Totalul afișărilor de pagină

joi, 27 iunie 2013

Arheologie involuntară

La Mizil au început lucrările pentru construcția centralei fotovoltaice de producere a energiei electrice din conversia energiei solare. Proiectul este co-finanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională. Mai multe detalii aici. Persnaul caliificat și-a suflecat mînecile și s-au pus pe treabă, pe fostl aerodrom, în partea de nord a orașului, acolo unde a fost o bază militară a aviației germane în timpul celui de-al doilea război mondial. Lucrările au scos la iveală rămășițe ale războiului: 4 bombe de aviație (2 de 200 kg, din care una deteriorată rău și 1 de 100 kg), plus o cantitate semnificativă de muniție, explodată și neexplodată (cartușe, proiectile). A fost necesară intervenția ISU Ploiești pentru ridicarea, transportul și detonarea lor. S-a stabilit proveniența bombelor, de fabricație germană, și contextul (WW2), lucru știut sau bănuit oricum. Iată cîteva imagini. Multumiri, Dorin Muntean!
 





 
 
Facem ce facem și reușim să răscolim WW2. Anii trecuți, din ce știu, pe adresa primăriei venise o solicitare din partea familiei unui ofițer german, căzut prizonier rușilor. Împreună cu alți camarazi a fost executat pe aerodrom. Unul a reușit să scape și a ajuns în Germania, spunînd familiilor celorlalți ce li s-a întîmplat. După zeci de ani, familia unui dintre ei voia niște date clare. Nu știu dacă primăria a dat vreun răspuns. Păcat că nu s-a profitat cumva de valoarea istorică a aerodromului. În publicațiile de specialitate din străinătate este amintit aerodromul de la Mizil, pe forumurile amatorilor sau colecționarilor de obiecte, fotografii etc. care au legătură cu istoria aviației miltare române în WW2 se găsesc tot felul de informații. Poate că ar trebui să miște și autoritățile ceva-ceva. Încă mai există cazematele îngropate în pămînt care asigurau paza aerodromului, transformate în timpul comunismului în locuri de inițiere sexuală și altele. Ar putea fi recuperate, mai ales că aerodromul va fi ceva mai populat, dacă se va face parcul industrial despre care se tot vorbește de cîțiva ani. Sînt așa-zise mărunțișuri cu care, puse cap la cap, se poate crea un traseu cultural. Pe drumul acest, spre Vadu-Săpat se poate ajunge și la șantierul arheologic de la Budureasca -- vezi aici și aici -- dar și la fostele domenii regale de la Tohani. Zic și eu.  
 



 

sâmbătă, 22 iunie 2013

Băile Boboci - I

Sînt multe de spus despre stațiunea balneară Băile Boboci. Este menționată ca fiind cea mai veche din Țara Românească. Un argument este faptul cunoscut mai degrabă de istorici că la Băile Boboci domnul Grigore Ghica a petrecut o vară alături de curtenii săi.
Grație studiului monografic „Tohani - oameni și legendă”, semnat de domnul profesor Viorel Șoldea împreună cu soția sa, Ioana, și fiul său, Ciprian, informațiile istorice despre Băile Boboci pe care aceștia le-au adunat ar putea servi autorităților pentru revitalizarea zonei -- într-un fel sau altul. Se putea dezvolta un proiect european, știut fiind faptul că Băile Boboci sînt în proprietatea orașului Mizil. 
Redau mai jos fotocopiile capitolului dedicat Băilor Boboci (pg. 129-138) din lucrarea menționată mai sus, alături de cîteva imagini (fotografii sau cărți poștale) pe care le-am colecționat în ultimii ani.

Pentru a putea citi fotocopiile este recomandabil să le descărcați.





















Următoarele imagini sînt o selecție a fotografiilor făcute în 2008, la resfințirea bisericii de la Băile Boboci. Recunoașteți deputatul de Mizil de la acea vremea, Adrian Năstase, aratîndu-se la față electorilor într-un moment pe care de obicei politicienii nu-l scapă: procesiuni de moaște, sfințiri de biserici, mari sărbători.










vineri, 7 iunie 2013

O cucerire fără luptă. La Mizil

În numărul nr. 485 (30 mai-5 iunie 2013) al revistei Dilema veche, avînd tema „Verde”, mi-a apărut un articol în care am povestit cîte ceva despre Mizil. Pentru că lectura unora dintre articolele de pe site-ul revistei presupune un abonament plătit, reiau aici textul (pentru cei interesați):
 
