Ruină / rugină:
rime pentru stadionul din Mizil

Azi am primit de la un mizilean - 1acolo - următoarea petiţie (http://www.petitieonline.ro/petitie/petitie_pentru_refacerea_stadionului_din_mizil-p26473051.html), adresată primarului Emil Proşcan, care vizează sensibilizarea autorităţilor locale pe un subiect care acum douăzeci şi ceva de ani făcea oraşul să fiarbă:

„Stadionul Tineretului din Mizil a găzduit echipe precum Rapid Mizil și apoi Steaua Mizil, echipe ce au evoluat în eșantioanele secunde ale fotbalului romanesc încă din anii 30-40, dar care au făcut istorie. Astăzi stadionul este o ruina, o istorie vie nu trebuie uitata și îngropată în trecut, ea trebuie sa renască cu ajutorul nostru.”

Intrăm în subiect abrupt: printre mizileni este cunoscută vizita de astă toamnă pe care Adrian Năstase a făcut-o la Mizil împreună cu oficiali ai clubului Dinamo pentru o presupusă reabilitare a bazei sportive. Se prea poate să fi fost doar o diversiune cu rolul de a sensibiliza microbiştii mizileni care nu au uitat meciurile memorabile din anii ’80 şi începutul anilor ’90. Adrian Năstase a ieşit deputat de Mizil, dar de stadion nu s-a mai auzit nimic. Umbla vorba prin oraş că primarul, rapidist înfocat, ar fi încercat să demareze nişte discuţii cu oficiali ai Rapidului pentru a readuce fotbalul la Mizil. O fi adevărat, dar cine poate verifica? Stadionul arată la fel ca acum un an. O ruină, o rugină. Cu ziduri ca de puşcărie, cu o clădire - în care se putea face cantonament, dotată cu sală de forţă, dormitoare – distrusă, devastată, devalizată. Gradenele au fost smulse, scheletul metalic al tribunelor pare un exerciţiu de imaginaţie al unor sudori după o vizită la Muzeul Antipa. Printre coastele metalice cuprinse de rugină, vegetaţia îşi face loc în voie. Am găsit chiar un rug de mure. Cînd şi cînd în faţa porţilor stadionului zăreşti o aglomerare de maşini scumpe care semnalează totuşi o activitate sportivă. Gardul care desparte terenul de tribune este spart pe alocuri. Pot trece pe acolo şi oameni şi animale. Şi vezi, de fapt, o combinaţie stranie, aşa cum trebuie să fi fost fotbalul la începuturi - un joc serios îngreunat de burţi inestetice, asezonat ici-colo cu un păscut posac, înconjurat de fierătaniile speriate şi ele de propria lor existenţă. Fotbalul s-a înstrăinat, e lucru sigur. Jucătorii mizileni care mai au o vîrstă potrivită pentru un fotbal încă practicabil îşi văd de treabă la echipele comunelor din jurul Mizilului, active în liga judeţeană: Victoria Fîntînele şi Podgoria Vadu-Săpat. În final, să spunem totuşi că o utilitate mai are incinta acestui stadion mîncat de indolenţă şi nepricepere. În spatele tribunelor poţi vedea spinări de nisip şi balastru – materia primă pentru asfaltarea străzilor oraşului. De asemenea şi grămezile de piatră cubică extrasă din pavajul care încă dădea oraşului un farmec de tîrg, acum reperabil doar în literatură şi în albumele cu cărţi poştale ale anticarilor. Măcar de-ar fi folosite pentru amenajarea aleilor din parcul ciuntit de apariţia unei biserici maramureşene (!!!) şi a unei Sali de sport (tip Adrian Năstase).

Istoria recentă stadionului - după retrogradarea Stelei Mizil în divizia C, urmată de cedarea locului altei echipe, care a făcut ca fotbalul să dispară încet din oraşul unde timp de vreo zece ani se decidea echipa care promova în divizia A - este legată de procesul civil dintre Uzina Militară, care investise în baza sportivă, devenită apoiobiectiv militar, şi primărie, ca fost proprietar. Baza sportivă a început să se surpe o dată cu recăpătarea proprietăţii de către primărie asupra incintei stadionului. Probabil că lipsa unei experienţe în gestionarea şi administrarea unei asemenea baze sportive a dus la accentuarea degradării, începută deja prin nefolosire şi absenţa unei paze din partea autorităţilor locale.

O scurtă istorie fotbalului mizilean alături de cîteva fotografii aici, plus alte cîteva imagini edificatoare pentru o tristă cronică unui prezent (sportiv) continuu: