Omul de zăpadă

Cînd iarna e plină de nămeţi, la Mizil apare un om-de-zăpadă. Pe trotuarul străzii Nicolae Bălcescu, la casa în care sînt arborate două steguleţe roş-albastre. Ice-art sau pur şi simplu o pornire nostalgică în căutarea copilăriei, arătarea înaltă de doi metri lipită de gard este făcută de proprietarul în puterea vîrstei, nicidecum de către un copil. Omul-de-zăpadă încă poate fi vizitat şi e loc şi de varianta reloaded & revisitied -- în zilele următoare se anunţă iar ninsori abundente. Apoi va veni primăvara şi mizilenii (dar şi trecătorii de o zi două prin Mizil) vor contempla Columna-Coloana-Obeliscul, o lucrare atît de îndatorată lui Brîncuşi, adicătelea pînă la frontiera cu pastişa, dacă nu va fi comis deja o trecere frauduloasă dincolo...; şi mai sînt sculpturile aduse din dealul cu piatră de la Năeni, mult mai interesante decît buricul supraînălţat al oraşului. Enjoy!

Expresivitate mizileană II

Ieri am primit vestea a trei morţi: un potcovar şi două fete. Acum cîteva zile, cînd am fost în Mizil, văzusem pe strada Nicolae Bălcescu doliu pus la o poartă aproape de centru. Nu ştiu dacă avea vreo legătură cu una din fetele răposate despre care mi-a scris 1acolo. Şi pentru că a apărut concentrarea asta de moarte / morţi, am considerat că e momentul să detaliez un pic tema expresivităţii mizilene, chiar dacă de data asta pe temă funebră. Uneori moartea produce efecte comice şi e bine să nu le trecem cu vederea. Umorul de factura asta e de cea mai bună calitate.

Deci... După ce am zăbovit prin oraş ceva vreme (pentru o cafea, pentru o înregistrare...), am apucat-o spre casă. Am ales drumul spre Bulevardul Gării. Şi cînd am ajuns la Biserica de la Piaţă (Adormirea Maicii Domnului) am observat o ţigancă tot învîrtindu-se în jurul unei sacoşe de plastic în care avea tămîie. De vînzare. Pe ea o ştiu din copilărie. Pare nemuritoare, programată să vîndă tămîie. Un fiu, ori poate că era nepot, cine ştie?, se învîrtea şi el prin preajmă şi o ajuta cu reclama. Striga şmechereşte: "Tămîie! Tămîie! Hai la tămîie, bucuria morţii!" Asta m-a trezit la realitate şi m-a făcut să scot aparatul foto din nou, în ciuda gerului înfiorător care-mi paraliza degetele. Tînărul fiu/nepot observase că începusem deja să iau două cadre cu biserica plus mama/mătuşa şi tămîia şi a început să vocifereze. Gîţi. Că de ce fotografiez dacă nu am cerut voie... Avea dreptate omul, numai că dacă nu îndrăzneşti nu mai faci nimic. Multe fotografii ajung documente tocmai pentru că încalci bariera asta, să-i zicem etică. În fine...

Am ţinut-o apoi spre casă, oprindu-mă din cînd în cînd pentru oarece stanţe de iarnă. Ajuns iar la cald, după două ore de poveşti la Sara Cafe, mi-am amintit faza pe care mi-o spusese Mitu, o situaţie tot din preajma morţii, parcă anume întîmplată pentru a fi tabloul perfect al popularei expresii: "să mori de rîs, nu altceva". În ultima vreme (ultima săptămînă) murise profesorul Dimitriu. Cum nu mai avea pe nimeni, de înmormîntare s-a ocupat o nepoată. O doamnă bine, de la Ploieşti sau Bucureşti, care cumpărase un sicriu de lux, cum poate că rar se vede pe la Mizil. La cimitir, după rugăciunile obişnuite pentru pecetluirea mormîntului, preotul le-a spus celor ce-l conduseseră pe răposat că pot arunca o mînă de pămînt pe sicriu în semn de despărţire. Fiecare dintre cei prezenţi au făcut gestul, printre ei şi o bătrînică. Mîna ei însă, de emoţie ori din grabă, a apucat o piatră şi zdronc! Siciriul a răsunat ca o doagă trezită dintr-o adormire lungă. Ca atunci cînd spargi un geam şi toţi îşi întorc privirile, aşa s-a întîmplat şi cu bătrînica. Bulău, groparul, poate pentru a fi la înălţimea pregătirilor orchestrate de ilustra doamnă bine, nepoata răposatului, a intervenit prompt: "Vă rog să nu mai aruncaţi cu pietre că-l zgîriaţi! Aruncaţi cu pămînt!" Am mîncat în hohote de rîs, încercînd să mă pregătesc pentru trenul de seară spre Bucureşti. Uneori există leac şi pentru cele triste ale morţii. Chiar dacă momentele astea nu ţin locul celor plecaţi dintre noi. În fond, asta-i viaţa.

