mizilul că şade.

Ajuns acasă, l-am întrebat pe taică-miu dacă a auzit vreodată de aşa ceva -- picior de Paris. Răspunsul a fost uimitor: Da! Şi mi-a dat argument lista de mai sus, cu ce avea, cu ce se putea înfăloşa Mizilul.