Einuiea la Mizil

Într-un oraş de mărimea Mizilului e complicat să organizezi concerte, să-ţi permiţi să aduci trupe pentru care să nu poţi garanta un public. Ca să ai succes e musai să apelezi la trupe mari, cunoscute, ori pur şi simplu umflate de mass-media. Einuiea face o muzică pe care nu mulţi o pot pune în vreo categorie. E şi greu, cu atîta melanj new-age, post-modern sau altcumva aţi putea să-i spuneţi. Ei înşişi îşi ştiu bine locul: world music. Cine este interesat de muzica lor îi va căuta pe internet ori în programele B 24 Fun şi vor da de ceva mai multe detalii.

Ce vedeţi mai jos am suprins în seara de 29 ianuarie 2011 în localul Dona din Mizil. Veniseră să pigmenteze pentru cîteva momente Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigrame „Romeo şi Julieta la Mizil”, de ziua Liceului Grigore Tocilescu. S-a întîmplat să cînte la Dona în seara în care am sosit, a fost un moment inspirat, pentru că a doua zi organizarea festivalului s-a cam dat peste cap şi nu au mai încăput şi acolo. E bine că au apucat să cînte la Dona, pentru că nu a existat vreo presiune a organizării cu desfăşurător etc., iar cele peste 30 de persoane cîte au fost în localul lui Octav au fost scutite de bruiajul unui concert cu audienţă mare. S-a băut şi s-a fumat în voie, s-a pălăvrăgit, a fost în regulă, ca în locurile unde improvizaţia, libertatea sînt la ele acasă.

UPDATE: Ieri, 20 aprilie 2011, am primit următorul mesaj de la organizatorul festivalului, domnul Laurenţiu Bădicioiu:

 

"Salut!
Festivalul Internaţional de Poezie şi Epigrame, al cărui titlu l-ai postat pe miziliada, este "Romeo şi Julieta la Mizil", nu Festivalul de poezie, epigrame şi calambururi „George Ranetti", cum ai scris tu. Ediţia precedentă a fost de poezie, epigrame şi calambururi iar "George Ranetti" nu s-a numit niciodată.
Formaţia EINUIEA nu a fost invitată de noi oficial pentru a participa la festival, deşi apreciem cum cântă. Aveam deja două formaţii invitate: "Trei Parale" şi "Select".
Nu ştiu la ce te referi când comentezi: "pentru că a doua zi organizarea festivalului s-a cam dat peste cap şi nu au mai încăput şi acolo." Nici nu erau în program.
Poate ţi s-a părut prea puţin că au participat Ştefan Cazimir, Mircea Dinescu, Mircea Ionescu Quintus, Corneliu Leu, Corneliu Berbente, Nicolae Dragoş, Lucia Olaru Nenati, Sorin Roşca Stănescu, George Stanca, inspectorul şcolar general Gheorghe Borovină, George Corbu, Elis Râpeanu, Efim Tarlapan etc. Că au participat peste 300 de concurenţi din România şi alte 12 ţări. Nu trebuia neapărat să scrii despre asta. Tu decizi ce este important sau nu pentru tine şi pentru blogul tău, care se referă la Mizilul de azi şi de ieri.
Am vrut doar să corectez câteva mici erori. Te rog frumos să le corectezi şi tu pe blogul tău.
Mulţumesc!
Cu bine!
B.L."

Într-adevăr, greşisem numele festivalului, aşa că am corectat. Îmi cer scuzele cuvenite. Singura explicaţie este graba cu care reuşesc să mai adaug ceva aici, atunci cînd prind ceva timp. Despre prezenţa trupei Einuiea la Mizil ştiam că s-a datorat tocmai acestui festival la care fusese invitată de către domnul director Minea -- directorul Liceului teoretic "Grigore Tocilescu". Cei doi componenţi ai trupei, Călin Torsan şi Silviu Fologea, nu ar fi venit în acele zile dacă nu ar fi fost invitaţi. Mai ştiu că domnul Dumitru Vasilescu, în oraş cunoscut şi apelat de toată lume Mitu, a ţinut legătura cu ei pentru prezenţa lor la Mizil în zilele acelea. Nu era nici o maliţiozitate în ştirea aceasta la care este necesar să rectific unele informaţii. Pur şi simplu asta ştiam despre. Cînd am spus "pentru că a doua zi organizarea festivalului s-a cam dat peste cap şi nu au mai încăput şi acolo", am făcut-o pentru că băieţii de la Einuiea chiar veniseră la liceu pentru a cînta, am fost cu ei în cancelaria unde era trafic, lumea (cei care urmau să apară pe scenă) intra, se schimba, gusta din pişcoturi & prăjiturele ori din sucuri, stătea la discuţii. Aşa am văzut cînd a apărut soborul de preoţi care destul de repede a şi plecat, cu oarecare supărare că desfăşurătorul s-a dat peste cap, după care au fost îmbunaţi şi întorşi. Am spus-scris ce-am văzut, n-am dat cu parul, n-am vrut să inflamez pe nimeni. Băieţii şi-au luat instrumentele din clasa (încuiată) unde le depozitaseră pentru a fi în siguranţă. Le-a şi fost plătit drumul de la Bucureşti la Mizil şi retur (ştiuu că Mitu şi domnul Minea au suportat cheltuiala asta). Nu a fost nici o supărare. Era explicabil ca la un festival, la o aniversare a unei instituţii să poată apărea disfuncţii: lume multă, toţi trag de organizatori, micile întîrzieri atrag după ele altele tot mai consistente etc.
Cît despre invitaţi, aici intrăm pe un teritoriu în care fiecare are opţiuni, preferinţe. Eu nu sînt admiratorul niciunuia dintre cei invitaţi. Asta nu înseamnă nimic, de fapt. Eu nu am fost implicat în acest festival, prin urmare nu văd de ce mi-aş fi dat cu părerea despre. Atunci am venit la Mizil pentru prietenii mei despre cxare ştiam că ar fi trebuit să cînte. Atît. Nu s-a întîmplat -- foarte bine, nu s-a întîmplat. Cu toată ştirea asta nu am vrut decît să semnalez prezenţa lor la Mizil, adăugînd cîteva fotografii şi filmuleţe. N-am vrut să supăr pe cineva. Atîta tot.

EINUIEA

Vezi mai multe video din muzica



IMAG0067

Vezi mai multe video din muzica

Rituri şi firme

Adunînd fotografii cu Mizilul vechi, fireşte că ele încep să se împartă de la sine în tot felul de categorii. Una, evident generală, ar fi aceea a riturilor. Deocamdată am doar două astfel de imagini care imortalizează fiecare cîte o secvenţă a unui rit: Pluguşorul şi Înmormîntarea. Prima observaţie ar putea fi aceea că în alegerea momentelor în care s-au făcut fotografiile au contat locurile unde care s-au desfăşurat secvenţele respective. Este vorba de oraş. Ora;ul ca fundal, decor, scenă. Nu este cazul să fac teorii plicticoase. E limpede că intenţia de a fixa în memorie anumite momente este supusă influenţelor de tot felul, dacă nu este vorba chiar de o accentuare prin prinderea în cadru a unor elemente databile. Cele două secvenţe surprind: a) actualul bulevard Unirii, unde acum se află Monumentul Eroilor, latură de-a lungul căreia în perioada interbelică se găseau sala de bere a lui Vişinescu, o frizerie etc., în secvenţa Pluguşorului; şi b) complexul de magazine de la piaţă, unde în aceeaşi perioada interbelică se afla măcelăria lui Petre Ivanovici, în secvenţa Înmormîntării. În ambele fotografii apar firmele magazinelor. Este o întîmplare, fireşte, să fi dat şi într-o imagine, şi în cealaltă de aceste firme după care se pot face oarece reconstituiri. După aproape 80 de ani, de cînd au fost făcute fotografiile, este destul de dificil să adaugi şi alte informaţii. Eventual se pot face presupuneri. Una ar fi aceea că în relaţia aparat foto — individ — postúri, în decorul urban magazinul ar putea juca rolul pe care la sat îl au macatele, cergile, din care se încropea fundalul pentru familiile fotografiate de regulă în curte. Desigur, nu trebuie trecut cu vederea faptul că în cele două fotografii este suprinsă dinamica ritualului, prin urmare grija pică mai degrabă pe aparatul foto, pe cel care operează cu el, decît pe cei subiecţii fotografiei. În fine, nu ştiu dacă înmormîntarea este a lui Petre Ivanovici, proprietarul măcelăriei, sau dacă pur şi simplu familiei sale i-a parvenit această fotografie doar pentru că în imagine apare firma sa. Mai interesante sînt alte amănunte: vîrstele celor care mergeau cu Pluguşorul (cred totuşi că e vorba de Plugul mare), recuzita unei înmormîntări (dric, trei perechi de cai mascaţi, căciulile cu crengi de brad (?) ale bărbaţilor care conduc dricul etc.).

