Totalul afișărilor de pagină

luni, 8 februarie 2010

Trei ceasuri rele


I-a bătut ceasul / i-a stat ceasul / merge ceas / a stat cu ceasurile / ceasul rău, pisica neagră / în ceasul al doisprzecelea / a se da de ceasul morţii / să fie într-un ceas bun! / din ceas în ceas / ceasu’, şefu’! — şi poate că or mai fi şi alte expresii. De pildă, cu termeni precum timp sau vreme. Cărţile cu aforisme duduie de aşa ceva. Asta am descoperit în anii ’80, cînd, după ce singura statuie a oraşului a fost mutată de lîngă Liceul Agricol în centru, în locul ei a apărut o lucrare de mobilier urban: un ceas. Un ceas mai degrabă electric decît electronic. Era o modă. În Ploieşti exista aşa ceva în centru. Ba chiar la ore fixe cînta o melodie cam gîjîită, dar era o realizare pentru socialism. Aceste ceasuri din centrul oraşului mi-au inspirat o proză, pe care am scris-o într-o cheie simbolică, cu un schepsis: Santinelele muzicale. Postamentul ceasului instalat atunci în locul unde se intersectau Şoseaua Naţională (Mihai Bravu) cu Bulevardul Unirii avea inscripţionate cîteva aforisme despre timp, ceva de genul Măsoară timpul cu faptele tale! Mobilizator în stilul comunist, deşi autorul cred că este Iorga, dacă nu mă înşel. Ceasul acela nu a funcţionat mult timp — cică trei zile.








Aşa cum în Mizil orice este luat în bîză, aşa s-a întîmplat şi cu timpul. Categoria grea a fost luată la trîntă de categoria cocoş. În scurtă vreme ceasul a dispărut, rămînînd postamentul cu aerul de lucru neterminat, ori de vestigiu. Poate că n-ar strica să fie scos de-acolo. Aduce mai degrabă cu o măsea stricată decît cu o ruină care spune ceva într-un mod înţelept şi deopotrivă sfătos. Mai bine fără. Este ultimul ceas public din Mizil, în ordinea cronologică a instalării.
Ceasuri de utilitate publică au mai fost - şi încă există. Primul, ceasul clopotniţei de la biserica Adormirea Maicii Domnului, de la Piaţă. Un ceas elveţian din a doua jumătate a secolului XIX, a cărui achiziţionare se datorează, din ce ştiu, lui Ioan C. Cantacuzino, proprietarul de atunci al oraşului Mizil.


Jean Cantacuzene în Le Monde Illustre (primul stînga, sus)

Biserica Adormirea Maicii Domnului - 2010
 
Ceasul acela a fost reparat la sfîrşitul anilor ’90, începutul anilor ’00. Mai ştiu că Muzeul Ceasului din Ploieşti ar fi dorit să-l achiziţioneze. L-am şi auzit bătînd clopotele la ore fixe. De o vreme a încetat. Nu era rău pentru Mizil să aibă aşa ceva. E un element de identitate locală la care autorităţile ar trebui să ţină ca la ochii din cap. De altfel, puţine sînt lucrurile care ar putea fi interesante pentru un trecător prin Mizil. Acum este şi biserica de lemn din Parc.
Şi a mai fost un astfel de element de care autorităţile sau administraţia Gării s-au dispensat cu o uşurinţă care sfidează multe noţiuni: ceasul Paul Garnier de pe peronul gării. Cînd am văzut că a fost înlocuit, am înlemnit. Ştiam ceasul acela din copilărie, mă ataşasem de el ca de colecţia numismatică. Stînd la doi paşi de gară, bătusem mingea de nenumărate ori pe-acolo, jucasem pititea, mergeam în triaj, la păduricea, la castelele de apă, pe cîmpul din spatele silozurilor. Dar, măcar de-ar fi doar nostalgia, patetismul, sentimetalismul dulceag de provincie. Nu, nu e numai atît. Ceasurile marca Paul Garnier au poposit în perioada interbelică în multe din gările României. Unele dintre ele au rămas instalate pe poziţia iniţială, altele au fost smulse, dezafectate. Aşa s-a întîmplat şi cu cel din Gara Mizil. A fost înlocuit cu un ceas care de regulă se agaţă pe un perete într-o cameră, nicidecum pe peronul gării. Başca faptul că nu e din aceeaşi poveste cu locaşul special încastrat în zidul de la peron. Total neinspirată alegerea. Dar rizibilul nu a încetat cu fapta în sine, de un măreţ spirit civic. Înlocuirea a fost semnalată în unul din ziarele oraşului, Mizilul, la sfîrşitul anului 2008, textul fiind de un umor copios, comparabil cu sloganurile din vremurile de inepuizabile realizări ale comunismului, pedalînd la nesfîrşit pe victoria noului, pe progres şi inovaţie cu orice preţ:


