Totalul afișărilor de pagină

luni, 9 aprilie 2012

O duminică la Mizil

Întîmplător -- 1 aprilie 2012. Venisem de sîmbătă seara, cînd am și ieșit un pic pentru o cafea la Alexandra Cafe. Și dacă tot eram la Mizil, aveam și aparatul foto cu mine, gata să fotografiez orice scăpasem în alte dăți. Bineînțeles, îmi propusesem să iau cîteva cadre și cu cei care aveau să pornească pe biciclete în Marea Ieșeală, evenimentul despre care aflasem, știre de ultimă oră, că fusese interzis de primar.
Duminică dimineață era un frig care te trimitea la o cafea, la un ceai, tăindu-ți poftele excursioniste, oricît de dozate ar fi putut fi. Pe platoul cu obelisc nu era nimeni, așa că am pornit în încercarea de a recupera. Voiam o fotografie mai bună, și oricum actuală, cu locul unde fusese gogoșeria lui Blaj Ivanovici. Față de imaginea postată pentru tema asta, o fotografie de acum doi ani și ceva parcă, acum se simțea o diferență: în incinta împrejmuită cu același gard de tablă s-a înălțat vegetația. Din ruine. Asta e soarta ruinelor. Dacă nu sînt contemplate, adicătelea niște ruine întreținute întocmai ca niște bibelouri, pentru ca trecutul să aibă coada vîrîtă cîtuși de puțin în prezent, să-i putem vorbi, să-l putem asculta, atunci ele vor fi redate naturii, cam ca în sloganul comunist de prin anii 50: nu știu cîte hectare de luncă au fost redate agriculturii. Uite că mai sînt suprafețe care sînt redate naturii.  Absolut întîmplător am auzit zvonul că terenul ar aparține lui Gabriel Sandu, pedelistul plecat din Mizil prin filiera Relaxa și ajuns pentru o vreme ministru al telecommunicațiilor -- informație neverificată.



Tot învîrtindu-mă prin centru, am observat că totuși cîțiva bicicliști se adunaseră. Mă gîndeam că totul se va fîsîi. Că n-or să pornească spre Valea Unghiului. Seara aveam să aflu de pe facebook.com că au ajuns acolo, că au făcut cîteva pase cu mingea pe un tăpșan. M-am mai învîrtit prin centru, iar cînd am revenit la obelisc nu i-am mai văzut.



Eram sigur de un lucru, că într-o dimineață ca asta aveam să mă tot învîrt, cum se spune pe românește, ca un coi într-o căldare. Și tot învîrtindu-mă mi-am amintit că pot să adaug la arhiva mea cîteva din casele vechi pe care nu le-am fotografiat. Una este pe strada 24 Ianuarie. Eu știam că acolo a stat domnul Carasopol, dar apropiindu-mă și intrînd în vorbă cu un domn aflat în curtea cu pricina am descoperit că mă aflam în eroare. Casa aparține doamnei Roman, care se află cu domiciliul în București.  






