Totalul afișărilor de pagină

luni, 1 februarie 2010

les cieux d’en-dessus s’affaissent

sur le cieux d’en-dessous — aici am deschis volumul lui Francis Ponge, în plata absolută a hazardului. Pentru că există serii ideale de întîmplări, cu o seară înainte Mitu mă sunase agitat, dar era o agitaţie frumoasă, un extaz mai degrabă, pentru a-mi spune că o rudă i-a dat 13 fotografii cu Mizilul vechi. Bun, bună treabă. De fapt era vorba despre nişte poze cu oameni ai Mizilului anilor ’50, un Mizil cu aceeaşi faimă de loc fără întîmplări memorabile. Nici nu trecuse o săptămînă de cînd fusesem pe-acolo, cînd fotografiasem sacrificiul unei găini în plină stradă — strada Nicolae Bălcescu, fostă Carol, cu trei biserici neoprotestante şi una ortodoxă, din lemn, în deja implacabilul stil maramureşean —, lucrări de feronerie veche, case ceva mai răsărite cu faţade proaspete de culoarea bezelelor, nişte puţuri. Asta fac de fiecare dată, caut ceea ce n-am avut timp să văd pînă în clipa aia, ceea ce am uitat că există ori nici măcar n-am bănuit vreodată că ar fi posibil să descopăr. Ajunsesem în după-amiaza acelei duminici în curtea lui Doru, nepotul eroului militar al cărui nume îl poartă strada mea, unde beam ţuică sub cerul liber şi ascultam poveştile unor oameni care asta ştiu să facă cel mai bine. Să povestească.

Nu-mi mai amintesc cine a adus vorba de fraţii Petreuş. De fapt, fraţii Costache. Unul, Cristi, se pricopsise de la un campionat mondial de handbal cu numele unui portar scandinav. Hans Christiansen. Celălalt era Petre, Vasile pe numele lui real. Ciudat. Într-adevăr, ciudaţi rău, mi-a confirmat Mitu, pentru ca Doru să le mai îmblînzească un pic imaginea — erau nişte comici, dom’le. S-au povestit mai multe, însă doar una dintre întîmplări are haz acum. Era prin 1991, vopseau acoperişul casei lui Doru şi dintr-o dată i-au cerut să le dea acolo, pe acoperiş, un radio. Şi l-au primit. Doru le urmărea munca din stradă. Şi, fără să poţi bănui un aşa moment, nu vopsiseră nici măcar jumătatea din suprafaţa acoperişului, fraţii Petreuş se ridică în picioare, parcă propulsaţi de nişte arcuri, şi întreabă: — Acum, ce facem, mai vopsim în continuare? — Cum adică? Normal că mai vopsiţi, de ce să vă opriţi? — le-a replicat proprietarul. — Păi, i-auziţi ce-au zis acu’ la radio, că a căzut Gorbaciov...

Cam cu de-astea se ţineau băieţii. Ajuns acasă, am pus pe blog cîteva mostre de-astea promiţîndu-mi că pe viitor voi fi ceva mai atent la asemenea istorioare, pentru ca la vreo două zile să mă sune Mitu să-mi spună că a găsit 13 fotografii vechi. Îl oprise pe stradă o rudă să-l întrebe dacă el scrie pe internet, la Miziliada — nu, nu eu, s-a dezvinovăţit Mitu. Mă, eu am citit tot ce e scris pe blogu’-ăla, mă — aşadar, nu era de rău. Şi zice: ia să vii pe la mine să-ţi dau eu fotografii, să le pui şi p-alea, că am d-alea vechi. Bine, bre, vin, a fost răspunsul lui Mitu, dar să ştii că nu sînt eu cu blogu’. În fine, problema asta s-a lămurit repede în timpul vizitei, la sfîrşitul căreia Mitu căpătase într-adevăr nişte fotografii de acum 60 de ani. Băi, Cosmine, mi-a zis în telefon cu vocea lui gîjîită, bă, sînt poze cu tinichigii. I le-am arătat şi lu’ taică-miu şi i-a recunoscut pe toţi, bă. Aur curat. Şi lăutarii, că fiecare meserie era cu taraful ei. Cizmarii îi aveau pe-ai lor, croitorii... Înţelegi?