O moarte

A murit nea Gicu Buia potcovarul de pe strada fostă 23 August. Anul trecut l-am vizitat acasă, împreună cu Mitu, cînd am şi făcut un interviu. Înregistrarea voi încerca s-o postez zilele astea. Semnalez deocamdată postarea scrisă în week-end-ul cînd l-am vizitat -- aici.

O provocare

Acum un an şi ceva dădusem din întîmplare de-o leapşă, aşa cum se practică acum, internautic: Ce-ai face dacă ai fi dictator de Mizil? Dictatorul, în proba aceea, putea fi echivalentul primarului, regelui, împăratului, preşedintelui, stareţului etc. În fine, orice individ cu prerogativele puterii asupra unui oraş, teritoriu, ori a unei comunităţi, folosindu-se de ele peste limite. Acum nu fac altceva decît să repet cumva întrebarea aceea prin reformulare: Ce aţi face pentru Mizil dacă aţi fi primar, presupunînd, evident, că aţi avea fonduri suficiente pentru a duce la capăt ce vă trece prin minte? Prin urmare, invit cititorii Miziliadei să facă risipă de idei, fantezii, năstruşnicii...

O să încep cu ideea mea. O idee care ţine mai degrabă de divertisment. Ţinînd seama că în istoria Mizilului, numit o vreme şi Aşezarea bicigaşilor de pe menzilurile poştei [1], calul a jucat un rol important, la Mizil fiind staţie de olac / poştă, asta presupunînd rapida apariţie a potcovarilor, a geambaşilor (Caragiale aminteşte în debutul schiţei „O zi solemnă” de cursele de cai pe deşelate pînă la Lipia), aş amenaja un hipodrom în zona Valea Dobrii, unde, din cîte am înţeles, se intenţionează amenajarea unei baze de agrement, cu un lac, pînza freatică fiind la suprafaţă. Avantajele ar fi următoarele: un asemenea hipodrom ar fi relativ aproape hergheliile de la Cislău [2] şi Ruşeţu; apoi, un hipodrom e doar o bază, nu e neapărat un club, cum sînt cluburile de fotbal, care să înghită mulţi bani, şi s-ar putea folosi şi la alte manifestări sportive; există o Autoritate Hipică Naţională, al cărei fundament este Legea calului, care ar putea încuraja evenimente ecvestre într-un loc cu oarece tradiţie; în acea zonă s-ar putea muta şi bîlciul de Sf. Petru şi Pavel; tot acolo cu pricina s-ar putea face mai multe expoziţii columbofile, cum s-a întîmplat la sfîrşitul anului trecut; ar fi, mă gîndesc, o atracţie pentru cei care se presupune că vor investi şi munci în viitorul parc industrial de la Mizil, dar nu numai pentru ei -- poate chiar un popas comercial în drumul Ploieşti-Buzău; cum nu cred că mai există vreun hipodrom funcţional în România, ar putea intra în circuitul pariurilor sportive; s-ar crea o identitate cartierului de est al oraşului, cel mai nou, în dezvoltare. Iar hipodromului i-aş pune numele "Sefchet Paşa"[3]. În mod sigur se vor găsi şi dezavantaje. M-am gîndit totuşi la aşa ceva ţinînd seama, desigur, şi de dorinţele fanteziste ale lui Leonida Condeescu.

Încă ceva: unul dintre cele trei ziare ale Mizilului [nu ştiu de ce e nevoie de trei ziare (Poştalionul, Fereastra şi Mizilul) pentru un oraş de aproape 16.000 de locuitori, în plus, toate finanţate de primărie -- sper că informaţiile mele sînt corecte] are sigla concepută tocmai pe această idee a cursei de poştalion, iar emblema Mizilului, nu ştiu dacă este oficializată, dar apare în stînga titlului acestui ziar, conţine în singurul ei cîmp heraldic doi cai cabraţi avînd sub picioarele din faţă o roată.

Mai mult, Regimentul de Infanterie plasat între calea ferată şi Bulevardul Gării, a fost la începuturi Regiment de Cavalerie, dintre cladirile tip hangar aflate în spaţiul generos al unităţii militare una fiind destinată grajdurilor.