Învîrteala în  jurul cozii produce amețeli, iar în Mizil, dacă trebuie să aștepți ceva sau pe cineva, trebuie să te așezi la o cafea, altfel te vei tot învîrti precum Geo Bogza minute bune sperînd că vei găsi ceva la vederea căreia / căruia să spui: În sfîrșit! Amețeala se poate trage și de la surpriza pe care o poți avea chiar mai devreme, după ce nu vei fi apucat să faci suficient de multe ture cît să-ţi spui plictisit: Hai să stau oleacă, totuși!
Surpriza mea a fost să văd soclul pe care va fi înălțat capul (de bronz?) lui Adrian Păunescu. Sau poate va fi chiar un bust, ceea ce va îngroșa bugetul și buzunarele. Deocamdată soclul. Trist pandantiv, indiferent de personajul ce va fi așezat închip de moaște ale memoriei unui loc. Totuși, în privința lui Păunescu: 1.) nu poate fi vorba de moaște, oricît de metaforic am manevra cuvîntul; 2.) el nu aparține memoriei acestui loc -- Mizil; 3.) dacă va fi forțată includerea lui în memoria locului unde îi va fi înălțată imaginea sculpturală, ea va fi legată în chip simbolic de clădirea Policlinicii, unde o vreme a funcționat Raionala de Partid Mizil; 4.) justificativ, vor apărea argumente care-l vor lega de dosul fostului sediu al Raionalei, adică de Casa de Cultură, rebotezată anul trecut Centrul Cultural ”Adrian Păunescu”, ceea ce va activa o nefericită redundanță, ca să nu-i spunem pe de-a dreptul: o cacofonie. Sugerasem că mă voi referi doar la soclu. Da, negrul cu care a fost îmbrăcat te face să te gîndești că în parc va exista și un buton, desigur roșu, la acționarea căruia soclul negru va coborî cu tot cu bust în adîncurile pămîntului. O fi murit Adrian Păunescu, dar să-l pui pe un soi de catafalc vertical, placat, că doar nu drapat, cu negru -- ăsta da priveghi prelungit. Păunescu's Wake fără un dram de Joyce prin preajmă.
Zilele trecute tot amînasem transcrierea impresiilor de călătorie, cînd primesc vestea: L-au pus pe Păunescu! Bineînţeles că pentru primărie este un eveniment. Sper că mai există indivizi mohorîţi precum sînt eu, nu de dragul mizantropiei ori al vreunei înclinaţii spre belirea celor ce-şi bat joc de bani, cît pentru simplul ataşament faţă de bunul simţ. Nu, Consiliul Local nu are oameni simţitori.









În vecinătatea estică a Centrului Cultural "Adrian Păunescu", un parc. Un parc care era ceva mai mare atunci cînd eram copil şi locuiam pe strada Teilor. În mijloc era o sculptură care trebuie să fi fost făcută de meşterul Nicolaie Craioveanu, un artist popular de fel din Pierşunari, dar crescut la Năieni (în curînd voi posta ceva şi despre el), care a mai avut astfel de lucrări şi în curtea Spitalului Orăşenesc, în special în preajma terenului de tenis. Cum parcurile şi amenajările specifice sînt o găselniţă administrativă care trebuie să accentueze activităţile (nu sînt împotriva parcurilor, cît sînt împotriva lucrului prost făcut) primăriilor, şi parcul acesta pare a fi fost mai degrabă bifat decît gîndit. Fiind sufocat de blocul aflat la nord, Centrul Cultural la vest, supermarketul Lidl la est şi cămăruţele LTOR la sud, nu se deosebeşte prea mult de o curte a unei închisori.


Am trecut pe trotuarul de-a lungul Centrului Cultural și am făcut stînga pentru a vedea alt părculeț care are în mijloc o fîntînă, așa mi se spusese. Și l-am găsit. Este vorba mai degrabă de o amenajare a unui spațiu unde fuseseră garaje. Fiecare regim înlătură urmele altuia, asta știm, istoria e plină cu asemenea acțiuni. Fără discuție că o înșiruire de garaje nu poate fi decît un peisaj apocaliptic pentru anul 2012, dar mă îndoiesc că părculețul care le-a luat locul poate trece drept o pledoarie pentru natură. Nimic altceva decît un soi de piedonizare a Mizilului -- bucureștenii sau mizilenii bucureștenizați înțeleg despre ce vorbesc.





