Totalul afișărilor de pagină

sâmbătă, 4 iulie 2009

La bîlci

Cînd eram mic, bîlciul venea parcă să încununeze un an de şcoală de care abia scăpasem. 29 iunie – sfinţii apostoli Petru şi Pavel – era o zi de bîlci hotărîtă chiar de către Constantin Brîncoveanu. Pentru noi, copiii, o fastuoasă intrare în vacanţă, o trambulină spre cireşul de la ţară – ăsta era obiceiul părinţilor, imediat ce trecea bîlciul, de mă trimite colet la Tătaru, la părinţii mamei. Uneori ajungeam acolo, pe coama unui deal stîncos, chiar mai devreme.
Odată, la un meci de fotbal la înălţime (500 de metri are dealul Ciortea în zona satului Tătaru, jud. Prahova), de mă credeam în cărţile lui Ioan Chirilă, într-o cronică a unui meci al naţionalei Perului sau Mexicului, a apărut printre noi un băiat care abia se întorsese de la bîlciul din Mizil. Oraşul meu, spre care tînjeam în fiecare seară, fie de-acolo, de pe vîrful dealului, fie de pe prispa casei bunicilor, se vedea vag în cîmpia aproape neverosimilă, topită în aburii pămîntului ameţit şi el de căldură, deopotrivă cu oamenii săi, munteni (de fapt deleni) sau cojani. Copilul acela, căruia toţi îi stăteau în spate ciorchine pentru a spune tot ce a văzut la bîlci, nu spunea mare lucru afară de povestea unui individ jumătate om, jumătate animal. Ne arătase şi o fotografie care adeverea vorbele în care-şi condensa toată după-amiaza petrecută printre tarabele bîlciului. O fi spus poate şi altceva, mie însă mi-a rămas în minte doar fotografia aia care mă aruncase într-o puzderie de gînduri fantaste. Nu ştiu ce vîrstă avea şi nu-mi explicam de ce eu n-avusesem parte de spectacolul ăla, de care un biet copil, pierdut printre dealurile din depărtarea de nord a Mizilului, avusese parte.
Cu doi-trei ani înainte fusesem şi eu la bîlci, doar că mie nu mi se păruse atît de fabulos precum ne povestise copilul-dealului. E drept, în anul cînd văzusem şi eu comediile cu căluşei, bărcuţele-leagăn, lanţurile sau circul, bîlciul se organizase în centrul oraşului. Era în 1978, la un an după cutremur. Ravagiile seismului făcuseră destul loc în oraş, în zona cu case vechi, negustoreşti, unde acum este strada Nicolae Bălcescu, fostă Carol. Am şi o fotografie de atunci, într-un studio improvizat, pe un cal de carton şi ipsos, cu fesul pus pe-o ureche, fascinat de plimbarea pe care bunicul din partea tatălui mi-o făcuse printre minunile pe care le vedeam pentru prima oară.
Ani de-a rîndul apoi, bîlciul s-a făcut pe locul oborului. Fusese în anii '50 şi pe aerodrom. Dar şi oborul şi-a mutat locul o vreme, de la terenul din afara oraşului unde se află crucea Sfintei Filofteia, ridicată atunci cînd s-a făcut o mare procesiune cu moaştele sfintei pentru aducerea ploii, în sec. XIX, la o zonă ceva mai restrînsă, spre şoseaua care duce spre comuna Baba-Ana. Era un teren care probabil aparţinuse ICR-ului (Întreprinderea Comercială Raională, dacă nu greşesc).
O vreme, anii ’80, în care atracţia copiilor erau tricourile şi şepcile de pînză cu imprimeuri artizanale. Cum moda tricourilor şi sacoşelor cu ABBA şi Boney M era pe ducă, artizanii bîlciurilor se orientaseră spre fotbal. Războaiele noastre, ale steliştilor, dinamoviştilor şi craiovenilor, erau nişte războaie textile, pe care cluburile nu le puteau susţine, aşa cum se întîmpla în occident, cu un marketing specializat. Dar era bine, aveam măcar ocazia asta, de a ne susţine mîndria de mici microbişti. Coşul anual de cumpărături era completat de pălăriile de cowboy sau sheriff din carton vopsit cu un negru pe care îl bănui a fi rezultat dintr-un soi de zeamă de smoală diluată, pe care se adăuga ornamentaţia cu bronz-aluminiul acela lichid cu care se vopseau uşile sobelor. Stele, cruciuliţe, x-uri, opturi plus personajele serialului Dallas: Bobby, JR, Pamela şi Sue Ellen.
