Pe unde trec rușii

Aproape toți am auzit povești cu soldați nemți sau ruși, că erau așa și pe dincolo. Povestea ca povestea, depinde de cine este spusă. Povestea pare să fie minată de subiectivitatea celui ce o spune. Fiecare o dă mai departe cu ceva în plus. Ori este înflorită, ori spusă cu furie sau admirație. De cele mai multe ori este luată partea cuiva. A lua partea, adică a-i da ceva de fapt. Merite în primul rînd.  Dar și a-i pune-n spate păcate.

Am auzit și eu astfel de povești. Nemți au venit în gospodăriile ambilor bunici. Și în deal (la Tătaru), și la cîmpie (la Colceag). Despre nemți mi-au vorbit mereu admirativ, chiar și în comunism. Treaba lor. Despre ruși, ba. Adică o schimbare de ton, cu sprîncene ridicate și năduf. Pe drumurile pe care le făcea tăind dealurile spre sondele unde lucra, bunicul de la Tătaru fusese oprit de un soldat rus. A fost repede percheziționat. Tot ce mi-a rămas din povestea asta a observația că rusul avea multe ceasuri la el. Cred că mulți au auzit povești asemănătoare, cu ceasuri. De parcă rușii nu aveau timp în întinderile lor. Sau aveau, dar nu știau să-l folosească în lipsa ceasurilor. Am înțeles că în trecerea lor prin oraș că rușii au lăsat și femei însărcinate. Cu toții știm măcar o astfel de persoană născută dintr-un neștiut tată rus. Poate că bunicul meu era subiectiv. Sora lui era măritată e cîțiva cu un neamț, cu care a și plecat în Germania după război. Au mai venit o dată, ultima dată, la începutul anilor 50, iar de atunci nu a mai știut nimic de ei. Cam așa e cu istoriile de familie.

Se pare că rușii au mai trecut prin Mizil și ceva mai înainte, pe la 1878. Știam că este posibil ca în drum spre frontul războiului ruso-româno-turc, zis și de independență, să se fi întîmplat să treacă și pe la Mizil. Nu eram sigur. În corespondența diplomatică a lui Mihail Kogălniceanu sînt cîteva menționări. Deci, probe. 

 

În alt corpus de documente privitoare la același război, alte știri locale despre trecerea trupelor rusești, de data asta fiind vorba de altfel de neînțelegeri, însă simțite tot la buzunar și cel mai adesea de către oamenii obișnuiți.

 

Precum se vede, treceri cu pagube pentru mizileni. Dar asta nu-i face pe ruși neapărat mai răi decît au fost, pare-se, nemții. În următorul război, primul mondial, și aceștia din urmă aveau să provoace distrugeri în oraș. Au ars o parte din arhiva primăriei, biserica Sf. Ioan a fost transformată provizoriu în grajd și altele. Ca și cum cu cîteva ruine orice loc ar fi dator. Pe vreme de război nu sînt buni și răi. Cu toții încearcă să-și scape pielea, cu credința că, în cele din urmă, supraviețuirea justifică orice. Poate că un anume grad de rezistență al populației civile, ori limitele celor neputinincioși fac ca răul să se mai îndulcească, ori să capete culori și mai sumbre. De unde și poveștile cu nuanțe atît de diferite.