Romeo şi Julieta la Mizil - 2010
__________________________________________________
concurs de poezie, epigrame şi calambururi

SECŢIUNILE CONCURSULUI:

POEZIE – două poezii
EPIGRAME ŞI CALAMBURURI – două epigrame sau două calambururi

Cuvinte obligatorii într-o epigramă sau calambur: Mizil, Ranetti, Julieta, Romeo. Ordinea în care sunt folosite cuvintele nu contează.
În cealaltă epigramă sau calambur autorul va alege tema.
Epigrama/Calamburul nu trebuie să fi fost publicat până la data concursului. În caz contrar, concurentul va fi descalificat.

Epigrama sau calamburul va face trimitere la parodia scriitorului, „Romeo şi Julieta la Mizil". Piesa de teatru o găsiţi pe pagina concursului.
La concurs pot participa tineri de la 14 ani la… orice vârstă.

PERIOADA DE ÎNSCRIERE: 01.10. 2009– 31.12 2009

TAXA DE PARTICIPARE: 20 LEI

Taxa va fi trimisă prin mandat poştal pe adresa liceului:
prof. Bădicioiu Laurenţiu, Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”, str. N.Bălcescu, nr.131, Mizil, Prahova, cod 105800; menţiunea: pentru Concursul „Romeo şi Julieta la Mizil”

Folosiţi caractere româneşti – aici stăm mai rău J - Times New Roman, 12, spaţiu 1,5

N.B. CONCURENŢII NU POT PARTICIPA LA AMBELE SECŢIUNI!
ATENŢIE: materialele trimise după 31.12.2009 nu vor mai intra în concurs!
Jurizarea se va face în luna ianuarie, iar premierea pe 30.01.2009, la Mizil, ca de obicei.


COMPONENŢA JURIULUI:

Conf. univ.dr. Daniel Cristea Enache – critic literar, scriitor
Profesor univ.dr. Titus Constantin Vîjeu – critic de artă, scriitor
Prof. univ.dr. Corneliu Berbente – epigramist
George Corbu – preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România
Emil Proşcan – primarul oraşului Mizil
Corneliu Leu – prozator şi jurnalist
Nicolae Dragoş – poet
Ion Busuioc – epigramist

PREMIILE ACORDATE :

Marele Premiu „George Ranetti” – 2000 RON
Premiul „Grigore Tocilescu” – 1200 RON
Premiul „Agatha Bacovia” – 800 RON

Vom edita un volum cu toate textele inscrise in concurs !
Toti participantii vor primi volume continand textele din concurs !
Toti concurentii vor primi diplome de participare!

PREMIILE AU CRESCUT CU 10 MILIOANE FATA DE EDITIA I AJUNGAND IN TOTAL LA 4000 RON !

Pentru înscriere daţi click aici.

Proces-verbal +
note
___________
iar despre Mizil

Pentru că sîntem în vacanţă ― încă ― îmi permit să-mi uşurez munca transcriind un proces-verbal din 1920 care concentrează ceva istorie locală. Savuraţi parfumul epocii şi închipuiţi-vă ce-ar fi ieşit dacă un scriitor ar fi fost prin preajmă în momentul consumării evenimentului:

„Subsemnaţii, cetăţeni din Mizil, adeverim prin aceasta următoarele:

În ziua de 17 ianuarie a. c., regimentul 72 infanterie cu concursul unui comitet în frunte cu d-l Victor Gotsman, a dat o serbare artistică în scop de a se completa fondul trebuincios pentru înfiinţarea unei muzici militare la acest regiment. Act frumos, nobil şi patriotic, care merită lauda şi aprobarea generală. S’a cântat la vioară, pian, s’a declamat şi s’a jucat şi două piese de teatru. Programul a fost cât se poate de bine executat şi a avut o reuşită desăvârşită. Întreaga asistenţă rămăsese pe deplin mulţumită de modul cum a fost distrată timp de câteva ore. La finele serbării însă, apare pe scenă elevul Anastasiu I. din cl. IV a liceului Hajdău şi începe să cânte nişte cuplete originale, prin care a jignit şi (insultat) ofensat pe unele persoane serioase din localitate, în special biserica şi pe reprezentanţii săi. Ca probă reproducem cîteva din ele:

1. „Mizilul vrea Mitropolie şi popi fără prăvălie”;

2. „Vara trecută o serbare s’a dat ca să se cumpere clopot la catedrală; clopot nu s’a cumpărat, dar banii poate s’au păpat ori nu sunt sfori ca să fie tras”;

3. „Nelu primar vrea să fie, dacă va mai schimba un partid, are să fie primar negreşit.”

Am reprodus cele de mai sus numai ca idei, căci forma (versurile) nu le-am putut reţine. După câte ştim aceste cuplete au fost cântate de elevul Anastasiu I. fără voia dlui Comandant al regimentului şi a comitetului organizator al serbării. (A se vedea în pag. 2 explicarea cupletelor de mai sus)

(ss) Preot M. Preoţescu, paroh. bis. Sf. Ioan

(ss) Ioan I. Ştefanescu, avocat

(ss) Paraschiv Rădulescu, comerciant

(ss) Gh. I. Tisescu, directorul şcoalei „Crăciunescu”

(ss) Victor Gotsman

(ss) L Colonel Mlădinescu, Comandantul Reg. 72 Inf.

1. Unul din preoţii din acest oraş are 2 fii comercianţi. Acest om şi-a făcut complect datoria de român având trei fii în războiu; azi are încă 2 pe front, iar cel demobilizat este comerciant. Credem că nu este o ruşine dacă cineva îşi îndreaptă azi copiii spre ocupaţiile practice, pe care în ţara noastră le îndeplinesc mai mult streinii.

2. Nemţii au luat un clopot şi dela Catedrala din Mizil. În vara anului trecut Epitropia Catedralei a dat o serbare cu concursul fiului d-lui Gotsman spre a stânge un prim fond, la care adaogându-se şi alte sume care s’ar mai dona, să se cumpere un clopot în locul celui luat de Nemţi. Din această serbare a rezultat după cum reese din procesul verbal suma de 1870 lei, sumă care s-a operat în Registrul de încasări al Epitropiei bisericii şi care se poate controla de oricine. Nu s’a cumpărat clopot până în prezent deoarece pentru aceasta trebue suma de cel puţin 4.500 lei. Când se va strânge suma trebuincioasă, Epitropia îşi va face datoria cu prisosinţă şi va cumpăra clopotul ce lipseşte.

