Şcoala de fete - Mizil

O completare a postării anterioare cu alte fotografii, de data aceasta din interior. Urmele distrugerilor sînt atît de vizibile încît comentariile sînt inutile. Totuşi: se poate observa zidul de piatră suficient de gros cît să solicite din plin o firmă care se ocupă cu demolări. Destul de evidente sînt şi urmele incendierii, la lemnăria acoperişului. Fotografiile au fost făcute de Cosmin Pavel.

O expoziţie într-o expoziţie

Acum cîteva luni, mai exact în noiembrie 2008, am cumpărat printr-o licitaţie de pe www.okazii.ro o carte poştală cu interiorul fostei şcoli de fete din Mizil. Pentru că ceea ce se vede în imagine pare a fi o expoziţie de cusături executate în programul şcolar, cartea poştală a figurat în expoziţia Cusături / ţesături organizată de Muzeul Ţăranului Român în perioada decembrie 2008 – ianuarie 2009, punctînd un anume tip de educaţie în ale artizanatului, nimic altceva decît o prelungire în şcoli a curentului Arta naţională din interbelic, care mai încoace a luat forma orelor de lucru manual. O expoziţie într-o altă expoziţie. Se prea poate ca această carte poştală să fie printre puţinele urme ale acestei şcoli de fete. Este posibil ca fotografii ale clădirii să mai existe, dar mă tem că imagini din interiorul şcolii vor fi destul de greu de găsit.

Pe verso-ul carţii poştale sînt scrise următoarele:

«Spre a vă aminti prima expoziţie dela Gim. De Fete din Mizil (expoziţie de lucru şi desen – din anul 1936-1937. Şi totodată vă mai amintiţi şi de mine.
(semnătura indescifrabilă) 7 iulie 1937
Destinatar:
Dsale
Domnişoarei
Diamanta Luscan
Directoare
Gim. De Fete Mizil»

detaliu din expoziţia Cusături / ţesături

detaliu din expoziţia Cusături / ţesături

* * *

Şcoala de fete, aşa cum am auzit-o numită de tatăl meu, a mai funcţionat pînă în 1956, cînd i-a luat locul pentru doi ani o şcoală mixtă. Apoi, în 1958, s-a reînfiinţat liceul de cultură generală pe strada Nicolae Bălcescu, clădirea fostei şcoli de fete căpătînd destinaţia de internat al liceului pentru elevii de la ţară. În anii ’70, cînd liceul de cultură generală devine Liceul Industrial Mizil, clădirii i se dă o altă utilitate – atelier şcoală. Probabil că structura clădirii s-a şubrezit atît de la strungurile mutate acolo, de la vibraţii etc., dar şi de la cutremurele din ’77, ’86 şi ’90. A fost dărîmată acum cîţiva ani, după 2000, pentru a face loc unui supermarket Plus, neinspirat amplasat chiar acolo, la şosea, în centrul oraşului.

* * *

În aşteptarea unor fotografii cu clădirea fostei şcoli de fete, m-am gîndit să postez pentru încheiere o filmare din concert cu Emerson, Lake & Palmer: Barbarian - Nutrocker, o înnădire a două piese, una de pe ELP, primul album, a doua de pe Pictures at an Exibition - un fel de Să gîndim pozitiv, totuşi. Chiar aşa. Se poate şi mai rău.

Update. Pentru că promisesem, iată fotografii cu clădirea fostei Şcoli de fete înainte de demolare (2), după ce a fost părăsită, apoi incendiată, probabil pentru a i se grăbi dispariţia, procedeu folosit cu mare succes şi în Bucureşti în cazul contrucţiilor clasate în Patrimoniul arhitectural (vezi aici un exemplu). Cred că era o contrucţie relevantă pentru arhitectura tîrgurilor. În sfîrşit, nu mai e. Fotografiile îi aparţin lui Cosmin Pavel.

vedere frontală

vedere din spate

Şi supermarketul Plus (foto Cosmin Pavel):

Update: o fotografie cu Scoala de Fete furnizata recent de un tinar istoric.