Din nou Hanul Mareş

Pentru cei cărora nu le vine să creadă că Vila Mareş este actualul, aproape fost, Han: încă o probă. O fotografie făcută de un militar german în perioada primului război mondial. Pe verso-ul fotografiei este scris cu creionul: Schloß von Mizil – Rumänien.

Este recognoscibilă Vila Mareş prezentată în articolul precedent. Există însă un amănunt în plus în sprijinul ipotezei avansate privind identitatea Vilă = Han. În partea stîngă a fotografiei este vizibilă o clădire, în care am identificat crama, exitentă încă, dar aflată în stare de degradare. Fotografiile au fost făcute la începutul anului 2010.

Hanul Mareş

La cafeneaua librăriei Cărtureşti — Verona poate fi văzută zilele acestea expoziţia „moNUmenteUITATE — ansambluri nobiliare extraurbane”. Pentru mai multe informaţii se poate accesa blogul http://monumenteuitate.blogspot.com/, autorii promiţînd că în curînd vor putea pune la dispoziţia celor interesaţi de subiect şi un site.

S-a întîmplat să dau de această informaţie nu chiar întîmplător, discutînd cu un prieten interesat de aducerea în atenţie a unor monumente, elemente de patrimoniu industrial, colecţii etc. Gais, cum îi spun prietenii, a lucrat la cîteva cataloage care scormonesc trecutul, iar acum dezvoltă un portal media de care am mai amintit aici.

Povestea cu monumentele uitate a venit spre mine într-o perioadă în care tata a avut o intuiţie grozavă: tot rulînd pe computer imagini cu Mizilul vechi, şi-a zis că Vila Mareş, care se poate vedea într-o carte poştală din anii ’20 (sec. XX), este clădirea căreia toţi mizilenii îi spun Han. Hanul lui Plutarch Mareş. Fireşte, ar fi necesară o istorie a familiei şi date din arhive pentru a face o istorie a clădirii cu pricina. Fapt este că atunci cînd am achiziţionat cartea poştală, unii au spus că în mod evident respectiva clădire nu mai are cum să fie în picioare, la cît s-a dărîmat din Mizil după distrugerile cutremurelor din ’40 şi ’77. Alţii au spus că acea clădire de fapt nu a fost la Mizil — poate la Ploieşti ori la Bucureşti şi, fiind a familiei Mareş, aşa a apărut scris pe cartea poştală Mizil.

Cu Hanul am cîteva fotografii făcute anul trecut, numai că partea de inferioară a edificiului este obturată de împrejmuirea cu tablă care cred că există şi acum. Totuşi, din ce se vede în fotografie o comparaţie este posibilă. I-am trimis cele două imagini lui Cosmin Pavel (www.abruptarhitectura.blogspot.com) şi i-am cerut o părere de specialist. Un arhitect trebuie să vadă dintr-o privire rapidă dacă o astfel de identificare are vreun temei, dacă e posibilă o investigaţie etc. Şi răspunsul lui a confirmat intuiţia tatălui meu.

„Cred că poate fi vorba într-adevăr despre o rezidire a casei, evident într-un alt stil mai puţin preţios pe nişte fundaţii existente. E posibil ca seismul din 1940 să fi produs stricăciuni serioase casei în forma sa iniţială. În astfel de situaţii fundaţiile şi o parte din zidurile parterului erau singurele elemente ce puteau fi reutilizate. Elementele care susţin ipoteza sunt:

- conturul asemenea al celor două cladiri;

- intrarea în centrul relativ al faţadei principale;

- colţul din stânga rezolvat avansat şi teşit la 45 grade;

- rezalitul avansat al părţii din extrema stângă;

- numărul şi poziţia golurilor de pe faţadele vizibile în ambele ipostaze;

- cota parterului (înălţimea demisolului) egală;

- prezenţa volumului înălţat din extrema dreaptă a imaginii ce ar putea corespunde terasei etajului din stadiul actual;

- soclul şi pereţii din piatră ai demisolului „hanului”;

- persistenţa simplificată a unor elemente decorative ale casei din cartea poştală în cazul hanului — balustrada semirotundă cu baluştri a scării principale, pietrele de colţ redate din tencuială situate stânga-dreapta intrării.

S-ar putea vorbi şi de un posibil transfer stilistic, vulgar ce-i drept, de la o etapă la alta. Casa din cartea poştală se încadrează într-o sinteză de elemente din vocabularul academist francez ce are la bază stilul Renaşterii franceze Louis XIII. În Bucureşti există o serie de clădiri construite în acest stil având ca puncte recognoscibile folosirea paramentului de cărămidă încadrat în bosaje de piatră, socluri înalte de piatră făţuită, acoperişuri înalte, piramidale, acoperite cu ardezie. Arhitecţi care au lucrat în stilul acesta  în Romania: Grigore Cerchez — Casa Niculescu Dorobanţu (strada Manu, fostă Lemnea), Louis Blanc — Palatul Ministerului Agriculturii, Casa Take Ionescu.

În România, acest stil (al Renaşterii franceze Louis XIII) s-a îmbogăţit cu elemente romantice-neogotice (turnuleţul agăţat în extrema dreaptă a volumului  înalt din cartea poştală) şi a fost adesea denumit în grabă neogotic. Probabil proprietarul vilei Mareş ştia că locuinţa sa poseda asemenea capricii neogotice, aşa că după cutremur el sau urmaşii săi au introdus termenul (neogotic sau mai degrabă gotic) în noua temă de proiectare. Ceea ce a rezultat nu e nici pe departe neogotic, ci doar un asamblaj de volume mai static şi mai greoi, dar nu lipsit de calităţi, cu ferestre în arc frânt.”

După 1989, Hanul a găzduit o perioadă Clubul Copiilor, apoi a fost concesionat unei firme producătoare de băuturi spirtoase. Cum acea afacere a sfîrşit prost, a se vedea o legendă rescrisă aici cu ajutorul unor frînturi culese ici-colo, concesiunea şi-a schimbat destinatarul. Acum, în faţa Hanului, la şosea, este un complex de agrement cu piscină. Hanul, fiind dispus mai în spate, spre calea ferată, mai are probabil de aşteptat pînă la o posibilă restaurare.

Explorările studenţilor de la arhitectură în cadrul proiectului „moNUmenteUITATE — ansambluri nobiliare extraurbane” au vizat Banatul, Crişana, Maramureşul şi Transilvania. Poate că nu ar strica şi o privire dincoace de Carpaţi. În Muntenia ca şi în Moldova sînt suficient de multe construcţii care nu au anvergura acelor ansambluri şi nici prestigiul nobiliar, dar care merită atenţie. Unele mai există şi încă pot fi salvate. Sînt vile, conace, crame... Spun multe, clădirile în sine, alături de poveştile localnicilor, despre un anume fel de viaţă. Nu e în intenţia mea să ridic laude acelor timpuri. E vorba mai degrabă de a nu da cu piciorul unor locuri în jurul cărora încă se poate construi altfel decît în felul hidos care a mutilat atîtea oraşe în ultimii 20 de ani.

La final, un articol apărut în revista Verbum,  anul I, nr. 7 - 12, iulie - decembrie, 1990, scris de istoricul Mihai Sorin Rădulescu despre poetul Dinu Mareş, articol unde este amintit în treacăt şi castelul lui Plutarc Mareş.

Cruci de piatră

Anul trecut — 2010 — s-a întîmplat să fac împreună cu cîţiva colegi, la Muzeul Ţăranului Român, o expoziţie care a avut un subiect tocmai bun de explorat: crucile de piatră. În drumurile prin ţară poţi vedea adesea astfel de cruci, fie că dai de ele la drum, pe cîmp, ori la cimitirele de ţară. Există zone privilegiate, unde carierele de piatră au putut da naştere unor adevărate rezervaţii de artă ţărănească. Zonele acestea nu sînt multe în ţară. În schimb, pietrari puteau asigura pe vremuri comerţul cu astfel de cruci şi pentru regiunile de cîmpie, acolo unde existau cereri. Dealul Istriţei, identificînd într-un mod mai degrabă generic zona, dar şi dealurile Năienilor şi ale Tohanilor sînt un astfel de areal unde se pot face explorări pentru a schiţa, atît cît se mai poate, o poveste a artei pietrăritului.
Deşi copilărisem la Mizil, nu mai fusesem la Pietroasele ori la Năieni, acolo unde aflasem că aş fi putut da de astfel de poveşti. Poveştile le mai ştiam pe ciupite, de ici, de colo. Dar una e să apleci urechea la o poveste frumoasă — vorba dulce mult aduce — şi alta e să baţi locurile cu pasul tău. Aşa că am pornit împreună cu Marius Caraman: să fotografiem, să filmăm, să înregistrăm ce ne-ar fi putut ajuta mai degrabă pentru o expoziţie-eseu decît pentru una exhaustivă. Şi-am început cu Pietroasele.