3. Aluzie răutăcioasă la Dl I. Ştefănescu, cunoscutul avocat şi om de bine din localitate, care a donat Ministerului Cultelor suma de 3000 de lei pentru a se cumpăra instrumentele necesare atelierului şcoalei de ţesătoare.

1920 Febr I Mizil”

Voi continua cu alte cîteva note ce pot întregi tabloul, după cum urmează:

4. Prima aluzie a elevului Anastasiu poate fi pusă în legătură cu textul lui Caragiale, O zi solemnă, din care aflăm că primarul Mizilului, de la cumpăna dintre secole, XIX-XX, şi-ar fi dorit, după posibilităţile urbei, dar şi după acceptul autorităţilor, să să mute la Mizil Facultatea de medicină de la Iaşi, să strămute episcopia de Buzău ori regimentul 32, să ridice un teatru naţional, să facă tot la Mizil un pod peste Dunăre sau chiar port la mare. Măcar atît. Mizilenii îl ştiau bine pe Caragiale, doar se bătea pe burtă cu fostul primar, Leonida Condeescu, la conacul acestuia dintr-un sat învecinat.

5. Anastasiu este un nume cunoscut în Mizil. Oraşul a avut în cîteva rînduri, chiar la începutul secolului XX, un primar Gh. Sp. Anastasiu Soreanu, iar după momentul scrierii procesului-verbal, funcţia de primar a mai exercitat-o Spirică Anastasiu, căruia Ştefan Bănulescu îi face un scurt portret în Scrisori provinciale.

6. Subterfugiul elevului Anastasiu, a cărui filiaţie e mai dificil de stabilit acum, la 90 de ani după, a fost apartenenţa la un liceu din Buzău, după practica negustorilor mizileni de a-şi trimite copii să studieze la Ploieşti, Buzău sau chiar la Bucureşti. Juca, deci, pe un teren neutru, îşi permitea să persifleze. Din unele informaţii ce se cer verificate, chiar fostul primar portretizat de Şt. Bănulescu ar fi învăţat la liceu Haşdeu din Buzău.

7. Obiceiul oamenilor politici de la centru sau din teritoriu era şi atunci, ca şi acum, o regulă a politicii româneşti. Umoristul George Ranetti, defel din Mizil, a surprins în Romeo şi Julieta la Mizil o astfel de rocadă. Conu Naie l-a schimbat la fotoliul de primar pe dom’ Ghiţă, schimbînd însă şi partidele: Nae trece de la conservatori la liberali, iar Ghiţă invers. Se poate presupune că atît ei, după puteri, cît şi copiii lor proaspăt căsătoriţi, Mişu şi Veta, au trăit bine. Pînă la venirea comunismului.

8. Despre negustorul evreu Gotsman, cu tatăl sosit în Principatele Unite deodată cu alaiul lui Carol I, şi al cărui fiu a devenit farmacist între timp, cît şi despre nemţii care au furat clopotul, pentru care poate că au plătit cu viaţa, în Cimitirul din Mizil fiind o parcelă micşorată mult cu timpul pe care încă mai sînt cruci şi-o piatră pe care scrie Im Leben Sein, Im Tod vereind, numai de bine.

9. Să-l amintim aici şi Matei Eminescu, fratele poetului. Vreme bunicică, el a fost comandant al Regimentului 72, fără a se şti însă cu ce deosebite realizări. A fost căsătorit cu fiica fostului primar Leonida Condeescu.

________________________________________________________________________________

Text apărut în numărul de pe luna august al revistei Noua literatură.

Pseudonime, porecle, poceli

M-am născut pe strada care poartă numele unui mizilean arhicunoscut: George Ranetti. Îmi plăcea teribil ideea asta, că strada pe care am stat în primii patru ani din viaţă purta un nume care părea străin. Abia mai apoi am aflat că era chiar numele unui mizilean. Auzisem, cînd eram în liceu, şi de piesa de teatru Romeo şi Julieta la Mizil, despre care credeam că e doar un zvon, ceva părelnic, nicidecum o întîmplare artistică reală, reperabilă. Piesa am citit-o nu cu mult timp în urmă, de cînd am început să creez această arhivă pe care am numit-o Miziliada. O piesă de-ale noastre, un soi de caterincă la adresa vremii ăleia, în care provincialismul nelepădat nici cu forţa era luat în bîză prin implicarea lui Shakespeare în mahalaua Mizilului. O notă bună pentru autoironia mizileanului, mă bătea gîndul să scriu. Apoi, răzgîndindu-mă, mi-am zis că Romeo şi Julieta la Mizil are o undă defetistă, pentru ca în cele din urmă să conchid asupra unui bun simţ anticipativ, un post-modern avant la lettre, înainte chiar de explozia modernismului în toate artele. Pe naiba!

De fapt, nu mi-am propus să-i fac un portret lui George Ranetti. Căutînd pe intenet numele unor publiciste din perioada interbelică (Aida Vrioni, Laura Vampa, Lucreţia Karnbatt), după o curiozitate trecătoare, cum deseori ţi se poate întîmîpla în compania amicului Google, am ajuns la un articol al Ioanei Pârvulescu ― Arta pseudonimului ― în care am dat de seria de măşti sub care s-a ascuns mizileanul Ranetti printre paginile ziarelor :

« Un mare creator de bonomi cârcotaşi este George Ranetti (de fapt Ranete), care se metamorfozează cu plăcere în: George Biciuşcă, Caiafa, Coco (cu mult înaintea lui Arghezi!), Ghiţă Delacoperativă, (Ghiţă) Delagambrinus, Jorj Delamizil, Ghiţă Delamizil, Don Ghiţos de las Gambrinos y Mizilos, Don Paladu, Lord Ghytza, Madam Mizil, Ghiţă Nifilistul, Prinţul Ghitza, Sarsailă, Spiriduş, Dr. Tarascon, Tarasconievici, Contele de Techirghiol, Tovarăşul Ghiţă etc. » (întreg articolul aici)