Calimero

S-au făcut pariuri cu o săptămînă şi ceva înainte. C-o să urce pînă la jumătatea înălţimii, alţii că pînă sus. Unii care au mai urcat pe antenă i-au spus că între timp s-a montat un gard de sîrmă, ca să nu mai poată avea nimeni acces, şi deci va fi mai dificil. I s-a spus că ar trebui să mai slăbească, să aibă urcarea mai uşoară. Vătămanu, cu ani grei de ocnă în trecut, l-a sfătuit să ia cu el pe antenă şi benzină, să fie mai sigur că va impresiona. Altul, Adam, care a fost spaimă a buzunarelor pe Prahova, a spart trei biserici într-o zi, ce mai..., iar acum stă într-un cărucior din care cere pomană în faţa uneia din bisericile prăduite odată, l-a încurajat şi el oblăduitor – curajul pe care Calimero şi l-a făcut cu o săptămînă înainte, Săptămîna Patimilor, povestindu-şi prin oraş intenţia poate că i-a mîngîiat întrucîtva lui Adam absenţa piciorului. Pentru că, e limpede, Calimero nu doar că poate să meargă, ci intenţionează să urce, să străbată înălţimea. Pe scurt, Calimero se anunţa ca un nou Lăcătuşu. Atîta doar că pentru el înălţimea era doar o metaforă, un simbol. Sau mai degrabă o săgeată coborîtoare într-un grafic de producţie – sinteză a crizei economice – pe care Calimero urcă parcă în căutarea unei virgule ferme, hotărîtoare, care să-l despartă de zilele lungi de plictiseală. Pentru a o lua a doua zi de la alt capăt, ca angajat cu sau fără carte de muncă. Cînd m-a sunat Mitu să-mi spună ce se pune la cale pentru Sîmbăta Mare, Calimero era lîngă el. Îi auzeam vocea şi se arăta neînduplecat. Va urca orice-ar fi. Mitu îl mai lua la mişto, pentru că aşa e la Mizil. Eu i-am transmis să mute demonstraţia de Înălţare, pentru oarecare coerenţă, cu atît mai mult cu cît coincide cu Ziua Eroilor. Dacă, Doamne fereşte!, se va întîmpla ceva nefericit, şansele să primeşti loc de muncă sau să fii una cu pămîntul se împart la prima vedere în mod egal. Măcar să fie asigurat cu o dublă sărbătoare, iar spectacolul lui să fie al treilea prilej, cireaşa de pe tort ori bomboana de pe colivă. Ori, ori. Măcar atît. La rubrica Se întîmplă la Mizil... a unuia dintre ziarele locale nu prea îmi venea să cred că ar putea intra. Se spune că primarul ar fi aflat de planul lui Calimero şi a încercat să se asigure că alpinistul crizei nu va scruta Mizilul de la înălţime. Aşa că l-ar fi pus pe Bulău, întîiul petiţionar-alpinist de pe antena poştei tot pentru obţinerea unui loc de muncă, să-l împiedice pe Calimero, sau, la nevoie, chiar să urce după el. Rolurile s-au inversat de data asta. De data asta era momentul lui Calimero să calce pe urmele lui Bulău, după ce, acum cîţiva ani, Bulău fusese angajat pe un post de gropar la cimitirul Mizil tocmai în locul lui Calimero. Poveste din vremea cînd se vorbea de creştere economică. Şi uite că vine vremea ca lupul să-i spună oii cît de bună-i brînza şi cît de bine e să asculţi de cioban – cam aşa ne-am putea alege cu un întemeietor al moralei la Mizil.

* * *

Rîndurile dinainte le scrisesem în Joia Mare încercînd să anticipez ce urma să se întîmple sîmbătă. Cumva, Iisus Hristos se retrăsese modest, parcă şi mai ferit valurile bîrfei mici a enoriaşilor, a oamenilor de tot felul, creştini sau nu, iar eu mă simţeam stingher pentru preocuparea asta tembelă, în căutarea unei poveşti fulminante. Fusesem asigurat că evenimentul va fi filmat, fotografiat. Ce mai la deal, la vale, un reportaj îl poţi scrie şi de la distanţă, eram tentat să-mi zic în barbă, deşi îmi părea rău că nu pot ajunge şi eu acolo. Mă consolasem cu ideea că ştiu destul de bine oamenii Mizilului, ştiu cum reacţionează, le cunosc glumele. Poate mai puţin feţele, pentru că unii pare că au îmbătrînit rapid. Şi am aşteptat.