[1] "Se poate afirma că în perioada anilor 1785–1790, Popasul nr. l spre Buzău era constituit la circa 1 km sud de vechea aşezare Fefelei, având grajduri, barăci pentru poştă, fântâni pentru adăpatul cailor. Dintre construcţiile de pe acest loc se mai păstrează şi astăzi fântâna poştei [4], folosită de locuitorii străzii Griviţa, căreia bătrânii îi spun Mahalaua Poştei. Popasul nr. l va purta numele, după anul 1785, de Aşezarea bicigaşilor de pe menzilurile poştei. Este interesant să prezentăm o descriere a trăsurilor de poştă făcută de către călătorul francez Raoul Perrin, din anul 1839 „...şi prin drumuri cu poşta, cu podarojna, cu poştaşul şi trăsura lui ca o treucă, având la cei opt cai, dintre care trei fără scări şi zăbale, hamuri de frânghie şi osie de lemn negeluit, în scoarţa lui...[5]” -- Monografia oraşului Mizil

[2]

[3] "În timpul domniei lui Mihai Şuţu (1791–1793), fiscalitatea crescuse atât de mult încât, după afirmaţiile consulului austriac la Bucureşti, Berkelius, nemulţumirea maselor populare putea duce dintr-un moment în altul la o răscoală generală împotriva privilegiaţilor[6]. În acestă perioadă veniturile poştei cu diligenţe aparţineau Imperiului Otoman. Însărcinat cu veniturile (vacufurile) poştei, demnitarul turc Sefchet Paşa, aflat în trecere pe la Popasul nr. 1, găseşte ca nepotrivită denumirea de Aşezarea bicigaşilor şi ordonă să se scrie scurt, Menzil, astfel că de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, toponimicul Menzil va evolua spre forma lui de azi, Mizil. La 1790, mica aşezare, care purta numele Menzil, adică poştă, îşi avea biserica ei ca toate aşezările statornice.[7]" -- Monografia oraşului Mizil.

[4]

[5] N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. III, ed. II, pag. 203, Ed. Casei şcoalelor, 1929

[6] Istoria României, vol. III, Ed. Acad. RPR, pag. 718

[7] Gh. M. Petrescu Sava, Târguri şi oraşe între Buzău, Târgovişte şi Bucureşti, pag. 56

Stelismul la Mizil

În ciuda desfiinţării echipei de fotbal Steaua Mizil, culorile roşu şi albastru continuă să nască pasiuni în Mizil. Dacă echipa locală a sucombat într-o ligă inferioară (D parcă), a mai rămas Steaua Bucureşti. În week-end-ul în care am fotografiat sacrificiul acelei biete găini, înaintînd pe strada Nicolae Bălcescu şi aruncînd priviri în stînga şi-n dreapta după detalii aparent nesemnificative, dar relevante într-o oarecare măsură, am zărit două steguleţe roş-albastre. Curtea în care fuseseră înălţate se află între Liceul teoretic Grigore Tocilescu şi o clădire unde au funcţionat atît o grădiniţă, cît şi biblioteca orăşenească. Este de remarcat gardul-zid care desparte spaţiul privat de spaţiul public, aici stelismul neavînd, în mod evident, nici o relevanţă.