Mi-am amintit apoi că Laurenţiu Bădicioiu, mizilean şi el (profesor la Grupul Şcolar « Tase Dumitrescu » din Mizil), mi-a trimis acum cîteva luni nişte fotografii cu familia Ranetti. N-am apucat să-l întreb de unde le are. Nu le-am postat pînă acum pentru că n-am avut prilejul ― mă gîndeam, speram chiar să fac un text mai amplu, ceva mai închegat… Nu puteam să fiu aşa de expeditiv cu un mizilean ilustru. Dar acum, că tot am dat cu nasul de Ranetti, printr-o pură întîmplare, mi-am zis: Hai să-l dau pe ţeavă! Poate că nimerit ar fi fost să dau şi o serie de porecle de la Mizil, pentru că tot veni vorba de pseudonimele lui Ranetti. De porecle, de poceli nu ducem lipsă, hotărît lucru. E deajuns să hălăduieşti o zi prin Mizil şi-ţi umpli un carneţel cu tot felul de scorneli pestriţe. Memorabilă mi s-a părut Nina Misterioasa. Măi să fie! Asta ca să nu uităm că Ionel Fernic a scris şi el Misterele de la Mizil. Asta da temă pentru cît a mai rămas din vacanţa de vară. Nu mai dacă îmi scormonesc la întîmplare prin memorie şi tot mai găsesc ceva memorabil... Cotoi - patronul clubului Maximus, cu o istorie de recuperator de Bucureşti (nu ştiu cît este folclor sau nu, dar este un adevărat personaj). Nae Chirimoc zis şi Tarzan... Poreclele sînt fără număr şi acum chiar sînt hotărît. Voi porni o documentare despre. Aşa ceva trebuie să prindă adevărata savoare a locului. Mizilenii le au p-astea cu năsărîmbele, iar poreclele tot pe-aici se găsesc şi ele. La luat viaţa la mişto. Pe curînd!

George Ranetti

George Ranetti

Părinţii

Părinţii, în Piaţa San Marco

Atanase Ranetti (fratele)

Atanase Ranetti (fratele)

Smaranda Straulea Ranetti

Un Mizil plutitor

Dacă visul lui Leonida Condeescu, acela de a face din Mizil ceva măreţ (cei ce nu ştiu despre ce e vorba să citească O zi solemnă de Caragiale), visul acesta a căpătat viaţă dintr-o întîmplare. Aşa tind să cred. De fapt, întîmplarea invocată nu a adus la viaţă un Mizil impresionant, fantastic. Nicidecum. Adică... mai degrabă fantastic decît impresionant. Prima remarcă se leagă de cum se întîmplă lucrurile cînd trebuie să atribui nume unei străzi, unei instituţii, unei biblioteci, unui vapor - ei, hai, chiar şi unui copil (sînt destule nume năstruşnice date copiilor carpatici, danubieni şi pontici) - etc., mintea românului, şi poate că nu numai a lui, reuşeşte cu o rară inspiraţie şi cu un nebănuit succes să se împotmolească în locuri comune. Poate că nu mai ştim să fim dătători de nume, precum Adam Nomothete. Inspiraţia, altădată suculentă, care crea La vulturul de mare cu peştele-n gheare ori luaţi nenumărate alte titulaturi, pare să fi slăbit cînd au fost botezate navele care au străbătut apele româneşti şi de aiurea. Dacă nu cumva vor fi fost urmărite ceva mecanisme simbolice compensatoare. O astfel de navă, probabil vîndută sau casată între timp, pare să se fi numit Mizil. Ne-o spune vocea naratorului din Privirea contesei Hahn-Hahn. Coborînd pe Dunăre (Hahn-Hahn grófnő pillantása. Lefelé a Dunán – 1991) tradus de curînd în limba română şi editat de Paralela 45, chiar la sfîrşitul romanului:

Închiriatul iar a zărit-o în piaţetă pe fetişcană. Era puţin reticent. I am... Acu’ ce trebuie să facă? Dar n-a trebuit să facă nimic, fetişcana s-a aşezat lîngă el pe bancă, el şi-a pus capul bolnav în poala ei şi a încercat să adoarmă. Soarele dogorea puternic, deşi fusese deja împuşcat. Gata. Pe chipul fetei, o expresie tăioasă, crudă, îşi fixează privirea inexpresivă asupra Dunării, iar mîna cu blîndeţe în părul bărbatului. Închiriatul şi-a propus ca, după ce se va trezi, să copieze în caiet numele notate pe fiţuică, numele vapoarelor pe care le văzuse azi, 14 august: Razelm, Istria, Salvador, Bucureni, Polar, Malnaş, Iezer, Mîndra, Coştila, Tîrnava, Someş, Caraiman, Topliţa, Polar XI, Ciucaş, Snagov, Mizil, Lupeni, Rîureni, Athanassios D, Tîrgu Jiu, Braşov, Vîrsan, Călimăneşti, Gheorghieni, Voiajor, Leopard, Cardon, Cocora, Dorobanţi, Cormoran, Căciulata, Pontica, Grădina, Amurg, Colina, Zheica, Semnal.

Dacă scriitorul Peter Estherházy n-a fantazat în ceea ce priveşte onomastica navelor de la finalul romanului său, s-ar înţelege de-aici că a existat un Mizil plutitor, cu cîţiva locuitori-marinari. Şi că acest Mizil redus la scară, din fontă sau alte aliaje, chiar a călătorit – prin urmare un Mizil mişcător. O ficţiune, precum strada şi aleea Mizil din Bucureşti şi altele existente poate şi în alte oraşe. Mie, unuia, mi s-ar părea interesant de pornit pe urmele acestui vapor. Povestea lui, a echipajului şi a locurilor pe unde vor fi fost ar putea completa arhipelagul nesperat istoriilor acestei Miziliade. Dar te miri încotro ajungi. Poate chiar în apele tulburi ale DNA-ului, potolite de o decizie de casare a dosarului Flota.

Dinescu penticostalu’
mărturiseşte la Mizil

La bîlci

Cînd eram mic, bîlciul venea parcă să încununeze un an de şcoală de care abia scăpasem. 29 iunie – sfinţii apostoli Petru şi Pavel – era o zi de bîlci hotărîtă chiar de către Constantin Brîncoveanu. Pentru noi, copiii, o fastuoasă intrare în vacanţă, o trambulină spre cireşul de la ţară – ăsta era obiceiul părinţilor, imediat ce trecea bîlciul, de mă trimite colet la Tătaru, la părinţii mamei. Uneori ajungeam acolo, pe coama unui deal stîncos, chiar mai devreme.