Cocoțat pentru a prinde un cadru cît mai larg am fost interpelat de un cetățean: Sînteți de la ziar? Zic: Nu! Și am fost lăsat în pace să-mi văd de treabă. Evident că mă rodea curiozitatea. I-am zis: Dacă vă pot ajuta cu ceva... M-am apropiat. Și domnul a făcut și el cîțiva pași spre mine, oarecum întrebător, nu mă cunoștea, carevasăzică, de ce face tipul ăsta poze, pentru ce... Deci ziceți că nu sînteți de la ziar... Zic: Nu, dar dacă vreți să faceți ceva public v-aș putea ajuta. Zice: Credeam că sînteți de la ziarul Mizilul. Zic: Nu. Zice: Domle, avem aicea o problemă. Blocul ăsta, îl vedeți, i se-nfundă canalizarea, n-are cădere. La noi, aicea, se colectează de la toate blocurile alelalte și merge canalul pînă la colț, și acolo se unește cu ce vine de la Școala nr. 1. Mai departe merge spre șosea. Dar e conducta subțire, domle, și refulează. Uitați acolo -- și-mi arată spre un colț al Policlinicii, fosta Raională de Partic, adică în dosul Centrului Cultural --, dacă mergeți mai aproape o să vedeți cum a dat pe-afară. Acum mai e cum mai, că e frig, dar cînd s-o încălzi o să fie prăpăd.
Am mers spre acel colț de clădire și, într-adevăr, băltea. Deranjant din cel puțin două puncte de vedere: 1.) O disfuncție a avut efecte la o distanță chiar mai mare decît s-ar fi putut previziona; 2.) Zona unde canalul a refulat este în proximitatea Policlinicii, a Centrului Cultural, a unei alei și a unui loc de joacă pentru copii.







Omul m-a întrebat iar: Și ziceți că nu sînteți de la Mizilul... Zic: Nu, nu sînt, dar o să pun fotografiile pe internet. Cel care era cu el a încercat să-l lămurească: Le pune-n altă parte, bre. Probabil că știa de Miziliada, habar n-am. Apoi a reluat: Uitați, tot blocul ăsta are apă și rahat la subsol. A mai venit cu vidanja, dar n-a putut să facă nimic. E prea strîmtă conducta. Trebuie să fie lucrare serioasă. Între timp mai apare un domn care mă lămurește: Am făcut noi, asociația de locatari, hîrtii către primărie, dar degeaba. După un timp m-am întîlnit cu domn primar și i-am adus aminte și mi-a zis să trecem pe la el, la primărie să discutăm să vedem ce se poate face. Dar situația asta e de ceva timp. Și e grav, că a început să puște fierul beton în apartament de la umezeală. Vă dați seama ce o fi la subsol. Dacă nu se intervine, o să fie nasol pentru rezistența blocului și în caz de vreun cutremur... Ferească Dumnezeu! Cel dintîi intervine iar: Vedeți pompa asta? De-aici ne alimentăm. Tot blocul. Între timp îl lămuresc că sînt mizilean, că am un blog, alte mici detalii: al cui sînt, unde stau ai mei. Aaaa, păi îl știu pe taică-tu. Nu avea el un frate care juca fotbal? Zic: Da, Nelu. Zice: Da, juca pe la Codlea, c-a plecat din Mizil. Zic: La Codlea, la ICIM Brașov. A murit. Zice: Eee, nu mai spune! Cînd? Zic: În 98. Apoi: Dar dumneavoastră luați ceva că faceți fotografiile astea? Zic: Nu. Le fac că sînt mizilean. Zice: Bine, tată. Așa!




De remarcat totuși adecvarea fîntînii din părculețul placardat la situația canalizării din imediata apropiere. Îmi venea s-o botez Fîntîna Tăcerii, prea au aglomerat băncuțele alea în jurul unei gropi cimentuite și placate cu gresie. Dacă primăria nu va face nimic în privința reabilitării sistemului de canalizare pentru blocul pe care tocmai l-am amintit, din fîntînă s-ar putea să susure rahatul, ca la colțul Policlinicii. Oricum, e salvatoare prezența acelei pompe tot acolo, la doi pași. Cu un furtun se poate umble bazinul rotund.



Mi-am continuat drumul prin centru. La obelisc nu mai era nici urmă de biciclist. Speram să fi plecat măcar cîțiva. În final am intrat la Alexandra Cafe unde am aflat pe scurt povestea siglei Mizilului, siglă care încă nu există, din cîte am înțeles, cel puțin nu potrivit condițiile formale stabilite de Comisia de Heraldică. De la cafea am apucat-o pe bulevardul Gării și am oprit zece minute la bariera de la șoseaua care se bifurcă spre Baba Ana și Conduratu. Mi-am zis că ar fi bine să prind acum cîteva cadre cu una din cele mai vechi clădiri cu destinație industrială din Mizil. Este vorba de un centru de rafinare a țițeiului care a aparținut lui Mișa Litinschi, cel care a avut și clădirea în care a fost locat după război Dispensarul TBC. După război, acestui centru de rafinare a țițeiului i-a fost schimbată destinația, clădirea adăpostind multă vreme birourile Cooperației de Consum, în vecinătatea lor, într-o incintă destul de largă, aflîndu-se depozitele ICR (Întreprinderea Comercială Raională). Depozitele, majoritatea tuturor clădirilor din acea incintă, au fost demolate. Printr-o minune, clădirea cea mai veche a rămas (ce tip vagon). Chair este un martor care ar trebui păstrat. 