■ ■ ■

Ion Moacă. Dacă se întîmplă să cauţi pe internet informaţii despre comuna Pietroasele, în multe reportaje vei găsi numele lui. Zis şi Gogu. Gogu Moacă. Căutam pietrari şi localnicii ridică din umeri. Unii au murit, alţii s-au lăsat. Îşi aduc apoi aminte de Moacă — un artist. Are pietroaie, sculpturi — scrupturi — chiar la stradă. Nu sînt şanse să-l ratezi, deloc. Ajungem. Probabil că există un ritual. L-am văzut şi anul trecut, cu altă ocazie. Aşa am ajuns şi anul ăsta, ştiind deja ce-i poate pielea. Iese nevasta, ne descoase, îşi face calcule. Foarte rapid dovedim probe de încredere şi-l strigă. Gogu Moacă coboară în curtea pietruită. Ştie foarte bine ce trebuie să facă pentru a ne da ce crede că ne trebuie. Ia la rînd sculpturile, le prezintă ca la o revistă de front. E limpede că există un ritual. Un călăreţ aflat la poartă este Ştefan cel Mare. Are o coroană, o cruce pe piept, plauzibil. Are chiar şi un pistol în mîna dreaptă. În curte, alt călăreţ. Îl lăsăm să-şi joace rolul de gazdă. Deci, acesta este încă un călăreţ, dar atît. Anul trecut sesizasem şapca de pe capul acestui cavaler şi mi se păruse că ar aduce cumva cu Ceauşescu. De cum i-am făcut cunoscută impresia mea, a recunoscut. El era, Ceauşescu.

De data asta n-a zis nimic. N-a vrut să-şi bată capul, să se complice inutil. Personalizările trag după ele poveşti, or afară e zăpuşeală, ceea ce ne face clienţii unei reţete minime. Scoatem camera video, filmăm fiecare arătare de piatră, fotografiem, apoi ne trage spre o masă acoperită, un fel de foişor. Aduce acordeonul, care are şi o replică în piatră şi pusă în braţele unei santinele, de asemenea din piatră. Cîntă şi populare, şi valsuri. Are un acordeon hodorogit, abia gîfîie. Poveştile se amestecă, nu sîntem slăbiţi deloc de eforturile de a fi gazdă bună. Noi ne forţăm să o alegem pe cea mai generoasă. A lucrat la Viticola, la şosea (Ploieşti-Buzău), unde a făcut de toate. Era universal — vorba lui. Apoi aflăm că întîi a cîntat la fluier. Desigur, le scoate şi fluieră sîrbe, hore... În timpul ăsta, soţia se ocupă de facerea ţuicii. Pe masa noastră apar nişte sticle cu vin alb, foarte dulce. Poveştile continuă să curgă în reportofon, apoi se mută pe o verandă pentru a ne arăta şi numărul pe care nu-l bănuiam. Acordeon plus o tobă artizanală cu pedală la care cîntă simultan. Încă un om orchestră. După ce crede că e suficient, deşi nu ţi-ar trece prin cap ideea vreunui calcul meschin din partea lui, ne duce în cimitir. E un ghid bun, ştie ce merită fotografiat şi ne poartă dintr-o pîrloagă în alta. Ne arată o cruce făcută de el, e mulţumit de realizare, şi o luăm iarăşi din loc. Întîlnirea asta ar trebui să fie începutul. Un om ca Gogu Moacă nu trebuie lăsat să-ţi scape, îmi zic. Şi pornim din nou pe urmele crucilor de piatră care apar la fiece răspîntie. Mă aleg de la el cu un preş din cîrpe cu înăditurile circulare şi cu un pumn de alune de la alunul din curte. Un ţăran navetist întors la muncile casei. O casă cu multe sculpturi.

■ ■ ■

Crucea Manafului, cea mai impresionantă dintre crucile peste care dai la tot pasul sub dealurile care trec din Prahova spre Buzău, pe şoseaua Ploieşti-Buzău. Multe dintre ele sînt de găsit în vii, aşa cum este şi Crucea Manafului. Localnicii spun că deşi este în evidenţele patrimoniului naţional, cînd au fost retrocedate proprietăţile Crucea Manafului ar fi fost cedată cu parcelele de vie celor care şi-au recuperat acele pămînturi. Neglijenţă? Rea intenţie? Fapt este că acum Crucii Manafului îi lipsesc grinzile care făceau vizibile intenţiile celor care au ridicat-o. Cîţiva localnici ne-au spus că o persoană din Mizil le-a furat, dar nimeni n-ar curajul să se ducă la poliţie şi să spună. Acum cei patru stîlpi ce o înconjoară într-un patrulater dau apă la moară celor avizi să o compare cu complexul de la Stonehenge. Este neîngrijită, năpădită de ciulini, scaieţi, buruieni. Numai să ştii că un pic mai la nord de şoseaua Ploieşti-Buzău există această cruce monumentală, aşa te-ai abate din drum. Drumul dintre vii este un drum de pămînt care dă în satul Greceanca, lîngă cimitirul cel nou.

Localnicii ne-au spus că pentru a o scoate din izolare şi nepăsare autorităţile au gîndit un proiect de mutare a Crucii Manafului undeva în satul Greceanca pentru a putea fi mai accesibilă turiştilor, însă ideea nu s-a putut concretiza. Cele trei zile în care am bătut drumurile pe dealul Istriţei şi în împrejurimi nu ne-au permis ceva mai mult decît o documentare foto. Am găsit în schimb două surse documentare care pot spune ceva mai mult despre acest monument. Unul este cartea „Sculptura ţărănească în piatră” (Gheorghe Aldea, Editura Meridiane, 1969), al doilea este monografia „TOHANI. Oameni şi legendă” (Viorel Şoldea, Ciprian Şoldea, Ioana Şoldea) din care am extras fragmentul următor:

„Crucea Manafului este o cruce monument, aflată la distanţă
egală de circa 2,5 km faţă de satele Breaza, Greceanca, Săhăteni, Năeni şi la 7
de Perşunari. Crucea înaltă de 4 m, cu baza de 0,65 m pe 0,44 m este înscrisă
într-un patrulater cu latura de 1,55 m, creat de patru stâlpi verticali având
fiecare 2,4 m înălţime şi o bază cu latura de 35 de cm la sol şi 25 la înălţime.
Ei ţineau suspendate în capete patru prisme patrulatere de aceleaşi dimensiuni,
având ca secţiune un pătrat cu latura de 25 de cm la capete. Partea superioară a
prismei este prelung arcuită, având în zona centrală 35 cm. Doar una dintre
prisme se mai află sus. Una a fost doborâtă de paznici în vara anului 2007, când
şi-au construit surla pentru odihnă, iar două au dispărut în ultimii 7 ani.
Toate sunt confecţionate din calcar dur, parţial metamorfizat, provenit din
carierele de la Năeni-Istriţa. Câţiva oameni din Năeni, printre care şi N.
Coman, susţin că nu este piatră de Istriţa, că pietrarul, chiar dacă este din
Bădeni, a lucrat crucea în altă parte. A fost adusă la amplasament, conform
legendei, pe sanie, acţiune sprijinită de Doamna Ghica. Nu ştie cine este
această doamnă, ştie că nu este localnică şi că ar fi originară de pe Valea
Tisăului. Un alt domn, mai tânăr, spunea că ştie de la bunicii săi că în
apropiere de cruce acea Doamnă avea o casă monumentală.
Când am vrut să fotografiez crucea în august 2007, păzitorii câmpului au devenit violenţi. Se
temeau că vreau să le fac rău. S-au liniştit abia când le-am oferit ceva
sunători de hârtie, ca semn al iubirii lor pentru iarba dracului.
Printre sătenii celor patru sate circulă părerea că numele adevărat ar fi Crucea
Monahului. Aceştia nu ştiu sensul termenului manaf, traducându-l incorect prin
cuvântul uriaş. Manaful era un cârjaliu, un tâlhar din bandele turcului
Pazvan-Oglu, care terorizau la începutul secolului al XIX-lea Oltenia sudică.
Crucea ridicată în anul 1846, ... în zilele înălţatului nostru domn Gheorghe
Dimitrie Bibescu Voievod, aşa cum stă scris în partea vestică mijlocie, a
braţului vertical al acesteia, nu putea fi dedicată unui păgân şi nici unui
tâlhar. Ca urmare, cel de al doilea sens al cuvântului manaf, cel de VITEAZ, ar
putea fi luat în consideraţie. Ridicat într-o zonă nelocuită (dacă nu admitem
existenţa casei Doamnei), acest monument magnific mă gândeam că este inspirat şi
cinsteşte o personalitate deosebită, un mare eveniment, sau le are în vedere pe
amândouă. M-aş fi bucurat ca el să preamărească pe vitejii lui Mihai, pe marele
Domnitor, în ciuda faptului că fusese înălţată după 246 de ani de la acea
impresionantă ciocnire. Nu aceasta a fost motivaţia, deşi unii oameni din zonă
au această credinţă. Marcela Marin şi Iuliu Marin, în lucrarea La poalele
Istriţei, apărută la editura Vega, Buzău, 2008, amintesc şi ei de ipoteza
monahului şi a uriaşului şi de cei care le-au lansat în scris.
Pe faţa sudică şi nordică a crucii, în zona mijlocie, stau scrise numele ctitorilor. Ei sunt
Ioan Postelnicul sinu Popa Costache Dinu Cârjan ot satul Vispeşti şi fiii săi.
Sculptor pietrar a fost Iordache Vrabie din Bădeni. În primăverile şi verile
anilor 2000-2005 am trecut cel puţin de două ori pe săptămână pe lângă crucea
Manafului. Am recitit cele scrise pe ea, dar abia în vara lui 2007, revăzând
paginile de manuscris, am sesizat legătura CÂRJAN-CÂRJALIU-MANAF. Pe calculator
vedeam o singură pagină, doar cele de manuscris, întinse pe masă, m-au luminat.
În semn de admiraţie faţă de cruce şi ctitor, lumea a zis monumentului Crucea
Manafului. Poate că locul ales pentru amplasamentul acestuia se poate lega şi de
ciocnirea din 1600, pentru că plecând pe valea din estul crucii şi mergând spre
nord-vest se ajunge la Năianca.”