N-ar fi fost cine ştie ce dacă n-aş fi dat de altă lucrare. în spatele unui bloc de pe aceeaşi stradă Nicolae Bălcescu. Spaţiul liber din jurul blocului, de regulă înconjurat cu tot soiul de gărduleţe şi împrejmuiri care mai de care mai artizanale, face resimţită nevoia celor de la bloc de a avea propria lor grădină. În marea parte a situaţiilor, aceste spaţii sînt îngrjite de către cei care locuiesc la parter. Parcele din spaţiul public sînt astfel tratate într-un regim al spaţiului privat. Fiecare curticică din jurul blocurilor are particularitatea ei, de unde rezultă un joc estetic pestriţ al sentimentului de propitar. O dezordine care îşi poate găsi o explicaţie şi în mutările masive şi în valuri de la sat la oraş. Un oraş cu o coerenţă pierdută, dacă va fi avut vreodată aşa ceva. Tîrguşorul Mizil era o amestecătură, nu o construcţie epurată de viaţă, cu reguli severe în încercare de urbanizare, ca într-un oraş pornit de la zero. Dar trebuie să fi fost un amestec cu arome, cu decantări, cu minime coerenţe care erau probabil reglate de comunităţile de meseriaşi, destule pînă în al doilea război mondial. Oraşul comunist industrializat e cu totul altceva. Blocurile şi împrejurimile acestora sînt imagini edificatoare. Încercarea de a îmblînzi astfel de spaţii este de înţeles, dar nu întotdeauna justificată. Formele pe care le iau aceste schimbări de regim (public - privat) sub raportul imaginii sînt năucitoare. Condiţii de bază pentru germenii kitsch-ului în datele sale cele mai elocvente. În curticica acestui bloc de pe strada Nicolae Bălcescu alte însemne ale Stelei. Culorile roşu şi albastru - în plus, machete ale emblemei clubului şi Cupei Campionilor Europeni, cîştigată de Steaua Bucureşti în 1986. Un soi de devoţiune populară, transferată din plan religios în plan sportiv. Pentru că sportul, nu-i aşa?, este o religie. Are toate datele să facă faţă unei asemenea învestiţii de sens. Interesant, de data aceasta, este altceva: între spaţiul public şi spaţiul tratat în regim privat (funcţional, imagistic, nicidecum juridic) nu mai sînt ziduri ori garduri opace, ci un obstacol minim, transparent. O negociere a puterii în raport individ - administraţie locală, ca să fiu un pic pretenţios. Cu siguranţă astfel de interpretări / teorii le vor adînci alţii. Şi toate aceste observaţii n-au pornit decît de la nişte detalii ale pasiunii unor microbişti mizileni. În cel de-al doilea caz, din cîte am înţeles artizanul a fost o femeie. O stelistă.

Un sacrificiu pe 10 ianuarie

Mergeam spre centru. Apucasem pe strada Erou Lt. Radu Nicolae, strada mea, spre capătul dinspre şoseaua naţională. Intenţia era clară, să demarez un reportaj despre Mizilul interconfesional. Treceam, bun înţeles, pe lîngă biserica cea nouă, model maramureşean, cu care mizilenii se tot laudă. O laudă care nu foloseşte la nimic, în fond, cîtă vreme nu reprezintă pe nici un mizilean, deşi unora le stă bine să se înşele. Şi mai ales nu reprezintă oraşul, nici zona capătului de Bărăgan unde se află Mizilul, nici dealurile Tohanilor care încep să se înalţe la numai 4 km distanţă nord. După cum biserica de piatră din Tohani nu e reprezentativă, pentru simplul motiv că e făcută de meşteri italieni la comanda celor care au avut proprietăţi în zonă -- şi prinţul Nicolae, printre alţii. Crucile de piatră, lucrate la Pietroasele, Bădeni ori Năeni, da, sînt reprezentative pentru toată zona asta de cînd Brîncoveanu a avut moşii pe-aici. Dar asta, cu reprezentativitatea, e o altă discuţie.

După ce am fotografiat monumentul de lemn înalt de treizeci şi ceva de metri, altfel bine executat, am cotit pe strada Nicolae Bălcescu, fosta stradă Carol. Era mai-mai să mă împiedic de cele două persoane care păreau că negociază un gest. O femeie în poarta casei de la colţ. Ţinea în mînă o găină, în cealaltă un cuţit. Venise la vecinul ei. Era vremea sfîrşitului liturghiei. În fiecare dintre bisericile ortodoxe din oraş Iisus Hristos se făcuse deja, la ora aia, şi pîine, şi vin -- mă rog, de fapt, invers. La colţul de stradă din apropierea bisericii, femeia cu găina şi vecinul ei s-au înţeles degrabă. Găina a trecut în mîinile bărbatului, iar el a înaintat spre mijlocul străzii. A pus picioarele găinii sub picioarele lui, a întins de pasăre ca de o praştie, ţinînd-o de căpăţînă cu mîna stîngă, pentru ca dreapta să facă harşti! Capul cu creastă a fost aruncat deoparte nesimţitor, în vreme ce trupul cu fulgi a început să se zbată năbădăios pe asfaltul umed. Apoi, tacticos, bărbatul i-a înapoiat femeii cuţitul sacrificial şi s-a întors cu o mutră morocănoasă şi gesturile robotice în curtea lui. Trupul cu fulgi a continuat să se zbată pe un traseu imprevizibil. Înainta serios spre intersecţia cu strada Erou Lt. Radu Nicolae, unde circulaţia era mai intensă. N-a ajuns, totuşi, în vîltoarea gazelor de eşapament.