A fost o zi mohorîtă. Cam atît. Mai mult, la cîteva zile după avea să fie amplasat bustul lui Păunescu. Acum, în vreme ce mă străduiam să postez impresiile astea, un coleg mă întrebă, după ce îi rezum povestea cu bustul și cu Casa de Cultură: Dar ce le-a venit să-l multiplice pe Păunescu? N-am știut ce să-i răspund. I-am zis totuși: Pentru că-i place primarului, cred -- amintindu-mi că văzusem pe internet niște fotografii cu o sindrofie care a avut loc acasă la primar, un interior  garnisit cu tot ce poate face obiectul unei ornamentații în globalizatul stil rustic. Undeva în spatele primarului, un portret al Maestrului.


Ieri, tot gîndindu-mă cum să închei relatarea călătoriei, am scormonit prin volumul Satirici și epigramiști latini, asta pentru că tot se desfășoară la Mizil Festivalul Internațional de Poezie și Epigrame ”Romeo și Julieta la Mizil”, și am găsit două texte de Martial numai bune pentru a ilustra relația dintre un primar și un bust:

Poetastrului Sabellus

Lui Pontic, cel cu mese bune, trei sute de dactili i-ai scris,
Elogiindu-i baia nouă, interiorul ei de vis.
De fapt, de baie mult nu-ți pasă:
Tu vrei un loc la el, la masă...

Poetastrului Theodorus

Muzelor și tu, Apollo, prea v-ați arătat de piatră
Cînd gonit de flăcări ”bardul” a rămas fără de vatră...
Pentru nepăsarea asta, mai ușor v-am fi iertat
De lăsați să-l ardă focul, cu Penații lui deodat'...



UPDATE. Am primit un mesaj de la Dorin Muntean cu o fotografie în care apare un grup sculptural Caragiale inaugurat la Ploiești. Față de bătaia de joc din fața Teatrului Național București, un ansamblu care, prin readucerea Teatrului la configurația inițială, va trebui să dispară, în primul rînd datorită modificării raporturilor cu volumele de jur, ce s-a făcut la Ploiești pare chiar decent. E mai în spiritul unor realizări de afară: James Joyce (la Dublin, Szombathely) sau Woody Allen (la Oviedo).





4 comentarii:

  1. Foarte bun articolul :) Îmi place mult. In ziua aia n-am mai plecat la Valea Unghiului însă am fost Sâmbăta trecuta cu încă 5 prieteni acolo și a fost frumos.

    RăspundețiȘtergere
  2. O intrebare de carcotas: cum putea primarul sa interzica Marea Ieseala?

    RăspundețiȘtergere
  3. Primarul... Sus Primarul! Pe soclu! Așa cum îi cer fanii la mișto lui Gigi Becali: Sus, sus, sus, sus! Ca să se urce pe mașină și să trige: Tiki-taka, Barcelona! Problema e: ce strigă primarul? Primarul nu strigă. Primarul declamă. Acum are și o muză. Sau, un muz, ca să mă amuz. Un dovleac de bonz, cu mustață și păr. Primarul se va-ntreba: Va cădea, nu va cădea? Asta-i gravitația!

    RăspundețiȘtergere
  4. Alexandru Pletea17 aprilie 2012, 16:37

    Uite unde erau paparatzii :))) m-ai prins cu spatele :))) ca si unul dintre organizatori am fost chemat la jandarmerie sa fiu intrebat daca detin toate actele necesare pentru aceasta iesire :))) la ce s-a ajuns in orasul asta , sincer nu-mi vine sa cred

    RăspundețiȘtergere

sari pe taste!