Odată, la un meci de fotbal la înălţime (500 de metri are dealul Ciortea în zona satului Tătaru, jud. Prahova), de mă credeam în cărţile lui Ioan Chirilă, într-o cronică a unui meci al naţionalei Perului sau Mexicului, a apărut printre noi un băiat care abia se întorsese de la bîlciul din Mizil. Oraşul meu, spre care tînjeam în fiecare seară, fie de-acolo, de pe vîrful dealului, fie de pe prispa casei bunicilor, se vedea vag în cîmpia aproape neverosimilă, topită în aburii pămîntului ameţit şi el de căldură, deopotrivă cu oamenii săi, munteni (de fapt deleni) sau cojani. Copilul acela, căruia toţi îi stăteau în spate ciorchine pentru a spune tot ce a văzut la bîlci, nu spunea mare lucru afară de povestea unui individ jumătate om, jumătate animal. Ne arătase şi o fotografie care adeverea vorbele în care-şi condensa toată după-amiaza petrecută printre tarabele bîlciului. O fi spus poate şi altceva, mie însă mi-a rămas în minte doar fotografia aia care mă aruncase într-o puzderie de gînduri fantaste. Nu ştiu ce vîrstă avea şi nu-mi explicam de ce eu n-avusesem parte de spectacolul ăla, de care un biet copil, pierdut printre dealurile din depărtarea de nord a Mizilului, avusese parte.
Cu doi-trei ani înainte fusesem şi eu la bîlci, doar că mie nu mi se păruse atît de fabulos precum ne povestise copilul-dealului. E drept, în anul cînd văzusem şi eu comediile cu căluşei, bărcuţele-leagăn, lanţurile sau circul, bîlciul se organizase în centrul oraşului. Era în 1978, la un an după cutremur. Ravagiile seismului făcuseră destul loc în oraş, în zona cu case vechi, negustoreşti, unde acum este strada Nicolae Bălcescu, fostă Carol. Am şi o fotografie de atunci, într-un studio improvizat, pe un cal de carton şi ipsos, cu fesul pus pe-o ureche, fascinat de plimbarea pe care bunicul din partea tatălui mi-o făcuse printre minunile pe care le vedeam pentru prima oară.
Ani de-a rîndul apoi, bîlciul s-a făcut pe locul oborului. Fusese în anii '50 şi pe aerodrom. Dar şi oborul şi-a mutat locul o vreme, de la terenul din afara oraşului unde se află crucea Sfintei Filofteia, ridicată atunci cînd s-a făcut o mare procesiune cu moaştele sfintei pentru aducerea ploii, în sec. XIX, la o zonă ceva mai restrînsă, spre şoseaua care duce spre comuna Baba-Ana. Era un teren care probabil aparţinuse ICR-ului (Întreprinderea Comercială Raională, dacă nu greşesc).
O vreme, anii ’80, în care atracţia copiilor erau tricourile şi şepcile de pînză cu imprimeuri artizanale. Cum moda tricourilor şi sacoşelor cu ABBA şi Boney M era pe ducă, artizanii bîlciurilor se orientaseră spre fotbal. Războaiele noastre, ale steliştilor, dinamoviştilor şi craiovenilor, erau nişte războaie textile, pe care cluburile nu le puteau susţine, aşa cum se întîmpla în occident, cu un marketing specializat. Dar era bine, aveam măcar ocazia asta, de a ne susţine mîndria de mici microbişti. Coşul anual de cumpărături era completat de pălăriile de cowboy sau sheriff din carton vopsit cu un negru pe care îl bănui a fi rezultat dintr-un soi de zeamă de smoală diluată, pe care se adăuga ornamentaţia cu bronz-aluminiul acela lichid cu care se vopseau uşile sobelor. Stele, cruciuliţe, x-uri, opturi plus personajele serialului Dallas: Bobby, JR, Pamela şi Sue Ellen.
Dar asta a fost odată. Am revenit pe la începutul anilor 2000 şi am găsit ceva jalnic. Am făcut fotografii, dar clişeelor nu le-am mai dat de urmă, încît mi-e imposibil să susţin o cronică a bîlciului din vremea aia, a începutului de mileniu. Şi am revenit anul acesta, înarmat cu un aparat digital, fără grija schimbării filmului, fără teroarea cadrului ratat şi ireversibil. Peste ce am dat e greu de spus. Într-un bîlci trebuie să te vînturi o zi întreagă, să cumperi, să te holbezi, să asculţi la unul şi la altul vrute şi nevrute, să te laşi dus de nas. Or eu eram mai degrabă o remorcă a aparatului care de multe ori făcea altceva decît ce aş fi vrut eu să facă. Vreo două ore din după-amiaza unei duminici şi tot vreo două în dimineaţa zilei următoare, atît am petrecut în bîlci. Suficient cît să văd culorile vii, să simt mirosurile amestecate şi muşchii ţintuindu-mă în cele din urmă în dreptul unei beri. Dar bîlciul adevărat, cel despre care Mitu îmi povestea, ca unul care îşi petrecuse anii de glorie ai propriei sale copilării în respiraţiile bîlcenilor, din ziua în care se instalau pînă în cea tristă a plecării lor spre alt oraş, spre altă sărbătoare, bîlciul din interiorul său, cu secrete, cu mistere de nimeni elucidate, bîlciul acela era ceva pierdut, ceva ce el cunoscuse iar eu nu putusem atinge vreodată. Îl ascultam ca un copil, aşa cum îl ascult pe taică-miu povestindu-mi din copilăria lui. În grabă îmi amintesc de o anume Ticuţa-Piticuţa, care făcea şi desfăcea multe, de Zidul Morţii care-şi avusese sfîrşitul chiar la Mizil, cînd un motociclist murise, iar distracţia fusese desfiinţată de autorităţi. Apoi de Doru Purcel, un personaj care băga frica în comercianţi luîndu-le un soi de taxă de protecţie şi cîte şi mai cîte. Poate că îşi clădise şi el propriile-i mituri pe care se găsea obligat să şi le slujească perseverent, cu o docilitate a cărei explicaţie n-ar putea fi alta decît fascinaţia.
Ce-am văzut eu în cele două preumblări şi, mai apoi, o dată cu vederea fotografiilor pe care le-am făcut, era un amestec. Aşa cum mă şi aşteptam. Întotdeauna altul. Textilelor le-au luat loc mărfurile de producţie industrial-globală. Artizanii noştri au dat înapoi din calea pieţei chinezeşti, plăsticoasă şi pragmatică pînă la a reproduce icoane creştine sau mici idoli şi idoliţe, Barbie ori Superman, pentru care doar comerţul este o justificare. Ici-colo mai dai de cîte un meşter adevărat, cu alt aer decît cel irespirabil, pe care legislaţia propusă de Ministerul Culturii şi al Cultelor îl proclamă Tezaur Uman Viu. Cîteva exemple: un prahovean din Gorgota şi un buzoian încă fac harnaşamente, biciuri şi potcoave, un rudar din Mărăşeşti ciopleşte linguri, funduri de pîine şi vase pentru mălai sau făină, spoitorii din Sîngeru vin cu vase şi ceaune de diferite mărimi. Dar trebuie să cauţi bine prin măruntaiele bîlciului pentru a da de ei. Nici ţiganilor cu papagalii îmbătrîniţi, care extrag bileţele prezicătoare, nu le mai dai de urmă. Nu că mi-aş fi pus mare speranţă în minciunelele iefine care ar fi putut ieşi la iveală, dar măcar erau o pată de culoare, un amuzament acceptat, devenit tradiţional. Locul le-a fost luat de un alt soi de agenţi plimbători, care acum vînd din cutii nu foarte mari fie şerveţele umede pentru bebeluşi, fie căţeluşi de pluş îndoielnic ale căror căpăţîni par să tremure – aşa ceva îşi puneau şoferii fie pe bord, fie la geamul din spate al maşinii. Mititeii, cîrnaţii de Pleşcoi (mai degrabă contrafăcuţi), pastrama, frigăruile, berea şi răcoritoarele, porumbul fiert, alviţa, seminţele, vata de zahăr alb ori roz, floricele simple sau colorate versus ... Ce să contrapui? Nu tu un pahar de vin, nu peşte prăjit, nu bragă, nu socată, nu gogoşi, cum va fi fost în alte vremuri, acum treizeci de ani. Şi este explicabil. În fapt, găseşti tot ce e la îndemînă, uşor de făcut, fără bătaie de cap. Să pretindem totdeauna de la prezent cele ale trecutului? Să înotăm contra curentului retoric pe tema tradiţiei şi a autenticului? În ce s-ar măsura eficienţa unei asemenea porniri? Fiecare timp cu ale lui, cu toate neajunsurile, cu toate dezamăgirile. Poate de-asta, cînd am venit, frate-miu m-a luat un pic în băşcălie, întrebîndu-mă:
- Ai venit la bîlci, nu?
Dezamăgiri, pe care le anticipasem, ca şi cum m-aş fi înarmat cu ele, am avut şi eu. Aş fi vrut să văd un circ, cu misterele alea ieftine, cu levitaţii şubrede, ori cu adormiri mincinoase, cu alte şi alte amăgiri pe care le luam ca atare doar pentru că ele ţineau doar o zi. O zi a mirajului, cu care toţi eram de acord. Privind în jur însă, observam o foame nepotolită de spectacol, de distracţie, în ciuda sărăciei evidente. Lumea se bucura, apoi adăsta precum calul lovit de soare, în buza berii. Copiii adormiţi la sînul mamelor sub căldura sufocantă a acelui capăt de cîmpie intrau cum nu se poutea mai bine în peisaj, în propria lor istorie de bîlceni.
Şi cîte ar fi de spus. Seara, cînd am simţit vîntul apropiindu-se, am luat-o încet la picior. Şi ne-am oprit la Mitu, care stă la doi paşi de bîlci. Am mai băut vin din dealul Tohanilor, o cafea la ibric şi ne-am amestecat vorbele comentînd cele văzute şi făcînd supoziţii pe urmele unei clădiri, Vila Mareş, despre a cărei existenţă aflasem cumpărînd o carte poştală din 1913, editată de librăria Popovitz din Mizilul începutului de secol XX. O clădire care nu mai există, dar care-ţi sugerează un Mizil cu totul diferit de cel de azi. Un Mizil al negustorilor care-şi dădeau copiii la şcolile din Ploieşti, Buzău sau Bucureşti, pentru ca apoi s-o apuce şi ei pe urmele odraslelor, stabilite în oraşele unde-şi făcuseră studiile. Din Mizil s-a fugit ca de dracu. Poate că la mijloc o fi ceva terifiant, cine ştie, care ne mînă pe toţi fie mai spre cîmpie, în Bucureştiul bulversat de betoane, dar cu un farmec neîntrerupt, fie spre cîmpii occidentale, dacă nu cumva chiar şi spre Cîmpiile Elizee. Pentru mine e sigur că bîlciul, atît de mult schimbat, e întotdeauna o bună ocazie de a reveni, de a intra în pielea tăbăcită, mirositoare a unui oraş plictisit de el însuşi.