■ ■ ■

După trei zile de bătut satele aflate pe dealurile Istriţa şi Ciortea prada este mai degrabă cantitativă: o mie şi ceva de fotografii, douăsprezece înregistrari audio şi patru casete miniDV. În plus, ceea ce dă şi consistenţă drumurilor făcute în mare grabă, nouă cruci de piatră pe care parohia Greceanca, comuna Breaza — jud. Buzău, le-a donat Muzeului Ţăranului Român. Pentru că expoziţia pe care o plănuiam avea să fie o anexă a Tîrgului iconarilor şi al meşterilor cruceri, nu ne rămînea decît să ne lăsăm în voia drumului, cu gîndul că o documentare prealabilă ne-ar fi scutit de surprize. Şi surprizele au venit: încercînd să obţinem cîteva cruci de la cimitirul din Bădeni, părintele paroh Mircea Constantin ne-a spus că mai degrabă ne-ar servi cu cîteva din cimitirul parohiei Greceanca. Sînt şi mai vechi acolo, ne-a spus, şi nici nu mai bateţi drumul pînă sus, la Bădeni. Trecusem prin Greceanca, dar în afara unor desene cu Maica Domnului de pe nişte cruci destul de recente rămăsesem cu nimic. Doar o nedumerire, după discuţia cu părintele, la telefon. Despre ce fel de cruci îmi vorbise? Aveam să aflăm după două săptămîni, cînd am ajuns din nou la Greceanca împreună cu părintele consilier Adrian Ionescu de la Episcopia Buzăului şi Vrancei — în drumul nostru de documentare spre Bădeni ratasem unul dintre cele mai frumose cimitire rurale dintre cele pe care le văzusem pînă atunci. Era cimitirul vechi care împrejmuia biserica veche, însă fiind la ieşire din sat, mai în deal, dar cumva ascuns faţă de drumul care urca la Bădeani, fusese lăsat cumva în voia soartei. Dacă de biserică se îngrijeau părintele paroh şi consilierii, cimitirul era în partea lui cea mai veche năpădit de buruieni, scaieţi, lăstăriş. O documentare serioasă acolo este realmente o expediţie temerară. Am descoperit chiar şi cîteva din crucile pe care Gheorghe Aldea le remarcase la rîndul lui în anii ’60, cînd se documentase pentru cartea „Sculptura ţărănească în piatră”. Am ales patrusprezece cruci, numai că în doi oameni era mai degrabă imposibil să le scoatem pe toate şi să le încărcăm. Am păstrat cîteva din cele pe care le selectasem şi din ochi am ales altele, care erau deja scoase din pămînt, abandonate şi ele vegetaţiei abundente. La Greceanca era cu totul altă atmosferă decît cea de la cimitirele din Călugăreni şi Gura Vadului (jud. Prahova), unde crucile fie că păreau o instalaţie cu cireşi şi fără morminte, unele vechi de aproape 150 de ani, o grădină mai degrabă, fie sugerau o rezervaţie a pietrăritului găzduită de parohie de ţară. Asta este o parte din povestea acestei expoziţii. Un circuit al cimitirelor acestor dealuri sînt o lecţie de meşteşug, o vizită făcută unor locuri unde patina timpului a lucrat într-o manieră care învecinează nişte obiecte simple, fireşti cu arta adevărată, nesupusă convenţiilor, modelor.

Cimitirul Călugăreni

Cimitirul Călugăreni

Cimitirul Gura Vadului

Cimitirul Gura Vadului

Cimitirul Năieni

Cimitirul Pietroasa Mică (sculptate de Gogu Moacă)

Cimitirul Bădeni

■ ■ ■

Dumitru Ardeleanu este bădenar defel. Din Bădeni a plecat cu 60 de ani în urmă. Prima dată cu armata, în Bucureşti, undeva pe-aproape de Cişmigiu. Bucureştiul îl ştia cît de cît de cînd mergea cu crucile de piatră în Obor. În Bădeni erau mulţi pietrari, una din puţinele îndeletniciri, în afara vinăritului. Pietrar era şi tatăl lui, bunicul... Colectivizarea l-a împiedicat, ca pe mulţi alţii de-acolo, să-şi ţină o gospodărie aşa cum avuseseră ai lui pînă atunci. După armată s-a aşezat în Mizil, împreună cu vărul lui, Nicu Lupu, pietrar şi el. Au continuat să aducă piatră de la cariera din Bădeni, unde sînt şi galerii de zeci de metri lungime. În drumul nostru în zonă am ratat galeriile. Nu am dat decît de peretele mare în care s-a săpat ani de-a rîndul, dar de galerii nici urmă. A rămas ca pentru o a doua descindere să ne pregătim serios să explorăm şi aşa ceva.

Ajunşi în Bădeni am întîlnit un prieten prieten din tinereţe al lui Dumitru Ardeleanu, Marin Şerban, care abia de ne-a mai îngăimat cîte ceva despre pietrărit. În curte mai are cîteva cruci abandonate, cu scrisul şters, pe care le rescrie, le redesenează la cerere.

Întîi l-am însoţit la cişmea, apoi ne-a dus la biserică, ne-a arătat crucea lui Cristea Cîmpeanu, un pietrar apreciat în Bădeni, şi printre crucile vechi a început să-şi amintească una-alta. El ne-a zis de Dumitru Ardeleanu, bun meşter... O spunea ca pe o recomandare: că la el ar trebui să mergem, adică.
Dumitru Ardeleanu are 80 de ani. Ne-a primit sub bolta cu viţă din curtea plină cu cruci din marmură şi mozaic. Cele din piatră nu se mai caută, prin urmare s-a reorientat. Băieţii lui, doi la număr, s-au apucat şi ei de meseria asta, fiecare are atelierul lui. Am auzit sub bolta lui o mulţime de poveşti în tihna după-amiezei. Ne-a dus apoi în atelierul lui al cărui dos este de fapt gardul cimitirului din Mizil. Trecerea de la piatră la marmură şi mozaic l-a obligat să modifice substanţial inventarul atelierului. Locul gradinei, al buceardei şi ţiului a fost luat de flexuri de diferite mărimi, tipare pentru crucile din mozaic. Ne deschide apoi uşa din fund care dă chiar în cimitir, lîngă casa lui de veci: un cavou de piatră care de o parte şi de cealaltă a intrării are basoreliefuri sculptate tot în piatră. Ne spune că are multe lucrări făcute în cimitir. Revenim în curte şi reluăm poveştile. Ca şi Gogu Moacă, spune despre sine că este universal. Asta înseamnă că face de toate. Nu poate sta locului. Scoate din beci vin făcut de el. Ne arată că întreaga casă e lucrarea lui. Şi partea electrică, zidărie, zugrăveli, tot. Cu Nicu Lupu au făcut în cîţiva ani o biserică din piatră, în Boldeşti-Gradişte, mai jos de Mizil, spre Urziceni. Universal. Au mers la tîrguri în tot Bărăganul, şi cu cruci, şi cu vin. Acum se lucrează altfel, numai pe comenzi. Lucrurile s-au schimbat. Deplînge starea lucrurilor în general, degradarea valorilor, educaţia tineretului... Apoi, din nou la muncă: şi la 90 de ani cred că o să muncesc, ce-o să pot face, că de stat nu pot sta...