Una peste alta, mă gîndeam continuîndu-mi drumul spre centru, lucrurile astea au rămas aşa, văzusem prea bine. Mă oprisem curios, cerusem permisiunea să fotografiez -- nu fusese nici o problemă. Aşa se întîmplă numai la ţară, se iese cu pasărea în drum pentru a-i lua viaţa. Întotdeauna m-am întrebat de ce aşa şi nu altfel. De pildă, s-o tai în curte, ferit de ochii vecinilor ori ai trecătorilor necunoscuţi. Asta dacă nu cumva strada sau chiar oraşul întreg nu e de fapt o familie un pic lărgită, faţă de care nu se cuvine să ai asemenea reţineri. În copilărie, cînd mergeam în vacanţe la ţară (Tătaru), mi s-a întîmplat de multe ori să fiu eu cel cu cuţitul. Eram rugat, iar eu atîta aşteptam. Ce mare lucrur să-ţi dovedeşti bărbăţia dacă ai un cuţit în mînă? Atunci nu-mi închipuiam însă că la Mizil se întîmplă la fel. Am mai tăiat găini, cocoşi, raţe, porc, însă numai în curte. Măcar pentru o minimă decenţă alegeam să fiu de o parte a gardului, iar de partea cealaltă lumea din jur. Au trecut aproape 30 de ani şi satul e instalat în bună regulă într-un orăşel ca multe altele din România. Un orăşel prahovean. Un fost orăşel socialist. Un actual orăşel european. Un fost tîrg de negustori, cu o identitate forjată printr-un amestec continuu de populaţie -- munteni şi cojani, români şi ţigani (acum aproape 30%), ungureni aşezaţi în multe locuri din vecinătatea Mizilului, o colonie de bulgari la început de sec. XX, refugiaţi basarabeni din al doilea razboi mondial, apoi cîte-un neamţ, un turc, un sîrb, un evreu, un grec -- nu ştiu dacă suficient pentru a se pretinde un tîrg cosmopolit, dar cu siguranţă insolit. Azi, mai degrabă un amestec rural fără memoria nici măcar a propriei sale ultime sute de ani. În 2000, cînd am adus-o pe Jill Masino, o americancă umblată în multe locuri din lume, să vadă Mizilul şi Drăgaica de la Buzău, coborînd în gară a exclamat: Uau, e ca în India!

Expesivitate mizileană

De la George Vasilescu, fratele lui Mitu:
■ A da ochii pe bulgari = a avea ochii împăienjeniţi de la băutură, în curs de a te face mangă

De la fraţii Petreuş, Cristi şi Petre (Vasile) Nicolescu,
ai lu' Nuţa a Fiţii, a lu' Bagadelea:
■ Cînd vreodată tu, în viaţa vieţilor tale, vreodată tu
■ Dă tu acum, că n-am eu acum, şi dau eu cînd oi avea tu
■ În vreme ce vopseau acoperişul unei case, în 1991, au cerut să aibă pe casă un radio. Şi au primit. Proprietarul casei, Doru Radu, le urmărea munca din stradă. La un moment dat, fraţii Petreuş s-au ridicat în picioare, acolo, pe acoperiş, şi au întrebat:
- Ce facem, mai vopsim în continuare?
- Cum adică? Normal că mai vopsiţi, de ce să vă opriţi?, a replicat proprietarul.
- Păi, i-auziţi ce-au zis adineaori la radio, că a căzut Gorbaciov...
■ Dom'le, Paolo Rossi nu e italian, e român, îl cheamă Paul Roşu şi e din Giuleşti, n-ai văzut că seamănă cu românii?

Încă o dată strada Carol

De data aceasta în alb-negru, cu două nume pe verso (expeditor + destinatar) şi un an (: 1930), unde mai apare o ştampilă, Comitetul studenţilor buzoieni, şi avertismentul Reproducerea este interzisă. Nici o vorbă despre editorul sau tipografia care au făcut posibilă apariţia acestei cărţi poştale. Nu în cele din urmă, mulţumiri domnului Gheorghe Iova, proprietarul cărţii poştale, pentru amabilitatea de a ne fi furnizat această imagine.