Ştiam că visul lui de fiu de tinichigiu era să facem nişte interviuri despre tinichigiii din Mizil — el însuşi bătuse tablă pe vila dinamovistului Mateuţ, pe la Snagov, ajutîndu-l pe frate-su, Costi. Aşa ceva nu s-ar cuveni să ratăm, asta era ideea. Făcusem un interviu cu unul dintre ultimii potcovari, o meserie de tradiţie la noi, altul cu un columbofil, o pasiune expandată în ultima vreme la nivelul unui sfert de oraş aproape, şi le venise rîndul celor care se încumetau să urce pe case, era părerea lui Mitu. Am deschis fotografiile pe care mi le trimisese pe e-mail şi am tot stat în faţa computerului holbîndu-mă la ele. Cîteva fuseseră făcute pe coama casei, avînd în fundal fragmente ale unui orăşel văzut de sus. Odată am vopsit şi eu acoperişul casei părinţilor mei, o casă cu etaj, de la înălţimea căreia am simţit mirosul vecinului nostru mort, a cărui linişte suspectă de o săptămînă fusese înlăturată de vuietul bîrfelor şi de sirena ambulaţei chiar atunci, cînd eu eram la înălţime. Poate că pentru o aşa poziţie era nevoie de o moarte excepţională, nu? Nu. Pentru că era prima oară cînd urcam pe acoperiş, de-asta se potriviseră lucrurile. Eram convins. Dar pentru ei, tinichigiii, care-şi petreceau toate zilele pe acoperişuri, cum trebuie să fi fost lucrurile de jos, de pe pămîntul bătucit cu nesimţire în fiecare zi? Îi priveam şi-mi păreau nişte arătări, un soi de fiinţe care după fiecare coborîre aveau dispensă pentru băutură. În celelalte fotografii îi regăseam cu paharele ridicate, în preajma sifoanelor, sprijiniţi de garduri de lemn, ori în iarbă cu lăutarii lui Mamaia. Fericiţi poate pentru că încă nu-şi frînseseră oasele, ori pur şi simplu oameni cu gîtlejul pîlnie de argint.

Şi Mitu m-a ţîrîit din nou. Da, mă, o să scriu ceva, o să mă gîndesc. Apoi, el, uite, taică-miu a zis că poţi să vii liniştit la noi cînd treci prin Mizil. Îţi iei un reportofon şi-ţi comentează pozele lui, că are şi el vreo sută. Nu puteam sta mult la telefon, am încercat să i-o retez, să amînăm eventuale alte poveşti pentru după-amiază, dar el nu s-a lăsat: — Auzi, fraţii Petreuş tot tinichigii erau, ucenicii lu’ taică-miu. Băi, băiatule, fii atent ce caterinci aveau în ei... Tu treceai pe stradă ca tot omu’ şi ei îşi dădeau pantalonii jos şi-ţi arătau fundu’ de pe casă. Sfinţi şi panarame. Cînd te prindeau ţi-o spuneau p-asta: Ce e-n lună, nu e-n soare, / Ce e-n tren, nu e-n vapor. / Numa’-n Anglia şi-n Franţa / Şi-ncă două la Constanţa... Ce e? — Da’, ce-i asta, ghicitoare? Mă iei cu ghicitori?— Hai, mă, nu ştii? — Hai, Mitule, că n-am timp de ghicitorile tale acum! — Litera N, băi, băiatule! Ca să vezi şi tu glume la ei. Şi să-ţi mai zic una şi gata... Prin anii ’80 cîntau prin oraş Viva Las Vegas şi spuneau la lume că Elvis Presley n-a murit, că e pe o insulă unde cîntă la nunţi ca să-i trimită bani lu’ fi-sa.


Foto cu tinichigii şi alţi meseriaşi din Mizilul anilor '50 - '60:

Ghe. Voinea, Pimpi, Mircea Diaconescu - loc: gardul stadionului

__________

Gogu Croitoru, Georgică Păşcălău, Andrei Păşcălău (geamgiu), Mircea Diaconescu (tinichigiu), Onuţu (geamgiu) - la grădina de vară a restaurantului Tohani, din centrul vechi

__________

prima persoană neidentificată, Mircea Diaconescu (tinichigiu), Onuţu (geamgiu),
Buzilă Mamaia (lăutar) - la grădina de vară a restaurantului Tohani, 1961

__________

Mircea Diaconescu, Andreiaş (Andrieş) - cu bicicletele pe strada Unirii, centrul oraşului, 1960

__________

Gore Purcel, Costică Purcel, Mircea Diaconescu, Ilie Coropcaru -
lucrare la acoperişul sediului meşteşugarilor, 1956

__________

Gore Purcel (ciocan îngust), Mircea Diaconescu (cleşte lat de coamă), Costică Purcel,
Ilie Coropcaru (ştros, ciocan lat de lemn) - deasupra oraşului

__________

prima persoană neidentificată, Ion Vasilescu (Ţăranu),
Mircea Diaconescu - Teatrul Mareş, 1939

__________

Gogu Croitoru, Andrei Păşcălău, Mircea Diaconescu, Onuţu - la grădina de vară

__________

Mişa Tulbure, fratele lui Mircea Diaconescu, Andreiaş (Andrieş),
Cristache Diaconescu, Marilena (fiica lui Mircea Diaconescu)

__________

Mircea Diaconescu, Gore Purcel, Stelu Diaconescu, tinichigiu din Magula -
curtea lui Mircea Diaconescu
__________

Cristache Diaconescu, Andreiaş (Andrieş), Mircea Diaconescu -
la cafenea, lîngă famacia Gotsman
__________

în picioare, în faţă: subofiţerul Diaconescu, Mamaia (contrabas), Ţone (caordeon), Mircea Diaconescu
în picioare, în spate: Mişa Tulbure
la masă: Cristache Diaconescu, costică Purcel
sub masă: persoană neidentificată, Mircea Anghelache, Iona Vasilescu (Ţăranu)
la stadion, 23 august (1959-1960)
__________

Nicu Voinea, Mircea Diaconescu, Andreiaş (Andrieş)
__________

10 comentarii:

  1. mi se pare foarte interesant locul ăsta şi, mai ales, răbdarea cu care urmăreşti destine şi mărturii...
    parcă mizilul nu are aşa o faţă cumplită!

    RăspundețiȘtergere
  2. Mizilul s-ar putea sa aiba o fata cumplita, si, precum orasul, si eu -- pentru ca incerc sa-i fac operatii estetice. e misto sa apleci urechea, nu doar sa bei pahare ascultind povestile... e pasionant, nu te costa chiar asa de mult... timp doar... dar timp se gaseste pentru tot felul de nimicuri... am senzatia ca in felul asta am deturnat o seama de maruntisuri inutile ocupindu-ma cu Mizilul meu.
    dar tu cene esti, "az"?

    RăspundețiȘtergere
  3. domle, operatii esteticce pe niculescu-mizil, de pilda, mai greu. asta parca era prima pagina a unui ziar ferestre editat de un prof de rom, pe care il mentionezi si tu printre textele tale, la un moment dat. noroc ca nu asta e singurul aspect, din cite vad la descrierile tale; exista o multime de locuri, toposuri, si, tot in apropiere de mizil, ma gindesc la localitatea fulga, cu un prozator eponim si un producator de brinzeturi sau mezeluri. da asta e o divagatiune.
    domle, mie imi place mult ce ai facut aici si fictiunea pe care o scrii si tin sa-ti spun asta, sint un fan sau, mai bine, spune-mi dan!

    RăspundețiȘtergere
  4. bine fan-dan (ce apropiere fonetica de Fondane) sau dan-fan (d'antan), prin urmare si alterare: "Fondane d'antan" iti zic.
    as da o fuga si prin imprejurimile Mizilului (pe la Baba-Ana am facut o halta penala), dar sa am adunate ceva snopuri din oras. ar trebui sa se mai adune. si sint semne ca se vor stringe destule. sint ceva cititori ai blogului prin Mizil, din cite mi s-au spus, chiar postarea asta o datorez bulgarelui rostogolit, care mi-a adus fotografiile, apoi am pus cap la cap unele intimplari.
    mai e si avantajul orasului mic, pe care il poti prinde in poveste ceva mai usor. apoi reputatia, eticheta deja existenta pe care i-au pus-o citiva scriitori. se poate broda mult.
    multumesc pentru aprecieri.