Dar asta a fost odată. Am revenit pe la începutul anilor 2000 şi am găsit ceva jalnic. Am făcut fotografii, dar clişeelor nu le-am mai dat de urmă, încît mi-e imposibil să susţin o cronică a bîlciului din vremea aia, a începutului de mileniu. Şi am revenit anul acesta, înarmat cu un aparat digital, fără grija schimbării filmului, fără teroarea cadrului ratat şi ireversibil. Peste ce am dat e greu de spus. Într-un bîlci trebuie să te vînturi o zi întreagă, să cumperi, să te holbezi, să asculţi la unul şi la altul vrute şi nevrute, să te laşi dus de nas. Or eu eram mai degrabă o remorcă a aparatului care de multe ori făcea altceva decît ce aş fi vrut eu să facă. Vreo două ore din după-amiaza unei duminici şi tot vreo două în dimineaţa zilei următoare, atît am petrecut în bîlci. Suficient cît să văd culorile vii, să simt mirosurile amestecate şi muşchii ţintuindu-mă în cele din urmă în dreptul unei beri. Dar bîlciul adevărat, cel despre care Mitu îmi povestea, ca unul care îşi petrecuse anii de glorie ai propriei sale copilării în respiraţiile bîlcenilor, din ziua în care se instalau pînă în cea tristă a plecării lor spre alt oraş, spre altă sărbătoare, bîlciul din interiorul său, cu secrete, cu mistere de nimeni elucidate, bîlciul acela era ceva pierdut, ceva ce el cunoscuse iar eu nu putusem atinge vreodată. Îl ascultam ca un copil, aşa cum îl ascult pe taică-miu povestindu-mi din copilăria lui. În grabă îmi amintesc de o anume Ticuţa-Piticuţa, care făcea şi desfăcea multe, de Zidul Morţii care-şi avusese sfîrşitul chiar la Mizil, cînd un motociclist murise, iar distracţia fusese desfiinţată de autorităţi. Apoi de Doru Purcel, un personaj care băga frica în comercianţi luîndu-le un soi de taxă de protecţie şi cîte şi mai cîte. Poate că îşi clădise şi el propriile-i mituri pe care se găsea obligat să şi le slujească perseverent, cu o docilitate a cărei explicaţie n-ar putea fi alta decît fascinaţia.
Ce-am văzut eu în cele două preumblări şi, mai apoi, o dată cu vederea fotografiilor pe care le-am făcut, era un amestec. Aşa cum mă şi aşteptam. Întotdeauna altul. Textilelor le-au luat loc mărfurile de producţie industrial-globală. Artizanii noştri au dat înapoi din calea pieţei chinezeşti, plăsticoasă şi pragmatică pînă la a reproduce icoane creştine sau mici idoli şi idoliţe, Barbie ori Superman, pentru care doar comerţul este o justificare. Ici-colo mai dai de cîte un meşter adevărat, cu alt aer decît cel irespirabil, pe care legislaţia propusă de Ministerul Culturii şi al Cultelor îl proclamă Tezaur Uman Viu. Cîteva exemple: un prahovean din Gorgota şi un buzoian încă fac harnaşamente, biciuri şi potcoave, un rudar din Mărăşeşti ciopleşte linguri, funduri de pîine şi vase pentru mălai sau făină, spoitorii din Sîngeru vin cu vase şi ceaune de diferite mărimi. Dar trebuie să cauţi bine prin măruntaiele bîlciului pentru a da de ei. Nici ţiganilor cu papagalii îmbătrîniţi, care extrag bileţele prezicătoare, nu le mai dai de urmă. Nu că mi-aş fi pus mare speranţă în minciunelele iefine care ar fi putut ieşi la iveală, dar măcar erau o pată de culoare, un amuzament acceptat, devenit tradiţional. Locul le-a fost luat de un alt soi de agenţi plimbători, care acum vînd din cutii nu foarte mari fie şerveţele umede pentru bebeluşi, fie căţeluşi de pluş îndoielnic ale căror căpăţîni par să tremure – aşa ceva îşi puneau şoferii fie pe bord, fie la geamul din spate al maşinii. Mititeii, cîrnaţii de Pleşcoi (mai degrabă contrafăcuţi), pastrama, frigăruile, berea