UPDATE: Ajuns în Mizil, i-am arătat degrabă tatălui meu imaginea şi a reperat imediat locul surprins în cartea poştală. Este actualul centru al Mizilului. Pe colţul de stradă unde se poate observa căruţa şi pe trotuar un pieton era restaurantul Tohani, avînd în spate gradina de vară. Sub balconul vizibil pe partea dreaptă a străzii era o frizerie care a funcţionat acolo pînă cînd s-a dat în folosinţă blocul meşteşugarilor, construit în anii '70 lîngă fosta poştă, vizavi de piaţă. În continuarea frizeriei erau, cel puţin din anii '50 şi pînă la cutremurul din '77, o patiserie şi prăvălia lui Boris Spasici, de unde se putea cumpăra limonadă, bragă şi îngheţată. În continuare erau loteria, magazin alimentar lui Ioniţă şi un aprozar construit din lemn, după care se forma un gang lat de 3 metri care ducea spre biserica din piaţă (de pe acest gang era acces în curţi; cum se intra pe gang, în drumul spre biserică, imediat pe partea stîngă, colţ cu strada Carol, era ceasornicăria lui Costel Gheorghiu şi atelierul de cizmărie al lui Inoteşteanu). Apoi, o clădire mare, unde în anii '66-'70 a fost club, după care se făcea un al doilea gang. Pe acest gang care dădea tot spre piaţă şi biserică, pe partea stîngă era atelierul de tîmplărie Buzoianu. În continuarea intrării în gang, pe Nicolare Bălcescu (fosta stradă Carol) era un magazin de menaj.

Acum, fosta stradă Carol, actuala stradă Nicolae Bălcescu, din locul în care a fost făcută fotografia de mai sus, arată aşa:

Strada Carol

Înainte de instaurarea comunismului, strada cea mai răsărită din Mizil era cea cu cele mai multe prăvălii. Ştiu asta din poveştile bunicului, dar eram prea mic atunci cînd încă mi-ar fi putut spune oarece istorioare, ori detalii care ar fi putut spune în cîteva cuvinte ceva despre un tîrg muntenesc de la începutul sec. XX. Am mai auzit pe la începutul anului 2000 parcă de intenţia domnului profesor Ion Nistor de a face o schiţă a amplasamentelor comerciale situate pe strada Carol. I-ar fi fost de mare folos aşa ceva pentru a face o monografie a oraşului. Îi venise în sprijin Neni Ardeleanu, care însă a murit. De la tata, dar şi de la alţii, ştiu că Neni Ardeleanu era tobă de asemenea poveşti, o autoritate în privinţa istoriei Mizilului. Probabil că profesorul Ion Nistor a obţinut multe informaţii utile de la Neni Ardeleanu. Păcat însă că lucrarea la care muncise ani buni i-a fost deposedată post-mortem. După moartea profesorului Ion Nistor, fragmente din monografia acestuia au apărut în unul din ziarele primăriei oraşului, fără ca familiei să-i fi fost înapoiat manuscrisul -- dar asta e cu totul altă problemă.

Începusem cu strada Carol. Cînd informaţiile nu mai sînt posibile prin relatările de istorie orală ale martorilor acelor vremuri, o reconstituire, oarecum detectivistică, dar în bună parte avînd şi valoare etnografică, se mai poate face prin cercetarea imaginilor acelor vremuri. Prin amabilitatea colecţionarului Traian Bendereţchi am obţinut trei imagini ale unor cărţi poştale care prezintă segmente din strada Carol din perioada 1910-1920. Se poate deduce o activitate comercială intensă, principala formă de susţinere a acestei aşezări, la egală distanţă între Ploieşti şi Buzău, dar şi într-o zonă care favorizează schimbul comercial între cei de la deal (muntenii) şi cei din cîmp (cojanii). Redau imaginile celor două cărţi poştale, puse în circulaţie de către editurile Librăriilor D. Popovitz - Mizil şi "Galeria de Cadouri" Ad. Maier & D. Stern - Bucureşti, Str. Lipscani No. 3:

Un premiu şi o menţiune pentru Gabriel Achim în 2009

Sfîrşitul lui 2009 i-a adus mizileanului Gabi Achim Baltic Event Best Project Award, sesiune de concurs în cadrul Baltic Event Co-Production Market, un festival desfăşurat în perioada 29 noiembrie - 2 decembrie 2009 la Tallinn, în Estonia. Date despre proiectul lui Gabi, Visul lui Adalbert, aici. Reflectări în presă: aici şi aici. Proiectul Visul lui Adalbert a mai participat în octombrie anul acesta şi la Les Ateliers d'Angers, conduse de Jeane Moreau -- reflectări în presa românească, aici.

Tot în 2009, Gabi Achim a mai luat o menţiune la Filminute - The International One-Minute Film Festival cu filmul How do you do? Reacţii în presa românească aici.

Alte informaţii despre Gabrie Achim, aici.