«Mutarea de la bloc la casă, în 1982, adusese niște schimbări evidente. Nu rezistasem decît cinci ani la apartament. Pînă să începem experiența asta, în 1977, stătusem tot la casă. Nu știu ce-i făcuse pe ai mei să renunțe la curte: cutremurul sau apariția noului cartier Teilor? La curte era ceva, aveai spațiu să te învîrți și să ții o grădină, cît de mică. Vag îmi amintesc curtea de pe George Ranetti. La bloc era mai simplu, nu mai purtai atît de multe griji. Totuși, cei mutați în noul cartier, muncitoresc evident, aveau în spate experiența de curte, de brazdă. Mizilul avusese un cătun, Mărăcini, aflat la doi-trei kilometri distanță, care fusese desființat după noua organizare teritorial-administrativă din 1968, iar ruralii aceia deveniseră peste noapte urbani. Lor li se alăturaseră şi alţii din satele învecinate. Unii dintre ei poate chiar își doreau să scape de țărînă, să se emancipeze în grabă rătăcind buimaci prin secțiile celor cîteva fabrici din oraș. Alții însă nu aveau cum să uite satul și asta se vedea în efuziunile gospodărești care îi scotea din apartamente în grădinițele din fața blocurilor. Chiar și noi copiii ne încoțopeneam în pămîntul din care aproape că nu mai reușeam să scoatem cazmaua captivă rămășițelor de beton, cărămidă sau bca. Rezultatul era un gri afînat, după ce tot bolovănișul fusese mărunțit cu greblele închipuind ronduri și poteci din care cu greu ieșeau flori — necum zarzavat. Grădinițele acelea erau mărginite un soi de plasă de sîrmă cu ochiurile patrate, pe care o întîlneam și la gardul care delimita terenul de tribună, la stadion. Cu timpul unele dintre aceste grădinițe aveau să fie închise și luate în posesie de proprietarii apartamentelor de la parter, care aveau să le transforme serios: aşa au apărut bolta cu viță-de-vie, o măsuță pe un picior fixată în sol, ba chiar și ceva beciuri. Pe terenul viran cu care se învecina blocul au răsărit apoi garaje și mici gospodării unde își creșteau păsări, porci și-şi ţineau lucruri de care nu le venea să se despartă. N-am apucat acolo, ca locatar în Teilor această dezvoltare neprevăzută, pe care comunismul tot mai gîfîit de la sfîrșitul anilor ’80 n-o putuse împiedica. Observasem fugar aceste schimbări cînd se întîmpla să-mi vizitez colegii din locurile în care copilărisem vreme de cinci ani.

La a doua casă, unde ne mutasem, nu aveam prea mult teren liber. Vreo 230 de metri patrați era toată suprafața proprietății. Ne rămăsese totuși o fîșie de pămînt de aproximativ 1 x 15 m, mărginită de o boltă de viță-de-vie. Nici nu prea știati ce să plantezi acolo. Puțină ceapă, ceva pătrunjel și mărar, un pic de ardei, poate și morcovi. Cel mai adesea am pus roșii, care se înălțau pe sîrmele întinse între niște țevi și dădeau rod pe vreo două nivele. La casă, adică la curte, cum le place multora să spună, te îndemnai la așa ceva numai trăgînd cu ochiul la vecini. Cu noi așa a fost. În spatele nostru stătea domnul Păun care avea o grădină mult mai mare. Avea de toate, chiar și cîteva rînduri de vie, iar printre ele căpșuni. Găseai în curtea lui tot felul de fructe. Uneori prin gardul de sîrmă care ne despărțea ciuguleam bobițele de zmeură cu teama că atentez la armonia unui mic paradis.

La puțină vreme după ce ne-am mutat acolo, pe strada Erou Radu Nicolae, domnul Păun avea să dea tonul ieșirii din spațiul privat, cam așa cum se întîmplase și la blocuri. Între gard și trotuar era o fîșie de de pămînt cu o lățime cam de un metru, iar între troutar și șosea o alta de aproape doi metri. Pe aceasta din urmă erau bine înfipți arțari. Nu mai știu cum a fost desfășurarea precisă a întîmplărilor în acea primăvară. Știu doar că în după-amiaza în care Universitatea Craiova bătuse cu 1-0 pe Kaiserslautern unul din cei doi arțari de pe fîșia noastră a fost tăiat. Taică-miu și vecinii noștri l-au doborît cu topoare și au tras de el cu niște frînghii de parcă ar fi vrut să înfrîngă un elefant căruia i se refuză moartea în singurătate. Toți acei arțari fuseseră năpădiți de niște omizi insuportabile pentru navetiștii care își aveau drumul spre gară pe trotuarul nostru. Dar insuportabile erau și pentru noi. Și deodată ne-am pomenit cu un loc golaș, din care umbra fusese gonită fără speranța de a o avea cîndva înapoi, pentru că domnul Păun știa foarte bine cum o bucată de pămînt putea fi redată agriculturii. El a fost primul care a pus cartofi pe fîșia lui de unde scosese chiar trei arțari. Apoi a fost rîndul doamnei Aprodu, și cred că după ei ne-am luat și noi, familia Boboc și Hurduială. Cred că au mai fost și alții, dar mai degrabă am fost doar cei de la casele aflate între gară și stadion, vreo unsprezece la număr, pe ambele părți ale străzii. Cartoful era cel mai la îndemînă dar și cel de care te-ai fi putut lipsi mai ușor, la o adică, în caz că parcela ți-ar fi fost prădată de navetiștii care treceau de la trenurile de noapte. Și oricum recolta nu era grozavă dar ne amăgeam că așa aveam ceva mai multe provizii în cămară. Uneori mai puneam pe fîșiile alea sfeclă roșie, apoi ne-am pomenit răsărindu-ne din pămînt în cîteva locuri frunze de hrean. Segmentul ăsta cu grădina la stradă era destul de scurt, de maxim o sută de metri. Urmau stadionul, școala nr. 3 și parcul — contrastul dintre spațiul luat în posesie de particulari și cel public făcea această trecere să fie aproape șocantă: de la cartofii cu rîndurile atent îngrijite și udate aproape seară de seară, la fîșiile cu iarbă, pomi și gunoaie.

Nu știu dacă acești particulari-gospodari, asemenea celor de la blocurile din Teilor, fuseseră atenționați sau somați de primărie în vreun fel pentru a li se zădărnici inițiativele. Cred mai degrabă că era o mică libertate pe care sistemul o îngăduia asumat după raționalizarea alimentelor de la începutul anilor ’80. Apoi, în drumurile spre centrul orașului ori spre bîlci aveam să observ că nu eram singurii care făcuseră acest pas în stradă. Pe bulvardul Gării sau pe strada Tudor Vladimirescu era la fel. Și-or mai fi fost și altele străzi asemenea, pe care la vremea aceea nu le știam atît de bine. Mă gîndesc că și asta trebuie să fie una din poveștile comunismului, în care ziceam ca ei și făceam ca noi. Cam ca și acum.»