Dar Mitu a sunat din nou. Tot joi. Să vezi că m-am întîlnit cu Florin Înălţime, ăla de s-a urcat şi el pe antenă pentru că-i plecase nevasta cu altul. Îmi zice, băi, Mitule, m-am întîlnit cu Calimero, mă. Ştii ce vrea să facă nebunu’? Să se urce pe antenă, mă. Nu-i sănătos la cap. Ca să vezi: ăsta, după ce s-a urcat şi el, acum e om serios, cuminte, acum făcea şi el pe lupul moralist. L-am ascultat ca şi cum n-aş fi ştiut nimic despre ce se pune la cale. Şi mi-am dat seama de ce tot m-am întîlnit cu Calimero prin oraş, de vreo zece ori într-o juma’ de zi. Şi-a făcut propagandă, nu glumă. Cred că ştie juma' de oraş. Acuma toată lumea aşteaptă, pînă şi dascălii de la biserică. Cică ar vrea să se urce acolo în noaptea de Înviere. Eu i-am zis, baremi urcă-te ziua, dar el nu, că vrea să nu lase autorităţile să mănînce liniştit de Paşti. Primarul, poliţia comunitară. Păi cum să urce în noaptea de Înviere la înălţimea aia? Chiar dacă urcă cu o lumînare de nuntă aprinsă şi tot nu se vede ca lumea. Are nevoie de lumina zilei ca să iasă aşa cum vrea el. Să ştii că te ţin eu la curent cu tot ce se mai întîmplă, fac transmisie în direct. Unu’ îi zisese lu’ Calimero să nu se urce pe antena de la Pescărie, că aia-i mai subţire. Oricum, şi pe aia, şi pe ailaltă, sînt nişte curenţi... Da' ştii ce-mi place mie la el? Că-i hotărît. Prima oară a vrut să se urce pe biserică, dar are turla mare şi nu avea cum. Pe urmă voia pe primărie, dar nici asta nu era o variantă bună. Dar de hotărît e hotărît. Apropo, ştii de ce-i spune Calimero? Nu, îi zic. Era un personaj din desene animate cu un fes, că şi el poartă un fes, îl ţine pe-o aparte, marinăreşte. Nu-l mai ţii minte?

A fost omu’ şi-n pîrnaie, are nişte ani în spate, că altfel nu-l băga nimeni în seamă prin Mizil, e şi tatuat. Şi încă o chestie. S-a lăsat de fumat de-acum trei luni, ca să poa’ să respire acolo sus, pe antenă... A ţinut şi post pentru ziua cînd o să se urce. Dacă vrei, îi împrumut telefonu’ meu, să te sune de sus, să-ţi spună o impresie. Hai că te ţin la curent cu ce mai apare nou – şi m-am pus iarăşi pe aşteptat, nu înainte de a-i scoate din cap ideea cu telefonul. Asta mi-ar mai trebui.

Ziua următoare. Vineri. Sigur că Mitu va suna. Şi o face chiar înainte de prînz. Zice, m-am întîlnit cu unu' de la poştă şi spunea că pe la 8-8.30 a trecut pe-acolo Calimero şi s-a uitat la antenă cam un sfert de oră. A studiat-o. Da' stai să vezi, că lucrurile au luat o întorsătură. M-am întîlnit şi cu Bulău şi mi-a spus că l-a aranjat pe Calimero să sape trei gropi în cimitir. I-a dat de lucru ca să-l obosească, să nu mai poată să urce. Îi dă şi bani, 100 lei groapa, adică un milion. Aici e sigur mîna primarului. Hai că te ţin la curent. După vreo trei ore, Mitu îmi zbîrnîie iar telefonul. Băi, Calimero a săpat deja două gropi, a luat două milioane. Am vorbit şi cu primarul. Îţi dai seama la ce s-a ajuns? Se gîndeşte că dacă îi bagă nişte bani în buzunar de sărbători poate îl cuminţeşte. Tac-su lu' Calimero zicea că fi-su se urcă orice-ar fi, ce dacă-i obosit, ce dacă are bani! Are şi internet, deci şi calculator, îl doare-n bască. El vrea să muncească, vrea un loc de muncă sigur, nu chestii din-astea de pe-o zi pe alta. Acuma, cu pariurile, ţi-am zis că fiecare dă pronostic. Părintele de la biserica de la şosea zicea că n-o să se urce Calimero pînă la urmă. Părintele de la biserica din Fefelei spune că o să se urce. Femeile de la lumînări, de la biserica din piaţă, cred şi ele că or să-l vadă pe Calimero pe antenă. Adam i-a şi zis că dacă nu se urcă e laş. Aşa că e aşteptare mare. Oricum, Calimero a zis că o să fie o surpriză.