N-am apucat să terminăm sticla de vin, că spre oraş s-a abătut o ploaie năprasnică. Un mizilean care încerca să mai prindă şi el o juma' de oră de distracţie pronosticase trei ore pînă la dezlănţuirea cerurilor. Nu ştiu cum s-or fi adăpostit cei pe care potopul i-a prins printre tarabe şi comedii. Cînd am văzut că nu-i de glumă cu ploaia, i-am telefonat lui Manu, frate-miu, care în cele din urmă s-a învoit să iasă din aşternuturi:

- Chiar mă gîndeam că o să dai telefon să vin să te iau... - pentru ca în cinci minute să apară cu maşina şi să mă salte din calea stihiei.

Un Mizil fictiv, dar plauzibil

Anul trecut, cînd am început să mă gîndesc la un Mizil stocat pe internet, ca o variantă a memoriei colective optimizată, pusă în legătură cu alte eventuale idei similare, am început să caut, cu ajutorul bunului prieten google, destul de haotic, recunosc. De altfel, nici nu-mi puteam propune o strategie de lucru. Începutul trebuia să existe cumva, oricum, şi abia apoi îmi puteam structura rezultatele. Printre primele lucruri găsite, şi recunosc că m-am entuziasmat, a fost o poveste scrisă de un român emigrat în USA. Istoria în care apărea şi Mizilul, ca decor al unei întîmplări cazone, a fost publicată în ziarul Clipa în 2003 (nr. 586, Los Angeles, 01-26-2003) La vremea aceea am reuşit să contactez autorul acelui text care mă incitase, rezultînd astfel o corespondenţă scurtă, pe care o redau aici, în continuarea textului pe care-l voi reproduce mai jos - o mostră de Mizil fictiv, aşa cum cîţiva bloggeri s-au încumetat să contureze unul anul trecut prin leapşa "Ce-ai face dacă ai fi dictator / dictatoare de Mizil?". Cum la ora actuală în Mizil e mai degrabă posibil să produci ficţiuni decît să produci realitate, mi-am amintit de acel Mizil al anilor '50, evocat de Dan David.

"RANIŢA SERGENTULUI DINU

Unitatea militara speciala din Mizil era amplasata la marginea de N-Vest a orasului, in directia in care acesta, ca un sarpe insetat, isi intindea limbile strazilor de la periferie catre dealurile din apropiere. Era zona viilor iar in satele respective se produceau cele mai bune vinuri din regiune, rosii si albe, gustoase si sanatoase, cu nimic mai prejos decat vestitele lor vecine de la Nord, din podgoriile Vrancei.

