Gara Mizil, ianuarie

Începutul anului m-a prins în Mizil, așa că am putut să arunc cîte o privire critică pe ici, pe colo. Cum sînt legat sentimental de gară n-am rezistat și am dat o tură și pe-acolo. Era unul din locurile de joacă de altădată, care avea o arie destul de largă: perimetrul de trecere de pe Bulevardul Gării spre peron, unde băteam mingea după-amiezele, între trenurile navetiștilor; părculețul cu catelul de apă; triajul; păduricea care masca tancodromul. Acum acel perimetru amintit arată ca și cum ar fi fost bombardat. Deși în Mizil au fost ceva lucrări de asfaltare, cu fonduri europene, ajungînd chiar și pe Bulevardul Gării, unde s-au pus borduri noi, ba chiar și un semafor, nimeni nu pare să-și fi pus problema asfaltării acelei porțiuni în care îți rupi picioarele după ce tocmai ai coborît din tren. 

Poate că nu primăria ar trebui sesizată. De altfel, nu știu ce instituție are în administrare acel spațiu, așa că nu mă pot pronunța. Poate că treaba asta depinde de administrația CFR. Ei bine, aici voiam să ajung. Nici nu știu cum să cataloghez gara asta mică, a cărei istorie a pătruns, mai cu voi, mai fără voie, chiar și în literatură (vezi Caragiale, Geo Bogza, Ioachim Botez). Oricît și oricum aș încerca să justific starea în care a ajuns gara, ba că e vorba de criză, ori că, ce mai încoace și încolo, Mizilul nu e altceva decît un loc lipsit de importanță, simt că lucrurile stau altfel. Firește, îmi amintesc gara așa cum era în anii 80, plină de viață. Normal, era altă epocă, alt context. Ceea ce se vede acum e pustiul, clădirile care par părăsite, ca într-o pictură de de Chirico. Bate vîntul pe acolo, și încă bine. Și dacă tot pare așa de părăsită, n-ar oare potrivit să te întrebi dacă nu cumva s-au găsit unii să pună un gînd rău? 

După ce întîi a dispărut ceasul vechi, Paul Garnier, în primele zile de ianuarie am văzut că au fost scoase șinele liniilor din micul triaj. Trebuie să fie semn că depozitele pentru grîul din cîmpurile dimprejur nu mai sînt solicitate, mi-am zis (și aici ar fi de discutat, dar e o altă discuție, despre cît de dezavatajați sînt agricultorii etc.). Ei bine, la cîteva zile după întoarcerea în București am citit un articol despre managementul defectuos care a dus la revocarea Consiliului de Administrație al CFR SA (aici). Azi am citit și despre aducerea lui Gruia Stoica la DNA (aici), în cătușe, cel ce ar fi urmat să preia o parte din CFR Marfă. O plimbare fugară pe internet în căutare lui Gruia Stoica poate scoate la iveală povești dubioase, e drept că neprobate încă. Dar gura lumii, oricît ar fi slobodă, mai strecoară și adevăruri. Poate că la DNA lucrurile se vor lămuri. Dar nu pot să nu pun în legătură astfel de povești dubioase, ale unor băieți deștepți care fac bani din fier vechi, preluări de vagoane etc., cu ceea ce am văzut la Mizil. Traversele de beton stivă și ele, alături de șinele grupate la rîndul lor lîngă linia a treia, gata parcă pentru a fi transportate, duse într-un loc bun, al cine știe cărui băiat deștept.