Sîmbătă, ora 11.45. De data asta dau eu telefon. Cum e, se-ntîmplă ceva? Mitu zice, deocamdată nu dă nimeni de Calimero. A dispărut. Apoi, îl aud cum le răspunde şi altora care probabil îi sînt în preajmă. Suţinători, comentatori, pariori ori simpli gură-cască. Află, şi o dată cu Mitu aflu şi eu, că e la cimitir totuşi. N-a terminat a treia groapă pentru care fusese tocmit ieri. Adam spune: Nu-i bărbat dacă nu se urcă. Primarul a dat şi el telefon să se intereseze. Aproape că a devenit eveniment monden. Vii la piaţă şi împuşti doi iepuri: îţi faci cumpărăturile şi vezi un spectacol pe cinste. Tatăl lui Calimero e şi el acolo, lîngă antenă, aşteptînd. E beat. Mitu zice, adevărul ăsta e, dacă a promis că se urcă, trebuie s-o facă. Nu-i musai să se-arunce de-acolo. Măcar să se urce. A creat nişte aşteptări în oraş. I-auzi ce zice Vătămanu, că nu e prima oară cînd promite. Cică de-acu' doi ani tot zice că se urcă pe antenă şi se aruncă de-acolo. Chiar dacă nu s-a ţinut de promisiune pînă acum, ideea există. Asta e important.

Ora 15.30. Sună Mitu. Bă, încă nu s-a-ntîmplat nimic. Adică s-a-ntîmplat ceva. A mai murit cineva în oraş şi Calimero mai are de săpat o groapă. A patra. Şi m-a sunat iar primarul să mă-ntrebe dacă şi-a făcut cumva apariţia la antenă. Am primit la telefoane, nici nu-ţi mai spun, au sunat preoţii, o grămadă de prieteni... S-a şi dublat paza antenei, dar n-au reţinut un lucru, nebunu' a spus că se urcă nu doar pe antenă. Poate să fie şi biserică, şi bloc, orice, numai înălţime să fie. Aşa, mi-e că o să-l apuce seara şi n-o să se suie nicăieri. Oricum, deseară o să mă duc şi ei la slujbă la mănăstire, la Crasna, cu băieţii. Te mai ţin la curent pînă cînd om pleca încolo, la Înviere. Hai pa!

Duminică nici o veste. Luni, Mitu era plecat într-o excursie pe Valea Buzăului - ca de Paşti, în aer liber, curat. Marţi ne-am auzit la telefon, dar ştia doar că treaba cu urcatul pe antenă se răsuflase, probabil din lipsa de curaj a lui Calimero. Asta e, de doi ani tot promite că se urcă şi nimic. Miercuri, la 09.20 mă sună iar. Hai să-ţi dau noutăţi la cald, îmi zice. Îl am pe Calimero lîngă mine, uite, ţi-l dau. Să trăiţi, începe Calimero, şi-mi expune emoţionat, dar şi cu ceva nerv, situaţia. Ancheta socială i-a luat cele două fete şi le-a dus la un cămin al statului, la Văleni de Munte. Cea mare a vrut să facă o prostie zilele astea - am bănuit că-i vorba de o copilărească tentativă sinucidere. Tatăl lui Calimero e handicapat. Nu ştiu să despart adevărul poveştii ăsteia de ambalajul şi ornamentele inerente, dar situaţia pare destul de problematică. Empatizez cu el, îmi spune că-i spune Calimero de la personajul de desene animate, cu coaja de ou în cap, îi vine cît de cît zîmbetul pe buze, bănuiesc, îmi spune că la cîţi mizileni a îngropat în cimitirul ăla, pînă să fie înlocuit cu Bulău, ar merita şi el o altă situaţie şi că, de fapt, Bulău l-a împiedicat să urce sîmbătă dimineaţă. Deci nu a fost laş, aşa cum îi spusese Adam. Bulău a fost acolo de strajă, iar primarul ar fi inspectat zona pe la nouă dimineaţa, în Sîmbăta Mare, cu capul pe sus, să vadă urmă de Calimero prin aer. Mi-au dat două gropi în plus de făcut, ca să-mi dea nişte bani de sărbători şi să nu aibă eveniment, şi-au bătut joc de mine. I-am explicat eu că nici urcatul pe antenă, nici aruncatul de-acolo nu-s o soluţie - el, că primarul a mai angajat vreo zece oameni şi pe mine nu mă bagă-n seamă. Apoi i-a pasat telefonul lui Mitu, care conchide: L-au executat cu sînge rece. Bulău nu l-a lăsat să urce. Acuma s-a încheiat povestea, ai şi ultimul episod... E tare, nu?, m-a întrebat încîntat. Antena salvatoare să-i spui, ăsta cred că-i titlul.

Eu am cam dat-o cotită, îmi părea un titlu prea previzibil, Calimero îmi plăcea mai mult - e mai simplu, mi-am zis în gînd, în vreme ce Mitu încerca să termine convorbirea: Hai că te las, acum sînt la plantat de pomi la marginea oraşului, l-am luat şi pe Calimero, să-l mai scot un pic din stresu' ăsta. Hai că te sun eu mai încolo!, şi-a închis.

Nea Costică. Al porumbeilor

«În 1954 s-a înfiinţat primul club columbofil pe Prahova, adică pe Regiunea Ploieşti – la Mizil a fost. Primul din ţară a fost la Bucureşti, imediat după războiul al doilea, pe timpul lui Gheorghiu-Dej. Colonelul Popescu Georgică a adus primii porumbei adevăraţi, din Belgia. Pe urmă s-a răspîndit columbofilia la Mizil, Braşov, Buzăul mai tîrziu. Mizilul e indicativ 030, Ploieştiul 050, Rîmnicu-Sărat 034 sau 032, Buzăul 031, Bucureştiul era pe sectoare – 01, 02 şi tot aşa. La Mizil, întemeietorul a fost Traian Popescu. Mai e unu’ în Mizil, Nicu Popescu, care are şi păuni, dar nu sînt fraţi, n-au nici o legătură. Preşedintele Federaţiei Columbofile din România este chiar un băiat de-aici din Mizil, Cezar Sinca. E nepotu’ lu’ nea Romu Cuţitaru, care era şi el columbofil. Băiatu’ ăsta e acolo în Bucureşti şi are şi o revistă columbofilă trimestrială. Şi mai sînt două federaţii din-astea în ţară, dar noi avem bază juridică, avem avocatu’ nostru care ne susţine. În că mai am p-aici, prin casă, şi ştampilele alea vechi, de-i zicea Asociaţia „23 August” Mizil, de pe vremea RPR, după ce s-au desfiinţat denumirile cu indicative. Nea Traian Popescu stătea la ieşire din Mizil spre Săhăteni, era dintr-o familie, de chiaburi, avea cramă pe timpuri, cei mai pricopsiţi din Mizil.