Militarii unitatii speciale apartinand Ministerului de Interne, atat cei in termen cat si, mai ales, ofiterii si subofiterii profesionisti erau bine cunoscuti in aceste localitati. Aproape in fiecare duminica, dar indeosebi in perioada Octombrie-Decembrie, dupa culesul viilor, in saptamanile acelea in care pivnitele cantau in surdina imnurile lor bachice, veneau militarii. Inundau ulitele si se opreau pe la portile la care gospodarii ofereau trecatorilor amatori de degustare vinul nou din damigene de sticla sau butoiase din lemn de artar. Unii gospodari aveau puse alaturi si platourile din lemn pe care taiau muraturile si pastrama neagraibruna in felioare subtiri, tocmai bune sa fie puse pe bucatile de paine alba, adesea calda inca, pe care doritorii o apreciau pozitiv si o insoteau cu largi inghitituri din licorile oferite. Se platea o suma fixa, mica, de ex. 5 lei, pe care se manca si se bea "cu burta", fiecare cat putea, toata ziua. La sfarsit, cei interesati mai si cumparau diferite cantitati de vin sau de pastrama pentru a le duce acasa.

Era prin toamna lui 1956, colectivizarea era in toi dar oamenii mai aveau inca o solida baza gospodareasca in proprietatile individuale, nu se ajunsese pana la totala saracire a taranimii. Aceasta performanta o va reusi, ceva mai tarziu, regimul comunist in dezvoltarea sa parazitara si vor veni anii cand amintirea perioadei anilor '50 va fi ca o nostalgica reverie pentru cei ce au trait-o si in acelasi timp va fi ca o iluzie incredibila de prosperitate si veselie pentru cei ce au venit mai tarziu pe lume si nu au cunoscut-o.

Unitatea militara a Ministerului Afacerilor Interne din Mizil, cu profil de paza, nu se asemana cu majoritatea celorlalte unitati ale acestui minister, vestitele unitati de "trupe de securitate", formatiuni de elita ale regimului comunist pe care acesta le-a folosit pentru a-si elimina adversarii si a crea o atmosfera de teroare in mijlocul populatiei, in special in zonele rurale si de munte. Aici la Mizil era un fel de "cimitirul elefantilor" pentru cadrele securitatii. Toti cei retrogradati, "obositi", "uzati", sau pur si simplu inutili, chiar cei nesiguri, uneori, erau dirijati spre Mizil, in aceasta unitate putin boema, oarecum lasciva, dupa parerea celor ce o vizitau si care nu puteau uita usor rigiditatile si severitatea din propriile unitati de profil. Obiectivele pazite erau relativ minore, unitatea era de talie mica, disciplina si rigoarea nu prea erau la ele acasa, relatiile intre militari erau apropiate si omenesti. In acest mediu a aparut la Mizil sergentul Dinu Gheorghe, militar in termen in anul al treilea, om cu indelungate si apreciate state de serviciu in trupele de securitate, decorat pentru contributia sa in vestitele actiuni montane de "curatire" a muntilor de formatiunile militare care se opuneau regimului comunist. Luptase in Muntii Banatului cu vestita unitate de interventie din Timisoara, in Muntii Fagaras si chiar in Muntii Maramuresului, pe Valea Izei. Colindase unitatile trupelor de interventie ale securitatii din intreaga tara si devenise specialist in "scotocire", operatiune de control a suprafetelor plantate sau cu tufisuri sau paduri si de descoperire a ascunzatorilor partizanilor. La cei 26 de ani devenise un "specialist" si urma sa se "reangajeze" in iarna aceasta, sa devina militar profesionist incepand cu ianuarie 1957.

Om mic de statura, slab si negricios, de loc din zona Caracalului, era provenit dintr-o familie saraca in care se amestecase si sange tiganesc, intr-o proportie importanta, de-alungul timpului. Sergentul Dinu, sau mai bine zis sergentul Gheorghe Dinu cum prefera sa i se spuna avea o voce subtirica, de femeie speriata. Cand tipa se speriau si pasarile, atata dramatism incarca el in expresiile lui indragite: drepti, culcat, taras, scotociti, pas alergator, atentie, aviatia inamica si altele cateva. Era o fire dusmanoasa, mereu incruntat si extrem de serios. Nimeni nu-l vazuse vreodata pe Dinu cu vreun zambet pe fata lui de soricel speriat.

Unii ziceau ca ar fi impotent si lipsa totala de succes la femei l-ar fi incarcat cu rautate si invidie si-i dictau comportamentul isteric si razbunator. Ofiterii nu il iubeau, colegii nici atat iar recrutii sau militarii din anii 1 sau 2 il detestau pur si simplu.

La Mizil sergentul Gheorghe Dinu urma sa predea cateva lectii practice de scotocire gradatilor si comandantilor de grupe. Ajuns la unitate intr-o marti seara, s-a cazat in dormitorul cel mai mare, intr-un colt mai intunecat alegandu-si un pat mai rasarit printre paturile altor gradati. Lucrase intens cu elevii lui miercuri, joi, vineri si sambata dar nu era deloc multumit cu rezultatele obtinute. A propus si i s-a aprobat sa continue cu instruirea si duminica dimineata. Franti de oboseala, duminica la pranz s-au spalat, s-au schimbat, au mancat ceva si au plecat la Viisoara, una dintre cele mai cunoscute podgorii din jurul orasului. Era sfarsit de octombrie, timpul putin cam racoros, cu cerul acoperit dar bun pentru o escapada si o proba de bautura si de mancare "cu burta" la Viisoara. Gradatii l-au luat pe Dinu mai mult cu forta, la inceput; el voia sa-si faca bagajul, sa se odihneasca. A doua zi dimineata urma sa se intoarca la unitatea sa militara din Bucuresti, Baneasa. L-au convins pana la urma.

Oamenii erau cam obositi si bautura buna i-a prins repede. Dinu manca pe apucate pastrama afumata, gustoasa si bea pahar dupa pahar. O tiganca tanara din Mizil, una dintre acelea ce veneau in fiecare duminica la Viisoara sa se distreze in compania militarilor, s-a apropiat cam tare de sergent si acesta a respins-o brutal. Tanara a inceput sa-l injure si sa-i spuna tot ce-i venea la gura, intr-un limbaj suburban original si deosebit de colorat. Dinu a baut si mai mult. A cumparat doua damigene a 10 litri de vin fiecare si 5 Kg. de pastrama de buna calitate. Seara s-au intors la unitate, au luat cina si s-au retras la dormitoare. Militarii nu puteau sa doarma. Vorbeau, unii mai beau din sticlele pe care le adusesera de la Viisoara. La fel si sergentul. A mai baut, si-a facut bagajul in care la fundul ranitei enorme a pus pastrama si una dintre damigenele cu vin invelita intre rufele si celelalte lucruri mai moi pe care le avea cu el. Cealalta damigeana urma sa o duca la mana si sa mai si bea din ea pe drum. De la Mizil la Bucuresti trenul personal facea cca. 6 ore. Avea tot timpul. Pe la ora 22:30 ordona stingerea dupa ce goli jumatate din continutul damigenei pe care urma sa o duca, in mana la Bucuresti. Simti o amorteala fierbinte la extremitati si o usoara senzatie de greata dar spera sa-i treaca peste noapte. Soldatii s-au culcat, obositi. Pe la ora 23:00 unii inca mai vorbeau, mai radeau chicotit si nu-l lasau pe Dinu sa adoarma. Faptul l-a umplut de nervi si pe fondul iritant de ameteala si de greata nu se mai putu stapani, tasni din pat ca un porc mistret dintr-un tufis si tipa cat il tinu gura sa urlatoare:

- Desteptarea!... Drepti!.. La capatul patului v-aliniati!

Intr-un minut toti cei din dormitor, vreo 100 de militari erau in pozitia de drepti la intervalul dintre paturi. Se facu liniste. Dinu, in izmene, circula printre paturi, prin fata celor doua randuri de militari in pozitie de drepti.

- De ce nu dormiti, soldati?.. N-aveti somn,..ai? Las ca va fac eu somn cat ati zice peste..Culcat! Toata lumea s-a trantit la podea.

- Drepti!...Culcat!...Drepti!...Culcat!.. Pe sub paturi, scotociti! Hai ostas, misca!... Pe sub paturi, taras!...Drepti! Si o tinu tot asa, mai bine de o jumatate de ora. De la celelalte dormitoare au inceput sa se iteasca unele capete de-ale soldatilor pe usa dormitorului mare. Se observa pe fata sergentului Dinu ca i se facea din ce in ce mai rau. La un moment dat sughita puternic si incepu sa vomite pe propriul pat si pe dusumeaua de lemn. Cei din apropiere s-au indepartat brusc. El s-a trantit in patul plin de propria voma si a adormit imediat. Seful de dormitor, caporalul Stanciu, dadu un ordin scurt:

- Fruntas Boldea. Schema numarul 3! Executarea!

Ordinul insemna inlocuirea continutului ranitei sau geamantanului oaspetelui detasat cu caramizi. Dupa inca o ora toti dormeau sforaind, fiecare pe tonul sau si dormitorul mare zumzaia intreg ca un stup de albine intr-o noapte de vara.

Dimineata, la desteptare, dormitorul mirosea ca o crasma neintretinuta, murdara. Sergentul Gheorghe Dinu nu mai era in dormitor. Se trezise cu noaptea in cap, curatase patul si dusumeaua si plecase grabit, sa nu mai dea ochii cu ceilalti. S-a aflat mai tarziu ca Dinu transportase constiincios pana la Bucuresti ranita sa plina si grea si s-a facut de rusine fata de capitanul Oprea, caruia a vrut sa-i daruiasca marfa adusa de la Mizil. "

O sa va fac eu sa mancati si caramida." , se spune ca ar fi zis Dinu, plin de furie, adresandu-se in gand militarilor de la Mizil, la intalnirea ratata cu superiorul sau de la Baneasa."

Corespondenţa cu autorul Dan David:

Bună ziua,
Va scriu pentru că am citit un text scris de dumneavoastră în revista Clipa în 2003. Era vorba despre o istorie cu un sergent la o unitate militară din Mizil, în 1956. Detaliile poveştii m-au făcut să cred că aţi trecut prin acest oraş ca militar. De fapt, ceea ce mă interesa era să obţin de la dumneavoastră nişte informaţii despre Mizil, aşa cum l-aţi perceput atunci, desigur dacă presupunerea mea este confirmată de realitate. Eu încerc să scriu ceva despre Mizil, mizilean fiind, şi caut oriunde şi orice este legat de Mizil (chiar şi fotografii, cărţi poştale, corespondenţă în care se reflectă cîtuşi de puţin oraşul). Prin urmare, vă scriu pentru a vă cere o mînă de ajutor. Cu consideraţie, C. M.

Bună ziua.
Domnule M., schiţa mea este o ficţiune în cea mai mare parte. Este adevărat că am făcut o vizită la Unitatea Militară a MAI din Mizil în timp ce eram militar în termen, prin 1956 sau 1957, dar în afară de câteva zile petrecute în cazarmă, nu am prea ieşit. Îmi pare rău că nu vă pot fi de folos cu informaţii din vremea aceea. Vă doresc succes în întreprinderea Dv. Cu stimă, D. D.

Mulţumesc oricum. Totuşi, ficţiune fiind, îmi permiteţi să o folosesc, în sensul de a o aminti in întreprinderea mea, chiar cu titlul acesta, de ficţiune, pentru că nici ce a scris Caragiale despre Mizil nu e adevărat întrutotul? Povestea dumneavoastră are calitatea de a da senzaţia de mic reportaj, de amintire, ceva veridic.
Cu respect, C. M.

Cu plăcere. Aveţi acceptul meu şi v-aş ruga să-mi daţi de ştire când sfârşiţi "întreprinderea", poate voi putea citi şi eu. Vă doresc succes. Cu stimă, D. D.

Bună ziua,
Revin cu interesul meu monografic pentru Mizil. Voiam să vă întreb dacă amănuntul referitor la ofiţerii acelei unităţi militare pe care o numeaţi "cimitir al elefanţilor", ofiţeri ai fostei Siguranţe sau ai Securităţii traşi pe linie moartă, era unul real sau doar aţi vrut sa întăriţi tuşa pentru a crea un cadru veridic pentru desfăşurarea poveştii?
Vă întreb despre detaliul acesta pentru că din istorii care ies abia cum la iveală am descoperit că aici au fost, ca mai peste tot în ţară, de altfel, ofiţeri securişti extrem de zeloşi, cu un "simţ al răspunderii" bine asumat şi pus la lucru. Cu respect, C. M.

