Un Mizil fictiv, dar plauzibil

Anul trecut, cînd am început să mă gîndesc la un Mizil stocat pe internet, ca o variantă a memoriei colective optimizată, pusă în legătură cu alte eventuale idei similare, am început să caut, cu ajutorul bunului prieten google, destul de haotic, recunosc. De altfel, nici nu-mi puteam propune o strategie de lucru. Începutul trebuia să existe cumva, oricum, şi abia apoi îmi puteam structura rezultatele. Printre primele lucruri găsite, şi recunosc că m-am entuziasmat, a fost o poveste scrisă de un român emigrat în USA. Istoria în care apărea şi Mizilul, ca decor al unei întîmplări cazone, a fost publicată în ziarul Clipa în 2003 (nr. 586, Los Angeles, 01-26-2003) La vremea aceea am reuşit să contactez autorul acelui text care mă incitase, rezultînd astfel o corespondenţă scurtă, pe care o redau aici, în continuarea textului pe care-l voi reproduce mai jos - o mostră de Mizil fictiv, aşa cum cîţiva bloggeri s-au încumetat să contureze unul anul trecut prin leapşa "Ce-ai face dacă ai fi dictator / dictatoare de Mizil?". Cum la ora actuală în Mizil e mai degrabă posibil să produci ficţiuni decît să produci realitate, mi-am amintit de acel Mizil al anilor '50, evocat de Dan David.

"RANIŢA SERGENTULUI DINU

Unitatea militara speciala din Mizil era amplasata la marginea de N-Vest a orasului, in directia in care acesta, ca un sarpe insetat, isi intindea limbile strazilor de la periferie catre dealurile din apropiere. Era zona viilor iar in satele respective se produceau cele mai bune vinuri din regiune, rosii si albe, gustoase si sanatoase, cu nimic mai prejos decat vestitele lor vecine de la Nord, din podgoriile Vrancei.

Militarii unitatii speciale apartinand Ministerului de Interne, atat cei in termen cat si, mai ales, ofiterii si subofiterii profesionisti erau bine cunoscuti in aceste localitati. Aproape in fiecare duminica, dar indeosebi in perioada Octombrie-Decembrie, dupa culesul viilor, in saptamanile acelea in care pivnitele cantau in surdina imnurile lor bachice, veneau militarii. Inundau ulitele si se opreau pe la portile la care gospodarii ofereau trecatorilor amatori de degustare vinul nou din damigene de sticla sau butoiase din lemn de artar. Unii gospodari aveau puse alaturi si platourile din lemn pe care taiau muraturile si pastrama neagraibruna in felioare subtiri, tocmai bune sa fie puse pe bucatile de paine alba, adesea calda inca, pe care doritorii o apreciau pozitiv si o insoteau cu largi inghitituri din licorile oferite. Se platea o suma fixa, mica, de ex. 5 lei, pe care se manca si se bea "cu burta", fiecare cat putea, toata ziua. La sfarsit, cei interesati mai si cumparau diferite cantitati de vin sau de pastrama pentru a le duce acasa.

Era prin toamna lui 1956, colectivizarea era in toi dar oamenii mai aveau inca o solida baza gospodareasca in proprietatile individuale, nu se ajunsese pana la totala saracire a taranimii. Aceasta performanta o va reusi, ceva mai tarziu, regimul comunist in dezvoltarea sa parazitara si vor veni anii cand amintirea perioadei anilor '50 va fi ca o nostalgica reverie pentru cei ce au trait-o si in acelasi timp va fi ca o iluzie incredibila de prosperitate si veselie pentru cei ce au venit mai tarziu pe lume si nu au cunoscut-o.

Unitatea militara a Ministerului Afacerilor Interne din Mizil, cu profil de paza, nu se asemana cu majoritatea celorlalte unitati ale acestui minister, vestitele unitati de "trupe de securitate", formatiuni de elita ale regimului comunist pe care acesta le-a folosit pentru a-si elimina adversarii si a crea o atmosfera de teroare in mijlocul populatiei, in special in zonele rurale si de munte. Aici la Mizil era un fel de "cimitirul elefantilor" pentru cadrele securitatii. Toti cei retrogradati, "obositi", "uzati", sau pur si simplu inutili, chiar cei nesiguri, uneori, erau dirijati spre Mizil, in aceasta unitate putin boema, oarecum lasciva, dupa parerea celor ce o vizitau si care nu puteau uita usor rigiditatile si severitatea din propriile unitati de profil. Obiectivele pazite erau relativ minore, unitatea era de talie mica, disciplina si rigoarea nu prea erau la ele acasa, relatiile intre militari erau apropiate si omenesti. In acest mediu a aparut la Mizil sergentul Dinu Gheorghe, militar in termen in anul al treilea, om cu indelungate si apreciate state de serviciu in trupele de securitate, decorat pentru contributia sa in vestitele actiuni montane de "curatire" a muntilor de formatiunile militare care se opuneau regimului comunist. Luptase in Muntii Banatului cu vestita unitate de interventie din Timisoara, in Muntii Fagaras si chiar in Muntii Maramuresului, pe Valea Izei. Colindase unitatile trupelor de interventie ale securitatii din intreaga tara si devenise specialist in "scotocire", operatiune de control a suprafetelor plantate sau cu tufisuri sau paduri si de descoperire a ascunzatorilor partizanilor. La cei 26 de ani devenise un "specialist" si urma sa se "reangajeze" in iarna aceasta, sa devina militar profesionist incepand cu ianuarie 1957.

Om mic de statura, slab si negricios, de loc din zona Caracalului, era provenit dintr-o familie saraca in care se amestecase si sange tiganesc, intr-o proportie importanta, de-alungul timpului. Sergentul Dinu, sau mai bine zis sergentul Gheorghe Dinu cum prefera sa i se spuna avea o voce subtirica, de femeie speriata. Cand tipa se speriau si pasarile, atata dramatism incarca el in expresiile lui indragite: drepti, culcat, taras, scotociti, pas alergator, atentie, aviatia inamica si altele cateva. Era o fire dusmanoasa, mereu incruntat si extrem de serios. Nimeni nu-l vazuse vreodata pe Dinu cu vreun zambet pe fata lui de soricel speriat.

Unii ziceau ca ar fi impotent si lipsa totala de succes la femei l-ar fi incarcat cu rautate si invidie si-i dictau comportamentul isteric si razbunator. Ofiterii nu il iubeau, colegii nici atat iar recrutii sau militarii din anii 1 sau 2 il detestau pur si simplu.

La Mizil sergentul Gheorghe Dinu urma sa predea cateva lectii practice de scotocire gradatilor si comandantilor de grupe. Ajuns la unitate intr-o marti seara, s-a cazat in dormitorul cel mai mare, intr-un colt mai intunecat alegandu-si un pat mai rasarit printre paturile altor gradati. Lucrase intens cu elevii lui miercuri, joi, vineri si sambata dar nu era deloc multumit cu rezultatele obtinute. A propus si i s-a aprobat sa continue cu instruirea si duminica dimineata. Franti de oboseala, duminica la pranz s-au spalat, s-au schimbat, au mancat ceva si au plecat la Viisoara, una dintre cele mai cunoscute podgorii din jurul orasului. Era sfarsit de octombrie, timpul putin cam racoros, cu cerul acoperit dar bun pentru o escapada si o proba de bautura si de mancare "cu burta" la Viisoara. Gradatii l-au luat pe Dinu mai mult cu forta, la inceput; el voia sa-si faca bagajul, sa se odihneasca. A doua zi dimineata urma sa se intoarca la unitatea sa militara din Bucuresti, Baneasa. L-au convins pana la urma.

Oamenii erau cam obositi si bautura buna i-a prins repede. Dinu manca pe apucate pastrama afumata, gustoasa si bea pahar dupa pahar. O tiganca tanara din Mizil, una dintre acelea ce veneau in fiecare duminica la Viisoara sa se distreze in compania militarilor, s-a apropiat cam tare de sergent si acesta a respins-o brutal. Tanara a inceput sa-l injure si sa-i spuna tot ce-i venea la gura, intr-un limbaj suburban original si deosebit de colorat. Dinu a baut si mai mult. A cumparat doua damigene a 10 litri de vin fiecare si 5 Kg. de pastrama de buna calitate. Seara s-au intors la unitate, au luat cina si s-au retras la dormitoare. Militarii nu puteau sa doarma. Vorbeau, unii mai beau din sticlele pe care le adusesera de la Viisoara. La fel si sergentul. A mai baut, si-a facut bagajul in care la fundul ranitei enorme a pus pastrama si una dintre damigenele cu vin invelita intre rufele si celelalte lucruri mai moi pe care le avea cu el. Cealalta damigeana urma sa o duca la mana si sa mai si bea din ea pe drum. De la Mizil la Bucuresti trenul personal facea cca. 6 ore. Avea tot timpul. Pe la ora 22:30 ordona stingerea dupa ce goli jumatate din continutul damigenei pe care urma sa o duca, in mana la Bucuresti. Simti o amorteala fierbinte la extremitati si o usoara senzatie de greata dar spera sa-i treaca peste noapte. Soldatii s-au culcat, obositi. Pe la ora 23:00 unii inca mai vorbeau, mai radeau chicotit si nu-l lasau pe Dinu sa adoarma. Faptul l-a umplut de nervi si pe fondul iritant de ameteala si de greata nu se mai putu stapani, tasni din pat ca un porc mistret dintr-un tufis si tipa cat il tinu gura sa urlatoare:

- Desteptarea!... Drepti!.. La capatul patului v-aliniati!

Intr-un minut toti cei din dormitor, vreo 100 de militari erau in pozitia de drepti la intervalul dintre paturi. Se facu liniste. Dinu, in izmene, circula printre paturi, prin fata celor doua randuri de militari in pozitie de drepti.

- De ce nu dormiti, soldati?.. N-aveti somn,..ai? Las ca va fac eu somn cat ati zice peste..Culcat! Toata lumea s-a trantit la podea.

- Drepti!...Culcat!...Drepti!...Culcat!.. Pe sub paturi, scotociti! Hai ostas, misca!... Pe sub paturi, taras!...Drepti! Si o tinu tot asa, mai bine de o jumatate de ora. De la celelalte dormitoare au inceput sa se iteasca unele capete de-ale soldatilor pe usa dormitorului mare. Se observa pe fata sergentului Dinu ca i se facea din ce in ce mai rau. La un moment dat sughita puternic si incepu sa vomite pe propriul pat si pe dusumeaua de lemn. Cei din apropiere s-au indepartat brusc. El s-a trantit in patul plin de propria voma si a adormit imediat. Seful de dormitor, caporalul Stanciu, dadu un ordin scurt:

- Fruntas Boldea. Schema numarul 3! Executarea!

Ordinul insemna inlocuirea continutului ranitei sau geamantanului oaspetelui detasat cu caramizi. Dupa inca o ora toti dormeau sforaind, fiecare pe tonul sau si dormitorul mare zumzaia intreg ca un stup de albine intr-o noapte de vara.

Dimineata, la desteptare, dormitorul mirosea ca o crasma neintretinuta, murdara. Sergentul Gheorghe Dinu nu mai era in dormitor. Se trezise cu noaptea in cap, curatase patul si dusumeaua si plecase grabit, sa nu mai dea ochii cu ceilalti. S-a aflat mai tarziu ca Dinu transportase constiincios pana la Bucuresti ranita sa plina si grea si s-a facut de rusine fata de capitanul Oprea, caruia a vrut sa-i daruiasca marfa adusa de la Mizil. "

O sa va fac eu sa mancati si caramida." , se spune ca ar fi zis Dinu, plin de furie, adresandu-se in gand militarilor de la Mizil, la intalnirea ratata cu superiorul sau de la Baneasa."

Corespondenţa cu autorul Dan David:

Bună ziua,
Va scriu pentru că am citit un text scris de dumneavoastră în revista Clipa în 2003. Era vorba despre o istorie cu un sergent la o unitate militară din Mizil, în 1956. Detaliile poveştii m-au făcut să cred că aţi trecut prin acest oraş ca militar. De fapt, ceea ce mă interesa era să obţin de la dumneavoastră nişte informaţii despre Mizil, aşa cum l-aţi perceput atunci, desigur dacă presupunerea mea este confirmată de realitate. Eu încerc să scriu ceva despre Mizil, mizilean fiind, şi caut oriunde şi orice este legat de Mizil (chiar şi fotografii, cărţi poştale, corespondenţă în care se reflectă cîtuşi de puţin oraşul). Prin urmare, vă scriu pentru a vă cere o mînă de ajutor. Cu consideraţie, C. M.

Bună ziua.
Domnule M., schiţa mea este o ficţiune în cea mai mare parte. Este adevărat că am făcut o vizită la Unitatea Militară a MAI din Mizil în timp ce eram militar în termen, prin 1956 sau 1957, dar în afară de câteva zile petrecute în cazarmă, nu am prea ieşit. Îmi pare rău că nu vă pot fi de folos cu informaţii din vremea aceea. Vă doresc succes în întreprinderea Dv. Cu stimă, D. D.

Mulţumesc oricum. Totuşi, ficţiune fiind, îmi permiteţi să o folosesc, în sensul de a o aminti in întreprinderea mea, chiar cu titlul acesta, de ficţiune, pentru că nici ce a scris Caragiale despre Mizil nu e adevărat întrutotul? Povestea dumneavoastră are calitatea de a da senzaţia de mic reportaj, de amintire, ceva veridic.
Cu respect, C. M.

Cu plăcere. Aveţi acceptul meu şi v-aş ruga să-mi daţi de ştire când sfârşiţi "întreprinderea", poate voi putea citi şi eu. Vă doresc succes. Cu stimă, D. D.

Bună ziua,
Revin cu interesul meu monografic pentru Mizil. Voiam să vă întreb dacă amănuntul referitor la ofiţerii acelei unităţi militare pe care o numeaţi "cimitir al elefanţilor", ofiţeri ai fostei Siguranţe sau ai Securităţii traşi pe linie moartă, era unul real sau doar aţi vrut sa întăriţi tuşa pentru a crea un cadru veridic pentru desfăşurarea poveştii?
Vă întreb despre detaliul acesta pentru că din istorii care ies abia cum la iveală am descoperit că aici au fost, ca mai peste tot în ţară, de altfel, ofiţeri securişti extrem de zeloşi, cu un "simţ al răspunderii" bine asumat şi pus la lucru. Cu respect, C. M.

Nu am nicio dovadă că ofiţerii unităţii militare respective erau un fel de elefanţi, traşi pe linie moartă. Nu i-am cunoscut pe niciunul, de fapt. Ce pot confirma cu certitudine însă, este calitatea deosebită a vinurilor din podgoriile din apropierea Mizilului.
Seara bună! DD