    RăspundețiȘtergere
  5. ok, uite, citeva teme, ce mi-ar placea sa vad aici (daca treci peste superbia asta):
    mai intii niste variatiuni pe tema relaxa si v.c. (viorel catarama), apoi
    un post despre Ana si Cornel si, la urma,
    o intrebare:
    ce diferente ar fi intre acest mizil si banestiul lui S.S. (sic!). Eu vad una, importanta, dar cam atit: predilectia pentru istoria locului, pentru personalitati mai mult sau mai putin proeminente, vs. fictionalizare. Mizil, sat occitan (d'antan)?

    RăspundețiȘtergere
  6. esti din Mizil?
    teoretic, orice subiect poate fi interesant de luat la puricat. poti sa faci si dereapaje fictionale, si cronici ceva mai colorate decit reportaje seci.
    pentru relaxa, catarama si gabriel sandu, actualul ministru al comunicatiilor si mina dreapta a lui catarama in anii 90 la relaxa, e nevoie de oarece documentare. dar nu e greu de realizat. tine de trecutul recent, foarte recent. de alaltaieri, rasalaltaieri.
    cu ana si cornel, prezentul, poate ca e mai greu de scris. ar insemna ceva mai mult decit simple povesti. in fine. nimic nu e imposibil.
    m-am gindit si eu la diferentele dintre mizil si banesti. sorin stoica pune altfel personajele in poveste. e mai legat de poveste, de mecanismele ei. vrea s-o spuna si o face curat. eu ma suspectez de unele pretiozitati, care uneori pot fi bune, dar, cine stie, poate ca nu intotdeauna reusesc sa fac ceea ce-mi propun. sint mai tributar istoriei, informatiilor documentate, chiar daca le folosesc altfel decit intr-o monografie. in plus, apare imaginea, la care eu tin mult. mi-as dori sa pot face o carte cu mizilul pe care il tot fragezesc aici. deocamdata trebuie sa mai adun.
    la mizil interesant este amestecul. fiind tirg adunat in jurul unui popas al postei, cu oameni de tot felul, negustori si meseriasi in primul rind, apoi proveniente regionale sau etnice interesante (ardeleni, refugiati basarabeni, mai niste greci, niste sirbi, cite un turc, un evreu, un bulgar, un neamt ramas dupa razboi etc.), la scara unei asezari care nu a depasit vreodata numarul de 20.000 de locuitori, poate fi cel putin interesant de forat.

    RăspundețiȘtergere
  7. din ploiesti.
    de fapt, intrebarea era ce raporturi vezi intre istorie (abordarea ta) si fictionalzare (Sorin Stoica); pe mine ma tenteaza derapajul, amestecul dintre realitate si literatura (ca si cum ar fi o anagramare), rezultatul tinzind spre o istorie fictionalizarda, dar vad ca esti atras spre documentare, fara a da credit prea mare povestii. pentru relaxa etc., ar fi valabile, cred, niste istorii orale, adica interviuri cu martori despre. astea, imbracate confortabil in diferite fictiuni, nu stiu, cum ar fi povestea lui Sica, sau partea fabulatorie din ea.
    nu stiu daca am fost destul de coerent. oricum, urmaresc posturile tale!

    RăspundețiȘtergere
  8. cam cum sint posturile cu Sica sau Visinescu as vrea sa continui. si in alte feluri. ceva cam ca in stefan banulescu - scrisori provinciale. e doar un reper, fara vreo incercare de imitare. daca ma gindesc bine, si sorin punea destula realitate in povestile lui. ambalajul era mai evident de poveste, la el. la mine cred ca e un amestec, ceea ce nu-mi displace. imi plac amestecurile, hibrizii. imi plac rabelais, sei sonagon, flann o'brien, wg sebald si altii. istoria orala, documentarea mea aici este circumstantiala: incercarea de a crea o arhiva. textele se abat de la eventuale forme arhivabile. probabil ca in continuare textele mele vor fi din ce in ce mai inclinate spre literaturizare, fara a deturna sensurile realitatii puse in cele pe care le voi scrie.
    inca o data multumiri pentru atentie!

    RăspundețiȘtergere
  9. Bravo o descriere si o amintire frumoasa despre Mizil.Eu tot acolo am crescut pe Mihai Bravu 186

    RăspundețiȘtergere
  10. @Anonim
    Daca ai amintiri, povesti cu Mizilul de acum 20-30-40-50-60 de ani, trimite-mi. Le-as putea gazdui.

    RăspundețiȘtergere

sari pe taste!