Povestea lui Dumitru Ardeleanu, pe îndelete, am înregistrat-o şi poate fi ascultată aici:

Cruci de piatra interviu Ardeleanu 1 - interviu cu pietrarul Ardeleanu - Mizil (1)

Asculta mai multe audio ambientala


Cruci de piatra interviu Ardeleanu 2 - interviu cu pietrarul Ardeleanu - Mizil (2)

Asculta mai multe audio ambientala

Cruci de piatra interviu Ardeleanu 1 - interviu cu pietrarul Ardeleanu - Mizil (1)

Asculta mai multe audio ambientala


Cruci de piatra interviu Ardeleanu 2 - interviu cu pietrarul Ardeleanu - Mizil (2)

Asculta mai multe audio ambientala

■ ■ ■

Acestea sînt fotografii din expoziţia pe care am reuşit s-o facem în mare grabă. O expoziţie care şi-ar putea avea locul şi la Mizil. Acolo le-ar spune multe mizilenilor. Cum acolo exerciţiul distanţei nu există decît prin părăsirea oraşului pentru Ploieşti, Buzău, Bucureşti ori aiurea în lume, aşa cum dintotdeauna s-a întîmplat cu tinerii din Mizil, o astfel de expoziţie ar putea fi o încercare de autoreflecţie. Dar în Mizil expoziţiile cam lipsesc (în perioada asta chiar a fost o expoziţie, în clădirea primăriei, sub auspicii europene). Sau poate un muzeu ar fi potrivit, ceea ce lipseşte oraşului. Dar nu un muzeu aşa cum există pe oriunde, în orice oraş de mărimea Mizilului. La Mizil, conceptul, discursul unui muzeu ar trebui să împrumute ceva din modul de existenţă al oraşului, de permanentă trecere, de popas, de tîrg, de gară etc., nicidecum unul cu istoria oraşului şi-atît. Crucerii-pietrari din dealurile la poalele cărora se află Mizilul au venit, ca atîţia alţii din aşezările rurale din apropiere, la oraş, au preluat mai uşor comenzile celor din cîmpie. Pe subiectul acesta voi mai scrie oricum în următoarele postări. Pînă una-alta, fotografiile din expoziţia "Cruci de piatră" de la Muzeul Ţăranului Român de anul trecut:

Abruptarhitectura

De bună seamă, mizilenii au observat anul trecut capela ridicată în imediata vecinătate a bisericii Sf. Ioan Botezătorul. Poate puţini ştiu că noua capelă parohială a fost proiectată de un mizilean, Cosmin Pavel, în colaborare cu Cristina Constantin.

De multe ori mi-am propus să le semnalez activitatea, vizitabilă înmediul virtual pe blogul http://www.abruptarhitectura.blogspot.com/, tot de atîtea ori eşuînd din varii motive prin mărunţişurile zilei. Măcar acum, în ultima zi a anului 2010, în locul unei urări pentru toţi mizilenii de a face lucruri bine gîndite precum Cosmin Pavel, vă invit să faceţi un tur pe blogul pe care îşi postează proiectele. La mulţi ani!

Romeo şi Julieta la Mizil — 2011

Deşi nu ştiu cît mai poate ajuta anunţul ăsta pe Miziliada, îl postez. Peste două zile se consumă termenul de înscriere la concursul „Romeo şi Julieta la Mizil — 2011”. Detaliile le puteţi găsi aici şi aici.

Auzită în Mizil

Nu mi-a venit să cred. Eram cu Mitu la Marin Ion, fost reprezentant al romilor în cadrul Primăriei. Fusesem pus în temă de Mitu: e un om cumsecade, ştie istoria romilor din Mizil, îi ştie pe toţi aici în oraş (romii). Nea Marin sau nea Ion, habar n-aveam care îi este prenumele, nu s-a ferit să spună că nu-i e ruşine de etnonimul "ţigan". Întîlnirea a fost mai degrabă una preliminară, să ne cunoaştem, să dăm mîna, să ştim de unde să ne luăm data viitoare. Tot povestind vrute şi nevrute, auzim la el expresia "picior de Paris". Aşa cică era numit Mizilul. Colocvialitate, bîrfă, băşcălie -- Dumnezeu ştie cum o fi ieşit expresia asta. De ce?, am vrut să ştim noi în următoarea secundă. Domnule, a zis domnul Marin sau Ion, oricum domnul Marin Ion, la Mizil găseai orice-ţi poftea inima. Ca-ntr-un oraş mare. Ca-n Paris, se-nţelege. Dacă Bucureştiul era "Micul Paris", atunci Mizilul, cu privirea şi piciorul ades prin Bucureştiul unde se comercializau vin, legume, crucile de piatră din zonă şi atîtea altele, ei bine, Mizilul putea să aspire măcar la statutul de genunchi al Parisului. Gară era, bulevard era (Carol), evident era şi primărie, era teatru, era Grădina Mavrului, era Catedrală (biserica Sf. Ioan), era şi bîlci, moaştele Sfintei Filofteia fuseseră aduse, Brâncoveanu avusese conac acolo (Armanu), aerodrom era, gîrlă era, statuie, piaţă, asociaţie de vînători, post de jandarmi, regiment de infanterie, bibliotecă, farmacie şi cimitir, negustori, hotel, şcoli, cîrciumi, casă de toleranţă şi atîtea altele existau şi ele. Prin urmare măcar pe-un picior de oraş mare, fie el şi Parisul luat exemplu, se putea lăuda Mizilul că şade.

Ajuns acasă, l-am întrebat pe taică-miu dacă a auzit vreodată de aşa ceva -- picior de Paris. Răspunsul a fost uimitor: Da! Şi mi-a dat argument lista de mai sus, cu ce avea, cu ce se putea înfăloşa Mizilul.

Graphicfront

Citeva din maruntisurile personale petrecute in Mizilul trecutului recent: de curind si pe acest front al aducerilor aminte graphicfront

Rapid Mizil

Am primit informaţia la timp, pe taste am sărit ceva mai tîrziu: o întîlnire la stadion între reprezentanţii primăriei şi un investitor. Se pare ca Mizilul va avea iar o echipă de fotbal: Rapid. Aş fi preferat Steaua. Fosta Steaua Mizil e mai de găsit în memoria mizilenilor, anii 80-90 nu au rămas chiar atît de mult în urmă. Rapid Mizil e ceva mai în spate, anii 60-70. Steaua Mizil a fost mai cunoscută decît Rapid Mizil. Oricum, e bine că vom avea din nou fotbal. Dacă se adeveresc zvonurile. Dacă negocierile se vor transforma într-o înţelegere. O ştire şi aici.

Piaţa la Mizil

Am primit de la colegul Costin Moisil următoarea semnalare:

Scrisoare din 4 octombrie 1834, Mănăstirea Căldăruşani, de la Macarie Ieromonahul către logofatul Nicolae, sameşul Sfintei Mitropolii

”Boieriule, eu am cercetat pentru toate legumile şi zarzavaturile ce sînt trebuincioase pentru iarnă cum să vînd la Bucureşti, şi cum în Ploieşti şi în Mizil, duminica la zi de tîrg, pentru că vin sîrbii grădinari din părţile Buzăului şi le vînd, iar linte şi fasole nu se găseşte nici la cîmp, nici la baltă, nici la aceste tîrguri.”

Un Mizil ascuns

După o perioadă de părăsire (ascund motivele) Miziliada mi-a făcut din nou cu ochiul. Deochiul s-a deochiat acum (29.10.2010, 09:35 am) descoperind un poem: 21 de secunde într-un Mizil ascuns. Autorul, Leonard Ancuţa. Nu ştiu dacă Leonard Ancuţa are vreo legătură cu Mizilul, alta decît cea de referinţă strict literară. Aşa că, nepricepîndu-mă să prezint cărţi, poezie sau proză sau roman, las linkul, pur şi simplu: 21 de secunde într-un Mizil ascuns.