Nu am nicio dovadă că ofiţerii unităţii militare respective erau un fel de elefanţi, traşi pe linie moartă. Nu i-am cunoscut pe niciunul, de fapt. Ce pot confirma cu certitudine însă, este calitatea deosebită a vinurilor din podgoriile din apropierea Mizilului.
Seara bună! DD

Juniorii Mizilului / anii '80-'90

Postarea de ieri, prin care mă alăturam iniţiativei unui blogger mizilean (1acolo) care a pornit o petiţie adresată primarului Emil Proşcan pentru reabilitarea stadionului din Mizil, mi-a reamintit că printre fotografiile pe care le-am luat cu mine la Bucureşti se găseşte una cu juniorii mici ai Stelei Mizil. Am luat-o cu mine pentru că în lotul acela se afla şi fratele meu. Pe vremea aceea, cînd Steaua Mizil activa în divizia B, existau şi cîteva grupe de juniori. Antrenorul grupei de „juniori mici” era fostul portar al Rapidului Mizil, Crăciun. Grupa juniorilor mari mijlocii era antrenată de Gică Aldea, fotbalist la Rapid Mizil, iar după desfiinţare la Steaua Mizil, cu avatarurile ASA şi AS, în vreme ce la juniorii mari antrenor era Niţă Rînceanu, fost jucător la Petrolul, Poiana Cîmpina, Prahova Ploieşti şi Rapid Mizil. În fotografia de mai jos, printre cei douăzeci şi ceva de puşti se afla şi Iulian Tameş, ulterior ajuns la juniorii lui Dinamo. Într-o perioadă consistentă, însumînd şapte ani, Tameş a făcut parte chiar din prima echipă a cîinilor roşii. Acum joacă la FC Argeş. Astăzi, ce coincidenţă, FC Argeş joacă acasă cu Dinamo. Meci fără cine ştie ce miză. Poate să fie vreo miză pentru Tameş, să arate unora că putea face parte din lotul lui Dinamo cu mai mult succes decît alţii. Cred că este singurul din fotografia asta care a răzbit prin fotbal.

Mai jos secvenţe cu execuţii ale lui Tameş culese de pe youtube (o finală de cupă în tricoul lui Dinamo împotriva lui FC Naţional şi un meci de campionat în tricoul lui FC Argeş contra Farului Constanţa):

Ruină / rugină:
rime pentru stadionul din Mizil

Azi am primit de la un mizilean - 1acolo - următoarea petiţie (http://www.petitieonline.ro/petitie/petitie_pentru_refacerea_stadionului_din_mizil-p26473051.html), adresată primarului Emil Proşcan, care vizează sensibilizarea autorităţilor locale pe un subiect care acum douăzeci şi ceva de ani făcea oraşul să fiarbă:

„Stadionul Tineretului din Mizil a găzduit echipe precum Rapid Mizil și apoi Steaua Mizil, echipe ce au evoluat în eșantioanele secunde ale fotbalului romanesc încă din anii 30-40, dar care au făcut istorie. Astăzi stadionul este o ruina, o istorie vie nu trebuie uitata și îngropată în trecut, ea trebuie sa renască cu ajutorul nostru.”

Intrăm în subiect abrupt: printre mizileni este cunoscută vizita de astă toamnă pe care Adrian Năstase a făcut-o la Mizil împreună cu oficiali ai clubului Dinamo pentru o presupusă reabilitare a bazei sportive. Se prea poate să fi fost doar o diversiune cu rolul de a sensibiliza microbiştii mizileni care nu au uitat meciurile memorabile din anii ’80 şi începutul anilor ’90. Adrian Năstase a ieşit deputat de Mizil, dar de stadion nu s-a mai auzit nimic. Umbla vorba prin oraş că primarul, rapidist înfocat, ar fi încercat să demareze nişte discuţii cu oficiali ai Rapidului pentru a readuce fotbalul la Mizil. O fi adevărat, dar cine poate verifica? Stadionul arată la fel ca acum un an. O ruină, o rugină. Cu ziduri ca de puşcărie, cu o clădire - în care se putea face cantonament, dotată cu sală de forţă, dormitoare – distrusă, devastată, devalizată. Gradenele au fost smulse, scheletul metalic al tribunelor pare un exerciţiu de imaginaţie al unor sudori după o vizită la Muzeul Antipa. Printre coastele metalice cuprinse de rugină, vegetaţia îşi face loc în voie. Am găsit chiar un rug de mure. Cînd şi cînd în faţa porţilor stadionului zăreşti o aglomerare de maşini scumpe care semnalează totuşi o activitate sportivă. Gardul care desparte terenul de tribune este spart pe alocuri. Pot trece pe acolo şi oameni şi animale. Şi vezi, de fapt, o combinaţie stranie, aşa cum trebuie să fi fost fotbalul la începuturi - un joc serios îngreunat de burţi inestetice, asezonat ici-colo cu un păscut posac, înconjurat de fierătaniile speriate şi ele de propria lor existenţă. Fotbalul s-a înstrăinat, e lucru sigur. Jucătorii mizileni care mai au o vîrstă potrivită pentru un fotbal încă practicabil îşi văd de treabă la echipele comunelor din jurul Mizilului, active în liga judeţeană: Victoria Fîntînele şi Podgoria Vadu-Săpat. În final, să spunem totuşi că o utilitate mai are incinta acestui stadion mîncat de indolenţă şi nepricepere. În spatele tribunelor poţi vedea spinări de nisip şi balastru – materia primă pentru asfaltarea străzilor oraşului. De asemenea şi grămezile de piatră cubică extrasă din pavajul care încă dădea oraşului un farmec de tîrg, acum reperabil doar în literatură şi în albumele cu cărţi poştale ale anticarilor. Măcar de-ar fi folosite pentru amenajarea aleilor din parcul ciuntit de apariţia unei biserici maramureşene (!!!) şi a unei Sali de sport (tip Adrian Năstase).

Istoria recentă stadionului - după retrogradarea Stelei Mizil în divizia C, urmată de cedarea locului altei echipe, care a făcut ca fotbalul să dispară încet din oraşul unde timp de vreo zece ani se decidea echipa care promova în divizia A - este legată de procesul civil dintre Uzina Militară, care investise în baza sportivă, devenită apoiobiectiv militar, şi primărie, ca fost proprietar. Baza sportivă a început să se surpe o dată cu recăpătarea proprietăţii de către primărie asupra incintei stadionului. Probabil că lipsa unei experienţe în gestionarea şi administrarea unei asemenea baze sportive a dus la accentuarea degradării, începută deja prin nefolosire şi absenţa unei paze din partea autorităţilor locale.

O scurtă istorie fotbalului mizilean alături de cîteva fotografii aici, plus alte cîteva imagini edificatoare pentru o tristă cronică unui prezent (sportiv) continuu: