Două urme filologice ale unei iubiri provinciale

În volumul Graiul nostru (texte din toate părţile locuite de români – publicate de I.-A. Candrea, Ov. Densuşianu, Th. D. Sperantia / vol. I România / Bucureşti / Atelierele grafice SOCEC&CO., Societate Anonimă/106-1907), fascicolul consacrat judeţului Buzău începe cu patru texte culese la Mizil, informatoarea fiind o anume Uţa Anton Manole, în vîrstă de 67 de ani la data culegerii (1906). Unul din cele patru fragmente de grai românesc redă o legendă a Sfîntului Ilie. Mai interesante mi s-au părut celelalte trei, nimic altceva decît nişte flash-uri de viaţă cotidiană. Voi reda două dintre acestea trei:

II. Dă Cuzea ştiu c’a vinit odată icea la pod la Brăileanu şî iera o frumuseţă mare. Cuzea ăsta a dat pămînt la lume. Ş’atuncea a ieşît fata lu Iordăchiţă Zapciu, că tat-su iera boier mare şî fata iera gătită numa’n hir dă frumoasă ce iera. Şî iera acolo frumuseţa dîn toată lumea: cînta lăutarii; piste o sută dă scoarţe iera pă jos aşternute. Şî iera un umbrar frumos făcut acolo dă n’oi mai uita nu-ş’cît oi mai trăi. Cuzea ăsta dac’a vinit, a făcut mul ghine ’n ţară, că iel a dat la toţ oaminii pămînturi. Ferice şî halal să-i hie dă sufletu lui!

III. Boieri iera p’atuncea: unu Ghinăraru Mavru, a lui îi grădina aia dă pă şuşa (n.t. şosea) Fata lu Mavru ăsta a loat pă Cantacuzin, care ţîne Mizilu. Mai iera Iordăchiţă Zapciu, car-avea nevastă pă fata lu boier Ispas din Grindu. Fata lu Iordăchiţă a loat pă unu Paul căpitan, maiur, nuş’ce iera. Mai iera Ghiorghe Taciu, Spirea Taciu dă az, Ştefan Băcanu, unu Brăileanu dăla pod, şî alţii care nu-i mai ţîn minte.

Am reţinut-o din cele două texte pe fata lui Iordăchiţă Zapciu, care era frumoasă, nu încape vorbă, unde mai pui că starea tatălui său a propulsat-o, pare-se, în faţa domnitorului în chip de mîndreţe locală, ca mai apoi să-şi lege viaţa de un ofiţer.

S-a întîmplat să descopăr fragmentele astea cînd citeam răsfoiam volumul de la Gramar, Ciclul familiei Hallipa. Citind textul care deschide volumul - nuvela Omul care a trecut, un text mai puţin cunoscut, redescoperit şi publicat integral în 1991 în Jurnalul literar, după apariţiile fragmentare din Cetatea literară şi Sburătorul în anul 1926 -, ai senzaţia că din ciupeli, de ici - de colo, aş putea obţine alte petice despre Mizil. Doar în măsura în care Hortensia Papadat-Bengescu va fi pus la socoteală în scrierea ei oareşce fapte reale. De pildă, apare aici un Club al vînătorilor, despre a cărei existenţă auzisem. Mitu chiar spunea că-i picase-n mînă o fotografie, ajunsă mai apoi la profesorul de istorie Ion Nistor. Atmosfera din jurul clubului, deşi redată în fragmente scurte, are aerul unei realităţi pe care poţi pune degetul: provincia care se străduie cu orice scop să se emancipeze. Spre acest Mizil, „unde cîţiva vînători pasionaţi făcuseră un club al lor, care se măgulea cu tablouri spornice de prepeliţe şi sitari şi bătăi serioase de vulpi şi lupi, cît şi cu agape copioase”, unde „era mai bun tîrgul de vite" (decît la Ploieşti), s-a îndreptat Doru Hallipa, alegere ce i-a scos-o în cale pe frumoasa Lenora, fata accizarului Petrescu. Dintr-o dată am început să fiu atent, să fabulez chiar pe parcursul lecturii şi surpriza a venit nu mult mai încolo:

„Accizarul Petrescu din Mizil nu era vînător, dar avea mania să ţie cîini de vînătoare: o dinastie de setteri minunaţi pe care îi împrumuta prietenilor şi pe urma cărora intrase membru onorific în Clubul vînătorilor.

Lenora, fata accizarului, la epoca acelor partide de vînătoare era o văduvă tînără de tot, cu cap de "înger" şi trup "diabolic". Nu aşa de zveltă ca înainte de locotenentul de roşiori, nici aşa de trupeşă cum o cunoscuse Mini acum în urmă; totuşi cu mult mai multă expresie în forme decît în figură. Un roman senzaţional – care aiurea decît în Mizil ar fi fost un mic scandal – îi împodobea frumuseţea regională. Trei luni abia după căsătorie, tînărul ofiţer se sinucisese cu un glonţ de revolver în odaia de serviciu a cazărmei locale. Cauzele rămăseseră necunoscute. Circulase un moment zvonul unei mici defraudări în ajunul inspecţiei colonelului, dar casa fusese găsită în regulă. O versiune cu totul nedesluşită, în care era amestecată ordonanţa ofiţerului, un fost actor de operetă, pierise abia iscată. Rămînea misterul.
Amorul nebun al tinerilor căsătoriţi fiind romanţa pasională a Mizilului, dacă nu era vorba de bani, nu putea fi vorba decît de nebunie. Tînărul frumuşel şi brun, mort aşa de tînăr şi de enigmatic, fusese repede tîrît în curiozitatea şi interesul public de durerea zgomotoasă a Lenorei.
Leşinase de o sută de ori, se îmbolnăvise grav de aiurări în care vedea pe iubitul ei Paulică, se sculase apoi din boala de lingoare slabă ca un spectru, tuşind ca în "Dama cu camelii" şi copleşise tot în jur cu disperarea ei tragică, cu jocul ei exaltat şi sincer de eroină de roman. Cînd trecea tărăgănat la braţul accizarului prin faţa cafenelei celei mari din Mizil, spre seară, îndoliată şi lîncedă, se auzea printre zaruri cuvîntul "Desdemona", eroină care a avut totdeauna parte de o popularitate cu totul deosebită de fizionomia ei adevărată.”

Am sărit apoi repede la dicţionar. Cînd te inspiri din realitate, schimbi un pic datele problemei, dar nu într-atît de mult. Îmi mirosea o apropiere (tematică fiscală) între cei doi termeni: zapciu şi accizar, aşa că m-am pus iarăşi pe răsfoit:

ZAPCÍU, zapcii, s.m. (Înv.) 1. Cârmuitor al unei plăşi, subordonat ispravnicului (şi însărcinat cu strângerea dărilor). 2. Grad în armată, echivalent cu cel de căpitan; persoană care avea acest grad. 3. Agent de poliţie; sergent de stradă. – Din tc. zaptiye. (DEX ’98)

accizár, accizári s.m. (înv.) Persoană care strângea taxele pe băuturi (accizele). (DAR)

accíz (-ze), s.n. – Impozit asupra unor obiecte de consum. – Var. acciză, s.f. <>Der. accizar, s.m. (agent de consum). (DER)

ACCÍZ//Ă ĕ f. Impozit indirect asupra unor bunuri şi servicii. (NODEX)

ACCÍZ, accize, s.n. 1. Impozit indirect care se percepe în unele ţări asupra unor obiecte de consum. 2. (Înv.) Taxă de consumaţie, de barieră şi vamală. – Din fr. accise. (DEX '98)

Cele două surse îmi par a se lega pe undeva. Căsătoria cu un ofiţer. Numele acestuia: PAUL. Lenora – mare frumuseţe, fata unui localnic înstărit, ca în cazul fetei zapciului. Mai mult, Iordăchiţă Zapciu e căsătorit cu fata unui boier din Grindu (sudul judeţului Buzău; şi e de amintit aici faptul, biografic de altfel, că Buzăul a fost unul din locurile în care a domiciliat Hortensia Papadat-Bengescu, datorită transferurilor soţului său, care practica magistratura), iar Lenora are domeniu la Prundeni, localitate evident inventată. Dar apropierea celor două toponime, prin ceea ce desemnează ele, atrage iarăşi atenţia: grind - prund.

GRIND, grinduri, s.n. Mică ridicătură de teren de formă alungită, care rezultă din depunerile aluvionare ale unei ape curgătoare sau ale mării. – Din sl. grenddu.

PRUND, prunduri, s.n. 1. Pietriş mărunt amestecat cu nisip, care se găseşte pe fundul şi pe malul apelor sau, în straturi, în scoarţa pământului. ♦ Albie, fund de apă (cu pietriş). ♦ Pietriş mărunt care se aşterne pe drumuri sau pe şosele; prundiş. 2. Mal, ţărm, teren acoperit cu pietriş; prundiş; teren format din pietriş. 3. Insulă mică, fără vegetaţie, formată din aluviuni, pe cursul unui râu. – Din sl. prondŭ.

Mi-a plăcut joaca asta, a fost agreabil să apuc urmele unor oameni de acum o sută şi ceva de ani. Măcar gîndul că cineva i-a pomenit, indiferent cum vor fi fost ei, m-a mulţumit. Veşnica pomenire a omului şi personajului. A vieţii şi operei. Ba chiar l-aş căuta şi pe nefericitul Paul prin registrele de înmormîntări ale bisericilor din Mizil, şi, de ce nu, prin cele ale unităţii militare în care o vreme a fost ofiţer un frate de-al lui Eminescu. Voi reveni cu aceeaşi poftă.