O ieşire din adolescenţă, la Mizil

“Cînd eram clasa a opta, fiind nevoiţi să optăm pentru un profil de liceu, am ales Liceul Militar. Era printre cele mai bine cotate, alături de Liceul Pedagogic şi Liceul Sanitar. Nu ştiam ce înseamnă, cu ce se mănîncă milităria. Ştiam doar că simpatizam ofiţerii nemţi din filmele cu al doilea război mondial. Explicaţia pe care mi-am dat-o destul de repede era simplă: sora bunicului meu se măritase cu un neamţ încă dinaintea războiului, locuiseră o vreme în România, pentru ca după război să plece definitiv în Germania Federală. Ăsta a fost unul din motivele care m-au întors din hotărîrea de a da examen la liceul militar, o condiţie obligatorie pentru admitere fiind aceea de a nu avea rude în străinătate. Tata cred că a fost reţinut în privinţa carierei militare timpurii dintr-un alt motiv – eram prea firav şi timorat pentru a mă arunca într-un regim cazon. În plus, eram şi cam împrăştiat, tot timpul cu gîndul la fotbal, la stadionul aflat în apropierea casei noastre. Şi cum era contabil, m-a direcţionat la clasa de profil economic (pentru agricultură) a Liceului Agroindustrial din oraş. Era o clasă căutată, singura cu profilul ăsta din judeţ. Ar fi urmat să devin contabil de IAS sau CAP. Tata s-ar fi descurcat cumva cu nişte pile şi m-ar fi tras apoi după el, în comerţ. Aşa s-au făcut socotelile viitorului meu. În vara anului 1987 am intrat al doilea pe listă la economic. Mama şi soră-mea tot au ieşit în oraş să vadă rezultatele, deşi ştiau deja că luasem. Le vedea lumea, era o chestie de mîndrie. Am început liceul sufocat de ritmul pe care proful de mate înţelegea să ni-l insufle. Ca un boxer în corzi eram şi, pentru a mă sustrage confruntării cu tabla, reuşeam printr-un soi de concentrare, credeam pe-atunci, să mă fac invizibil. Fără să exagerez, un an şi ceva nu am ieşit la tablă la orele de matematică. N-am apucat bine să ne scuturăm, nu ne dăduseră mustăţile şi a venit 1989 cu treapta a doua, o punte a suspinelor, unde elevii se mai selectau, unde pilele se puneau la treabă foarte serios. Aveam examen la matematică, cunoştinţe economice şi cunoştinţe social-politice. Ultimele două materii erau contopite într-un singur examen. Era cumplit pentru că eram nevoiţi să tocim multe şi lungi citate din discursurile Ceauşescului. Proful cu care făceam meditaţie la matematică, altul decît cel de la şcoală, m-a întrebat dacă am început pregătirea şi la celelalte materii, la care meditator nu putea fi decît domnul Manea, proful nostru de la liceu, ins lins cu alifii mii, pe care-l credeam şi vedeam ţinînd filosofia şi economia politică la degetul mic şi-n multe ale locuri secrete. Fapt este că la cursurile lui ne domina o teamă pe care n-o puteam dezamorsa cu nici un chip. Păream nişte pui la incubator, dependenţi de mediu, iar mediul era un cabinet capitonat cu lozinci, tabele, scheme economice pe un fundal roşu aprins. Poate din cauza asta am refuzat ideea de a mă pregăti cu el la celelalte două materii. Aveam un comportament evazionist, nu prea concepeam confruntarea. Cireaşa pe tort fusese selecţia mea la lotul de juniori al Stelei Mizil, un lot lărgit, care avea să mai suporte modificări. Tata, care la rîndul lui jucase fotbal tot la juniori, n-a fost de acord să împart pregătirea pentru treaptă cu fotbalul şi a trebuit să renunţ. În atmosfera asta au venit examenele. La mate am luat 9,12, la celălalt 4,25. Parcă astea au fost notele, sau ceva pe-aici. Media, defavorabilă. Căzusem al treilea sub linie. În familie s-a evitat dramatizarea situaţiei. Bine, făcusem şi eu ceva în sensul ăsta. Rezultatele se aflaseră pe căi ocolitoare cu cîteva zile înaintea afişării. Ştiam că picasem, dar din nou refuzul confruntării mă lovise şi nu puteam să fac altceva decît o mică scenă. În ziua ştiută, mama şi soră-mea s-au pornit din nou spre rezultate. Eu mi-am făcut toată dimineaţa treabă prin pod. De-acolo era cam greu să auzi ce se-ntîmpla în casă, motiv întemeiat pentru a lua pulsul întoarcerii maică-mii. Am jucat admirabil, pentru mine a fost o probă depăşită, iar urmarea a fost o discuţie matură, cu cărţile pe masă: încotro o apucăm? În timpul verii lui ’89 am tot bătut drumurile la Ploieşti cu maică-mea pentru redistribuire. Am simţit o umilinţă cruntă, pe care pînă la un punct mi-o asumam, n-aveam ce face. Mă aşteptasem la nişte ieşiri incontrolabile din partea părinţilor şi cînd colo lecţia era mai dură cu comportamentul ăsta cu mănuşi. În final am fost redistribuit la Liceul Agroindustrial Bărcăneşti, la cîţiva kilometri sud de Ploieşti. Mă trezeam la ora 4.20 pentru a lua o cursă de navetişti plină pînă la refuz. Eram precum un iepure încolţit de haită, de vînători... Citind proza lui Nedelciu, 8006, de la Obor la Dîlga, am recunoscut atmosfera celor trei luni de navetă înfiorătoare. Ajungeam în gara Ploieşti Sud de unde luam Informaţia Bucureştiului pentru rubrica de sport, Libertatea de azi, şi aşteptam într-un frig din ce în ce mai pătrunzător cursa pentru Bărcăneşti. Eram cel mai bine cotat în clasa de zootehnie unde ajunsesem. La teze, lucrări, extemporale, eram cel mai căutat cu privirea şi cu şoapta. Naveta începuse să mă tăbăcească, iar contactul zilnic cu ploieştenii părea să mă şmecherească un pic. Era o adevărată faună mediul în care ajunsesem, începusem să mă obişnuiesc, unele alianţe şi prietenii se înfiripaseră destul de repede şi aveam şi un soi de regim de protecţie. Mă resemnam, mă consolam, şi pe deasupra începeam să fac impresie artistică cu muzicuţa mea în practica de vie, porumb sau seră. Totul s-a spulberat în chip fericit în decembrie ’89. Pe 21 decembrie, în vreme ce mama forja Albaluxul cu rufele noastre comuniste, la televizor vedeam rumoarea. Cam cu o lună înainte devenisem partenerul tatei la audiţiile lui Neculai Constantin Munteanu de la Europa liberă. Ştiam ce se întîmplase în celelalte ţări comuniste şi aşteptam cu sufletul la gură scînteia şi la noi. Cînd s-a întîmplat, ai mei erau la serviciu. Cum eram obişnuit să deschid de unul singur radioul pe frecvenţa Europei libere, am făcut-o şi atunci pentru a dubla radioul public. Informaţiile interferau. Am vrut să merg la tren. Era simplu, ai mei stau la două case de gară. Mi-am dat seama imediat că nu ar fi fost un gest cugetat, de vreme ce l-aş fi lăsat singur pe Manu, care avea 10 ani. A urmat povestea cu revoluţia, cu teroriştii, cu împuşcatul dictatorilor, cu FSN-ul, cu fondul Libertatea, cu Lambada, Black, The Christians şi Sinead O’Connor, pe care descătuşarea i-a adus în case anticipînd venirea Occidentului în fortăreaţa neo-stalinistă de la Bucureşti. Au fost zilele şi nopţile şnur în faţa televizorului, ca şi cum sfîrşitul lumii s-ar fi dat în direct. Şi-a mai fost politica, bineînţeles. Cu Iliescu ne-am lămurit de cînd cu Dumitru Mazilu, retrăgîndu-se în scena cu tancul, parcă la Televiziune. Marşul partidelor politice din 28 ianuarie ’90, cînd cu sula-n coaste, a fost confirmarea şi a unora din cele ce se întîmplaseră în zilele dinainte, dar şi a multora dintre evenimentele ce-aveau să vină. Dar, peste toate astea, trebuia să înceapă şcoala, totuşi. Tata mirosise că trebuia profitat. Împreună cu părinţii celorlalţi trei elevi aflaţi imediat sub linie la examenul din vară de la economic a pornit la noul Minister al Învăţămîntului. Nu ştiu cît a durat zbaterea lor, cert e că s-au întors cu o aprobare pentru suplimentarea clasei de economic cu patru locuri. Cu alte cuvinte puteam reveni printre colegii mei. Mai apoi, cercetînd cererea aprobată, am realizat că semnăturile favorabile aparţineau lui Mihai Şora şi Sorin Antohi, noii mai-mari ai învăţămîntului românesc. De perspectivele mele în privinţa învăţămîntului economic s-a ales praful. După scurte tatonări, am renunţat la ideea de a merge la examen la ASE. Mi se părea că Facultatea de Drept e mult mai onorabilă. Însă începutul tranziţiei i-a îndemnat pe ai mei la o variantă mai sigură: învăţămîntul militar. Şi ca să împac şi capra şi varza, am ales Facultatea de Grăniceri, unde a doua specializare era cea juridică. Aşa am ajuns la Sibiu, în 1991. Pînă la urmă tot sub arme. Restul e o altă poveste.”

Mai multe în înregistrarea audio de aici.

Zvon

Umblă vorba de ieri prin Mizil că echipa de fotbal Petrolul Berca va face o fuziune şi se va transforma în Rapid Mizil. Ar fi o realizare. Mizilului parcă i s-a uscat vlaga de cînd echipa de fotbal a fost pusă pe butuci. Cu această nouă fuziune s-ar repeta povestea de la începutul anilor '80, cînd ICIM Ploieşti a fuzionat cu Rapid Mizil şi a rezultat ASA Mizil, viitoarea Steaua Mizil. ATunci au venit la Mizil, printre alţii, portarul Afiliu. Interesant este ca Petrolul Berca a purtat la înfiinţare, în 1949, denumirea de Steaua Berca. Poate că ar fi fost mai nimerită revenirea la denumirea Steaua Mizil, consecventă atît cu istoria mai îndepărtată a Petrolului Berca, dar şi cu cea recentă a fotbalului mizilean. De altfel, mulţi încă ştiu de Steaua Mizil, dar nici Rapid Mizil nu-i de lepădat -- e o istorie în spate, dar pe care din ce în ce mai puţini o ştiu. Ce m-ar mai încînta ar fi faptul că la Petrolul Berca a jucat în anii '80 vărul meu de-al doilea, Eusebiu Protopopescu, pe care l-am văzut chiar în meci de campionat la Mizil, pe-atunci tot în Divizia C

Aveţi aici parcursul Petrolului Berca în Divizia C, seria III, din campionatul în curs de desfăşurare.

Flacăra olimpică. La Mizil

Tata mic. Nu se poate tata mic fără tata-mare, sub niciun chip. Eu nu i-am zis niciodată tata-mic. Tata pur şi simplu, atît. Lu’ tataie i se spunea, într-adevăr, tata-mare. Acum îl văd pe tata redus la scară. Un ţînc. Eu sînt obişnuit cu un ditamai omul, de cînd mă ştiu, aşa îl ştiu şi pe el. Deci... tata mic. Tocmai am descoperit o poză cu el, singura din copilăria lui. Şi îmi tot bat capul cu amintiri, se tot zbat să nu rămînă ascunse. După ce o vreme l-am asasinat cu întrebări: Cum erai cînd erai mic?, deodată tata-pici începe să se mişte. Aşa se porneşte filmul. E un film mai vechi, cu multe variante, cu remake-uri. În primul rînd foarfecele, le ţine în mînă sigur, dar nu ştiu cum naiba de le-a dibuit. Stă în gura podului. Liniştiti şi taie. Sînt ziare. Multe ziare, abonamente făcute de bunicul lui, fost vatman în Bucureşti, anii 20. Lu’ tata i se spunea Nicu a lu’ Marin a lu’ Radu Hoţu, pe motiv de hîrşire prin şmecheriile Bucureştilor. Şi tata-mic îi taie ziarele acolo, în gura podului, şi îi e ciudă că babele îi spun aşa şi rîd cu dinţii lor sparţi. Bate puţin şi vîntul, aproape perfect. E în regulă pentru că tata-mic asta voia, să prindă un pic de vînt. Curtea e albă. Aerul la fel, albul pluteşte încet, se lasă pe pămînt, îl acoperă. Din pod plouă cu jumătăţi şi sferturi şi alte mici unităţi de ştiri, din ţară şi de peste hotare. De fapt nu plouă, ninge. Şi va mai ninge pînă cînd tata-mare va slobozi un Paştele mă-tii! Sigur îl va alerga prin curte. Lucrurile se leagă în felul lor. Cum mă fac şi eu mai mic, foarfecele apar deodată şi în mîinile mele. Tot în gura podului. Tai şi eu la fel de pasionat. Fără niciun gînd rău. Tata e la piaţă, pînă la 11 mai e timp de tăiat. Iar cînd va sosi nu se va sinchisi de ce fac eu în pod. Pînă la 11 e musai să termin şi eu, totuşi. Meciurile încep la 11, la două case de noi. Muzica se porneşte de la tabela de marcaj încă de la 10.30, atunci începe lumea să se-adune. Stadionul e cea mai mare bucurie a mea. Sînt încă mic, îmi permit nişte libertăţi şi continuu să tai. Umplu o pungă de 1 leu cu fîşiuţe din caiete mai vechi şi mă pregătesc de meci. Aşa e în fiecare duminică, în Divizia B. E o chestie să fac o ploaie albă pe o suprafaţă mai mare. Mi se pare corect. Oamenii evoluează, ştiu de la şcoală asta, tind spre alte zone, mai întinse. Aşa sînt cuceritorii. Eu voi albi terenul cînd vom da gol. Bimbo, şeful galeriei, va da iar tonul la:

Frunzuliţă de stejar,
Clubul nostru-i militar,
Şi Steaua el se numeşte,
Tot oraaaa-şul îl iubeşte, la, la, la, la!
Tot oraaaa-şul îl iubeşte, la, la, la, la!,

şi vom exploda cu toţii într-o singură voce. Sînt mai multe cîntece la care pur şi simplu ne pulverizăm. Le băgăm pe toate. Sînt şi scurte, uşor de ţinut minte. În unele primăveri aveam noroc cu doi ţigani, un bunic şi un nepot. Veneau cu comédiile de undeva din Moldova. Aveau o trompetă şi o tobă, aveam atmosferă ca în Spania, cu Manolo al lor, de la galeria lui Atletico Madrid, care se plimba cu o tobă dolofană de-a lungul primului rînd al tribunei. Cînd am promovat în B, după ultimul meci din campionat la Poiana Cîmpina, s-a făcut chiar şi un imn. Tata a fost la meciu-ăla, în deplasare, eu n-am putut. Cred că n-am avut voie, nu mai ştiu de ce. Poate că era pericol de bătaie, era o etapă decisivă, interese mari. Trebuia să promovăm noi, nu Chimia Brazi, ăsta era aranjamentul anul ăla. Imnul îl ştia tata, eu ştiam alte strigări, cu:

Festival, festival,
Mizilu’ dă recital!

Roşu albastru sînt culori frumoase,
Roşu albastru sînt victorioase!

Sîntem bolnavi de agitaţi ce sîntem. Cam ăsta-i dignosticul, pe bunelui bune. Am prins şi eu un steag, din nu ştiu cîte, special comandate de uzina militară. Toată tribuna mare flutură. Eu am şi punga în care fîşiile de dictando cu Coşbuc, Topîrceanu, Vlahuţă, Brătescu-Voineşti, Goga aşteaptă. M-am gîndit mai bine, eu aştept aici să arunc literatura română în aer. Am o plăcere de mă cac pe mine. În tribună totul e să ai bojoci, să bagi mare. Bimbo ne bagă-n isterie. Şi ăllalt, cu plete, care are fular cu Barcelona. Unii zic că a fost la meci, la finală, dar nu prea cred. Alţii că e cumnat cu Lăcătuş, apoi că e o rudă, dar nu aşa apropiată, ca un cumnat. Pe urmă, alţi alţii, că tipu’ lucreză la combinatul de vin de la Tohani, că de-aia are el o legătură cu Lăcătuş, care vine la Mizil să ia vin. Se mai spune şi că de fapt e vorba de Piţurcă, nu de Lăcătuş. Eu mă uit tot timpul la fularul lui. E ceva sfînt. Ceva sfînt pe cineva care nu merită. Cam aşa ceva. Sînt electrizat.

Întotdeauna cînd sosesc acasă mă gîndesc la tata şi zic că poate semăn cu el. Nu-mi pot scoate din minte foarfecele alea şi drumurile pe care le-a tot făcut prin judeţ, pe la tot felul de cooperative, în revizii. E posibil să fi fost un fel de ducaci, dar nu ca frate-su, care a muncit în Egipt, Ucraina, Kazahstan şi Astrahan. Tata nu depăşea judeţul. Cînd şi cînd mergeam cu el la meciurile din deplasare, singurele noastre aventuri. Erau ceva şi astea. Lunea aveam ce povesti la şcoală, toată clasa consemna călătoria mea microbistă. Păcat că echipa noastră juca altfel în deplasare, mult mai prost decît acasă. De cele mai multe ori o furau, iar noi ne întorceam trişti. Aşteptam trenul în restaurantele gărilor şi mîncam pe apucate pîrjoale sau macrou marinat. Mîncam şi-n tren şi mă uitam pe fereastră la casele care se transformau în dungi mohorîte pe geamul securizat. Acasă tata se ducea direct la radio, asculta rezultatele, apoi făcea clasamentul. Îmi era clar cum stăm cu golaverajul. Duminica următoare treceam din nou la foarfeci, aveam meci acasă, trebuia să batem la scor. Aşa se scurgea timpul meu, printre etapele Diviziei B.

* * *

Acum şi mai mic, mic la fel ca toţi picii care sar pe-aici şi mă ţin după nişte oameni, care sînt mulţi, destui. Mergem spre capătul oraşului, spre Săhăteni, iar mai încolo e Buzăul. E şi tata cu mine, atîrn de mîna lui, mă mai desprind, cînd aşa, cînd aşa, şi e şi muzică. Nu-mi dau seama de care, dar se aude foarte tare şi sînt şi foarte multe culori care sar primprejur. Îl întreb încă o dată pe tata: Unde mergem?, iar el îmi răspunde mereu la fel: La han? Şi eu îl întreb iar: De ce? El îmi răspunde ca de fiecare dată: E carnaval! E primul meu carnaval. Car-na-vaaaa-aaaal!!! E şi singurul de altfel, şi nu ştiu să mai fi prins aşa ceva, nici cu ce ocazie s-a întîmplat asta nu mai ştiu. Dar e frumos, frumos ca ziua, frumos ca noaptea, adică frumos ca orice lucru care e pur şi simplu frumos. Mă bucur şi eu, văzînd că toţi se bucură, şi vorbesc între ei cu rîs şi cu strigături, şi mi se pare că trebuie să fac la fel ca ei. Acum văd că sînt prea mulţi copii, şi aud şi o doamnă care parcă ar spune ceva despre 1 IUNIE. Tata mi-a zis de curînd că de fapt era de 23 AUGUST.
La han sînt mascaţii. E hanul lui Mareş. A fost un boier, spune tata, care a fost primar... Plutarch Mareş. Cînd a zis Plutarch mi-am închipuit un individ care mînă o plută pe o apă de munte. Dar noi am venit aici pentru mascaţi? -- îl întreb. E vară, adică nu e iarnă, de-aia sînt mulţi. E şi un indian, îmi place indianul. Îmi place mult, foarte-foarte mult. Penele, mai ales, care coboară pe toată spinarea, parcă e o reptilă, am văzut una într-un atlas zoologic. E un ţigan, nu e indian de-adevăratelea, îl aud eu cum vorbeşte, dar şi dansează ca indienii fiindcă e talentat la d-astea, zice tata. Pe urmă apare şi un cowboy, care are tot ce-i trebuie. Apărători de piele pe picioare, centură, pistoale şi pălărie. Şi e pe un cal care sare în două picioare. Mai sînt şi alţi costumaţi, dar nu ştiu ce sînt ei. Acum ne întoarcem prin centrul oraşului cu multe case dărîmate după cutremur şi miroase mult a praf. Lumea se bucură la fel de mult şi cîntă la fel ca la început. Eu am obosit puţin, dar tata spune că pînă la stadion e puţin de mers şi o luăm pe strada Spitalului. La poarta spitalului au ieşit mulţi bolnavi în halate care sînt colorate ca o cărămidă. Unii sînt bandajaţi. Unele femei au cîte o burtă mare, de la barză. Trecem şi de ei, trecem şi de curtea lui Nae Ghirimoc, care face ca Tarzan prin copacii din parc, trecem şi de şcoală. Acum chiar am ajuns la stadion, care nu ştiu cum arată, dar am auzit de el de la tata. E mare şi are o tribună mai în spate. Mergem acolo, ne urcăm şi îi vedem pe toţi mascaţii pe teren. Tata zice că este şi un car alegoric. Pe carul alegoric este un nene care este în chiloţi şi îşi arată muşchii. Tribuna e plină de copii care strigă cu toţii. E prima excursie pe stadion. Îl văd şi pe un nene cu părul roşu, cu pantaloni largi jos, cu dunguliţe, cu un sacou albastru, pantofi albi cu un vîrf ţuguiat şi un papion ca o privighetoare. Atît ar mai lipsi, să cînte. Stă în tribună mai sus decît noi şi întorc capul să văd cum mai arată. Toţi întorc capetele. Unii curioşi, alţii copleşiţi de respect. Pare un vrăjitor. Tata-mare mi-a spus nişte poveşti, mi-a spus şi mama. Poveşti cu vrăjitoare, nu cu vrăjitori. Dar el chiar cred că seamănă cu un vrăjitor. Are şi nişte cute pe faţă, nimeni nu e ca el în toată tribuna asta şi cred că el o să facă să dispară şi indianul şi cowboy-ul şi carul alegoric cu muşchiulosul în chiloţi. Apoi nu va mai fi nimeni pe stadion şi noi vom pleca acasă cu toţii şi ne vom aşeza la masă. Întorc capul să văd cînd face vrăjitoria. E Luchi, îmi răspunde tata. Niciun om nu are numele Luchi, n-am auzit pe nimeni aşa. E clar, Luchi e vrăjitor. Unul mare, mare de tot, pe cît de mic, mic de tot, sînt eu. Mult mai tîrziu am aflat că Luchi era faimosul homosexual al Mizilului.

* * *

Cînd şi cînd îmi depozitez în folderele Miziliadei rămăşiţele, mi-am făcut obiceiul ăsta. Rareori rămăşiţe materiale, precum obiectele. E destul de greu să le păstrezi, şi mai greu să le laşi pe mîna altora, chiar propriei familii. Singurele legături cu trecutul rămîn amintirile, vagi sau puternice, urmărindu-te constant sau năvălind fără a le anunţa nimic. Evenimentele propriei mele copilării, marile momente ale vîrstei de aur le-am petrecut pe stadion. Abia ce începusem clasa a patra, în 1982, şi ne-am mutat la gară, dar la fel de bine puteam spune că ne-am mutat la stadion. Dar, tot scormonind, scociorînd cu insistenţă, tot n-am dat de povestea flăcării olimpice. Nu se lipise cum trebuie, nu fusesem un suport bun pentru un eveniment aşa de mare. Stăteam la bloc atunci, eram ceva mai mic, ce-i drept, şi mă holbam de unul singur la televizor îndrăgostit, la doar şapte ani şi ceva, de Nadia Comăneci. Era Olimpiada de la Moscova despre care nu ştiam mare lucru. Începusem să prind oarece lămuriri din vocea comentatorului, dar privirea mea pe ecranul Stassfürt-ului era a unui străin de aproape tot ceea ce însemna sport. Afară de Nadia, desigur. Nu-mi amintesc meciuri din 1980 aşa cum mă văd chiar şi acum în sufragerie, spre seară, întins pe recamier, învelit cu o pătură subţire ori cu un cearceaf şi tremurînd pentru Nadia.

Înainte de a începe Olimpiada se ţinuse -- bineînţeles -- şi ritualul flăcării olimpice, cu sosirea pe stadion a torţei în aşteptarea mulţimii ţărmurită de uimire, dar mai ales de mîndria unui popor şi a unei ideologii care scindase în două lumea olimpică, încît numărul ţărilor neparticipante aproape să se înjumătăţească.

Despre toate astea nu ştiam atunci mare lucru. De fapt, nu ştiam nimic. Am fost extrem de mîndru cînd peste patru ani, la Olimpiada de la Los Angeles, România a ieşit pe locul trei. Dar şi atunci lumea olimpică, cealaltă tabără, blocul comunist, refuzase participarea în chip de răspuns la reacţia SUA de la Olimpiada precedentă. România a mers şi într-o parte, şi în cealaltă. Şi cu ruşii, şi cu americanii. Cum s-ar zice, o jumătate de om călare pe o jumătate de iepure şchiop -- c-aşa-i românul.

Abia după ce m-a sunat Mitu să-mi spună că i-a adus cineva o fotografie de-atunci, de cînd flacăra olimpică a trecut şi prin Mizil, mi-am amintit că se adunase lumea de-a lungul Şoselei Mihai Bravu, dar şi că nu am fost în faţă, să prind îmbulzeala, nebunia, euforia. Prin urmare nu am ce povesti, nimic altceva decît o mărturisire scurtă: A trecut şi prin Mizil! Mi-amintesc!

Dar am auzit una-alta, aşa că de povestit întotdeauna se găseşte, doar să zgîndări un pic oamenii. Atunci mulţi elevi au fost mobilizaţi de la şcoală. S-au mobilizat şi unităţile economice locale, primăria, toată suflarea. Prin urmare, flacăra olimpică a fost primită cum se cuvine şi din fotografia pe care am obţinut-o ar putea rezulta că la Mizil s-a întîmplat una din cele 27 ceremonii, una mai mică ce-i drept, planificate a avea loc cu ocazia parcurgerii traseului prin România. Mai multe amănunte despre traseul flăcării olimpice din 1980 -- aici. Aducerea aminte presupune mici declicuri, şi de data asta tot imaginii îi datorez o bună parte din poveştile acestei postări -- desigur, şi celor care mi-au furnizat-o. Fotografia surprinde delegatul rus în faţa Policlinicii, pe Şoseaua Mihai Bravu, întîmpinat tradiţional cu lăutari şi fete în costume naţionale.