Noul ceas este recognoscibil. Multe sufragerii anoste ori sedii de instituţii, cu pereţii coloraţi ca nişte bezele, găzduiesc astfel de ceasuri impersonale. Pentru a contrabalansa nefericita iniţiativă, am căutat cîteva imagini cu ceasuri marca Paul Garnier, ceasuri clasate sau clasabile în patrimoniul industrial şi intrate, unele dintre ele, într-un circuit al ceasurilor de acest tip. Ţările unde pot fi regăsite sînt dintre cele mai diverse. Cred că Primăria sau Gara ar trebui să repare gestul neinspirat de a-l înlocui. Un astfel de ceas în primul rînd datează Gara, ruta Bucureşti-Ploieşti-Buzău-Galaţi fiind una veche, deschisă fiind, provizoriu, la 1870, apoi la 1872 în regim normal. Imaginile cu ceasurile păstrate în bună stare:

Ceasul de peron al gării Giurgiu



Estação Ferroviária Rio Grande Brasil

Hejaz Railway station Siria


Baghdad station - Alep, Siria

Cadran d’horloge Paul Garnier type gare



Sala Piezas de Museo. Edificio Planetario - Andalucia



Museo de Vilanova i la Geltru

France


Cadran d’horloge Paul Garnier type gare

12 comentarii:

  1. Extraordinar.Am avut și noi un ceas Paul Garnier în Mizil și a fost înlocuit cu plasticul ala urat.Unele gesturi ale conducătorilor te lasă fără cuvinte.Ma întreb ce a fost în mintea lui când a luat decizia asta.Păcat.Păcat ca nu știm sa păstrăm obiecte cu valori inestimabile și care au o încărcătură istorica puternica și un farmec aparte.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pai, da. Poate ca daca afla si ei ce-au facut de fapt, isi aduna gindurile si repara ce-au stricat. In tarile occidentale, pe unde primarul merge la consfatuirile primarilor unor localitati la fel de mici precum Mizilul. Dar poate ca seful de gara a fost cel care a vrut sa faca inlocuiasca prezenta istorica a ceasului Paul Garnier cu o prezenta functionala si atit. Cind am intrebat o vinzatoare de bilete de la gara unde este ceasul vechi, mi-a spus ca e pus pe undeva, seful de gara stie de el, oricum nu mai mergea. Chiar daca nu margea, il putea lasa acolo. Sa-i fi pus un geam nou si puteau pune si o placuta care sa-i ateste vechimea si valoarea. Un ceas nou si mai frumos decit cel mizerabil de acum se putea pune in alt loc. Acelasi lucru si despre castelul de apa dintre gara si bariera spre Baba-Ana si Fulga.

    RăspundețiȘtergere
  3. era desigur mai elegant ca pozele sa fie atribuite ca sursa, cea de la giurgiu imi este extrem de familiara...

    RăspundețiȘtergere
  4. @lecitina
    Ai mare dreptate, imi recunosc scaparea. M-am ocupat de blogul asta printre picaturi ziua, pe sponci noaptea, incercind sa nu las entuziasmul sa ma paraseasca, ceea ce s-a intimplat pina la urma (entuziasmul). Sigur ca plingerile nu tin loc de justificari. O sa-mi fac timp sa completez ceea ce e de completat. Multumesc pentru observatie!

    RăspundețiȘtergere
  5. Vreun raspuns la cele scrise de dumneavoastra? Ati facut o plangere garii? Si in ce ziar a aparut dementa aceea de articol? Scuzati avalansa de intrebari, dar innebunesc cand vad ca istoria ni se duce naibii. Din pricina noastra.
    Bogdan Serban Iancu

    RăspundețiȘtergere
  6. @ Bogdan Serban Iancu
    Eu nu am facut decit sa semnalez pe acest blog nefericita inlocuire a ceasului marca "Paul Garnier" cu o oroare, evident ieftina si pretins salubra si eficienta: Made in China. Cereri sau plingeri cu numar de inregistrare nu am facut. Sint mizilean, dar de 12 ani locuiesc in Bucuresti. Domiciliul meu actual ar putea face cumva nejustificata toana asta a mea cu ceasul garii. Poate ar fi bine sa facem o petitie sau sa luam legatura mai multi interesati de aceasta situatie cu regionala CFR Galati, cea de care apartine gara Mizil.

    RăspundețiȘtergere
  7. Am o poza cu Statuia pe Mihai Bravu, in laterala stanga a fostului Liceu Agricol....
    Ceasul din turla bisericii se vedea de pe strada Spitalului, si se recunostea ora si de la Familia Zaharia...
    Ceasul din gara, o valoare in toate sensurile, am asteptat trenuri, in diverse dispozitii, pe care nu mai are cine sa mi le aminteasca, la fel ca fantana, cu roata, a garii...