şi răcoritoarele, porumbul fiert, alviţa, seminţele, vata de zahăr alb ori roz, floricele simple sau colorate versus ... Ce să contrapui? Nu tu un pahar de vin, nu peşte prăjit, nu bragă, nu socată, nu gogoşi, cum va fi fost în alte vremuri, acum treizeci de ani. Şi este explicabil. În fapt, găseşti tot ce e la îndemînă, uşor de făcut, fără bătaie de cap. Să pretindem totdeauna de la prezent cele ale trecutului? Să înotăm contra curentului retoric pe tema tradiţiei şi a autenticului? În ce s-ar măsura eficienţa unei asemenea porniri? Fiecare timp cu ale lui, cu toate neajunsurile, cu toate dezamăgirile. Poate de-asta, cînd am venit, frate-miu m-a luat un pic în băşcălie, întrebîndu-mă:
- Ai venit la bîlci, nu?
Dezamăgiri, pe care le anticipasem, ca şi cum m-aş fi înarmat cu ele, am avut şi eu. Aş fi vrut să văd un circ, cu misterele alea ieftine, cu levitaţii şubrede, ori cu adormiri mincinoase, cu alte şi alte amăgiri pe care le luam ca atare doar pentru că ele ţineau doar o zi. O zi a mirajului, cu care toţi eram de acord. Privind în jur însă, observam o foame nepotolită de spectacol, de distracţie, în ciuda sărăciei evidente. Lumea se bucura, apoi adăsta precum calul lovit de soare, în buza berii. Copiii adormiţi la sînul mamelor sub căldura sufocantă a acelui capăt de cîmpie intrau cum nu se poutea mai bine în peisaj, în propria lor istorie de bîlceni.
Şi cîte ar fi de spus. Seara, cînd am simţit vîntul apropiindu-se, am luat-o încet la picior. Şi ne-am oprit la Mitu, care stă la doi paşi de bîlci. Am mai băut vin din dealul Tohanilor, o cafea la ibric şi ne-am amestecat vorbele comentînd cele văzute şi făcînd supoziţii pe urmele unei clădiri, Vila Mareş, despre a cărei existenţă aflasem cumpărînd o carte poştală din 1913, editată de librăria Popovitz din Mizilul începutului de secol XX. O clădire care nu mai există, dar care-ţi sugerează un Mizil cu totul diferit de cel de azi. Un Mizil al negustorilor care-şi dădeau copiii la şcolile din Ploieşti, Buzău sau Bucureşti, pentru ca apoi s-o apuce şi ei pe urmele odraslelor, stabilite în oraşele unde-şi făcuseră studiile. Din Mizil s-a fugit ca de dracu. Poate că la mijloc o fi ceva terifiant, cine ştie, care ne mînă pe toţi fie mai spre cîmpie, în Bucureştiul bulversat de betoane, dar cu un farmec neîntrerupt, fie spre cîmpii occidentale, dacă nu cumva chiar şi spre Cîmpiile Elizee. Pentru mine e sigur că bîlciul, atît de mult schimbat, e întotdeauna o bună ocazie de a reveni, de a intra în pielea tăbăcită, mirositoare a unui oraş plictisit de el însuşi.
N-am apucat să terminăm sticla de vin, că spre oraş s-a abătut o ploaie năprasnică. Un mizilean care încerca să mai prindă şi el o juma' de oră de distracţie pronosticase trei ore pînă la dezlănţuirea cerurilor. Nu ştiu cum s-or fi adăpostit cei pe care potopul i-a prins printre tarabe şi comedii. Cînd am văzut că nu-i de glumă cu ploaia, i-am telefonat lui Manu, frate-miu, care în cele din urmă s-a învoit să iasă din aşternuturi:
- Chiar mă gîndeam că o să dai telefon să vin să te iau... - pentru ca în cinci minute să apară cu maşina şi să mă salte din calea stihiei.







2 comentarii:

  1. urat bâlciul din zilele noastre ...

    RăspundețiȘtergere
  2. pentru cei care nu mai sint copii, intr-adevar, e urit. pentru ca avem amintiri. si pentru ca amintirile cu bilciul mult mai colorat, mai atragator, sint ale copilariei. dar te asigur ca nici cind eram eu copil, la sfirsitul anilor '70 si in plinul anilor '80, nu era mai grozav. poate mai mult mister, pe care il luai ca atare pina ce realizai ca totul e doar o farsa.

    RăspundețiȘtergere

sari pe taste!