    RăspundețiȘtergere
  8. @ADAM SI EVA
    Mai aveti si alte fotografii cu Mizilul? Intentia mea este sa fac o arhiva de imagine a orasului. Am adunat ceva fotografii, carti postale. E o munca pentru care e nevoie de rabdare si intelegere din partea celorlalti (cei ce ar putea da o mina de ajutor). Cum in Mizil autoritatile se ocupa de evenimente culturale precum fetivalul ”Romeo si Julieta la Mizil”, de busturi nepoptrivite si alte asemenea, o arhiva de imagine, alaturi de o monografie si eventual un muzeu cred ca sint proiecte mai serioase, chiar daca privesc mai mult spre trecut.
    Si amintiri, povestiri ne-ar fi de folos.
    Oricum, multumesc pentru interventie si pentru apreciere.

    RăspundețiȘtergere
  9. Eu cred ca ar trebui intai sa adunati bibliografic, toate informatiile despre Mizil, din arhive, muzee, carti, sdudii, presa...
    Apoi intregiri loco, materiale si verbale, din memoria colectiva...
    Cred ca scolile au monografii, Ceausescu daduse ordin ca si unitatile economice sa aiba asa ceva, anale.
    Si Invatamantul preceausist, ceausist si postceausist a impus si a controlat existenta monografiilor unitati scolare...
    Si primariile, cred, ca au trecut prin acest proces...
    Profii de istorie si invatatorii, poate si preotii, si-au luat licentele si gradele cu Monografii.

    RăspundețiȘtergere
  10. De adunat au adunat mai multi, sar s-a sapat prin arhive fiecare pe tunelul lui. Cam cum a facut abatele Faria din Contele de Monte Cristo. Profesorul de istorie Panait a facut o monografie prin anii 70, este disponibila pe internet. Se vede insa ca nivelul acestei lucrari este dat de contextul in care a fost facuta. Multe pagini consacrate orasului în regimul comunist, glorificîndu-i realizările. Sînt destule informații interesante pentru cineva care nu știe mare lucru despre oraș.
    Apoi a mai lucrat la o monografie și profesorul Nistor. A cerut sprijin la primărie dar a cam fost dus cu vorba. Ion Nistor a murit acum cîțiva ani, am și scris aici despre, sînt și cîteva imagini de la înmormîntare. Monografia a fost dată în oraș pentru a fi tehnoredactată la un computer și se pare că împărțită a rămas. Aici bănuiesc că au fost intenții dubioase. Fragmente au apărut în ziarele locale susținute financiar de primărie.
    Mai există o monografie, cred că nivelul este mult mai bun decît al celorlalte pentru că s-a lucrat la ea mai mult. personal i-am furnizat unele informații bibliografice autorului. Sper să iasă anul acesta, deși este destul de dificil să susții pe speze proprii o astfel de lucrare.
    Mai sînt arhivele bisericilor. De la Sf. Ioan am văzut cîteva registre dinainte de 1900 și un pic după. Sînt extraordinare. La fel există și la Adormirea Maicii Domnului și probabil și la biserica din Fefelei.
    Mă tem că la eventualele monografii existente la școli, unități economice sau primărie nu depășesc nivelul celei realizată de profesorul Panait.
    Mai există niște dosare la Muzeul de Istorie și Arheologie de la Ploiești: aparțin fostului primar al Mizilului din perioada interbelică, Spirică Anastasiu. Știu că profesorul Nistor le-a consultat.

    RăspundețiȘtergere
  11. in cimitirul din Mizil am descoperit recent cripta fostului primar Spirea Anatasiu. Se afla vis a vis de cripta parintilor familiei Cornel Paraschiv. Cripta este intr-o jalnica stare iar de curand a disparut placuta din marmura. autoritatile locale ce fac, administratorul cimitirului .... ?

    RăspundețiȘtergere
  12. nu știu cîți dintre cei ce trec drept „autorități locale” știu cine a fost Spirea Anastasiu. mi-ați putea trimite o fotografie ca să pot localiza mai bine? la următoarea venire la Mizil o să merg și eu să fac fotografii, dar pînă atunci, pentru a fi eficienți măcar în a arăta lucruri care nu merg și care țin de fapt de bunul simț, mi-ar prinde bine o mînă de ajutor. ca să fiu sincer, reacțiile de felul comentariului dumneavoastră îmi demonstrează că există atașament pentru istoria orașului și disponibilitate pentru a face gesturi de bun simț pentru comunitate. adresa mea este cosmanolo@yahoo.com
    cele bune,
    cosmin

    RăspundețiȘtergere

sari pe taste!