Traian Popescu în columbar

Traian Popescu împreună cu un columbofil mizilean

Eu prima oară de la Romu Cuţitaru am luat porumbei. Am luat de pe cîmp spice de grîu şi de orz, le-am bătut şi-am făcut cinci duble de boabe, pe urmă ne-am dus la nea Romu şi ne-a dat... porumbelu era argintiu, porumbiţa vînătă. Primul pui a fost argintiu, dar între timp începusem să avem şi alţi porumbei, guţani, jucători, şi pe urmă am început să facem treabă. Am deschis ochii pe porumbei pe la vreo doişpe ani şi m-am înscris în asociaţie la nea Traian Popescu, ţin minte că aveam reducere, că eram elev, şi pe timpurile alea îi duceam la zbor cu trenul, îi ţineam la mesagerie. Mergeam prin partea Moldovei, cîte doi, că erau cuşti multe. Pentru antrenament făceam Paşcanii, Suceava, şi peste hotare mergeam la Varşovia. La începuturi mai erau Toni Eparu, unu’ Miron, Nelu Ştefănescu, Hurduc, Sandu Apostol. Sediul era chiar la Traian Popescu, în casele lui, c-a avut cîteva rînduri de case – lîngă restauranul Istriţa, la pod, unde s-a dărîmat acum de curînd. La locu’ ăla îi zicea Z. Popescu, după taică-su. Făceam şedinţe, iarna făceam planul de zbor pe etape, care încep prin aprilie şi se termină prin octombrie. Prin august începem cu tineretul, puii scoşi din anul respectiv, după ce ne liniştim cu ăştia mari, după ce vin de peste graniţă. Cu tineretu’ facem tot aşa, pe etape. Prima dată în jurul casei, apoi mergem la 10-15 kilometri, şi tot aşa mărim distanţele. Unii mai modifică traseul de la an la an, dar în mare e acelaşi. Dacă e vreo localitate pe traseu şi porumbeii nu vin bine, înseamnă că e ceva acolo, vreun releu. Nu-i bine să-i lansezi pe unde-s aeroporturi, pentru că se zice că ei se ghidează după undele electromagnetice – porumbeii. Au ei un instinct. Dragostea de casă, aşa se numeşte. Unii columbofili îi joacă la văduvie, adică cum: îi bagi la pereche, separaţi, ei să se vadă, dar să nu poată să se-mperecheze, şi ei se-agită unul după altul, pe urmă îl bagi în concurs pe el, şi el se grăbeşte s-ajungă repede la porumbiţă, acasă. E o metodă, înainte de concurs – asta de-i spune la văduvie. Şi mai e la natural, adică sînt nişte perioade cînd porumbelul are pui, aşa ca pumnul, şi e mai atras să se întoarcă. Atunci cînd sînt puii mai mici, de au lapte-n guşă, părinţii nu sînt buni de concurs, în special porumbiţele, care au o pastă în guşă, ca laptele, timp de şapte zile, şi abia apoi se-ncepe cu seminţe, porumb, grîu, floarea-soarelui. De-aia o şi iei încetul cu încetul, pînă cînd începi uc etapele mai serioase. O distanţă Sighişoara-Mizil un porumbel o face în 2 ore jumate, iar la peste graniţă îţi vine în 7-8 ore. Săracii se mai abat, dacă simt vreun şoim, dacă e un nor de ploaie în faţă îl ocoleşte – vai de capul lor –, întotdeauna evită norii negri, pe timp de ceaţă se ridică deasupra ceţii. Dar contează şi din ce părinţi sînt. De obicei, o pereche, părinţii adică, se formează din aceeaşi linie, adică aceeaşi rasă, şi îi laşi să vezi ce rezultate dau puii lor, şi dacă la general puii lor au rezultate bune în procent de 70%, aia e o pereche reuşită şi merită să mergi pe ea. Dacă nu ies rezultate aşa bune, îi schimbi, bagi altă porumbiţă. Cel mai bine e să nu amesteci rasele. De exemplu, dacă porumbiţa e în etate, o faci cu un porumbel tînăr, şi invers. Dacă te ţine buzunarul poţi să ţii şi 300 de porumbei, şi îi tot încerci între ei. Dar e mai bine să ai mai puţini, ca să nu ai nevoie de îngrijitor. Trebuie să petreci mult timp între ei, să-i cunoşti bine, şi cînd vin de la zbor să poţi să tragi concluzii, să analizezi, să vezi ce porumbei cuplezi. Mai ales că perechile scot pui cam de patru ori pe an, dar numai seria 1 şi 2 sînt bune, de performanţă, doar astea au etatea necesară pentru a intra la tineretul de toamnă. Atunci poţi să ai o pretenţie la ei. Acuma, lăsînsu-i la o parte pe întemeietori, mai în putere venim din urmă eu, Fănică Bustea, Băncilă Ion, care sîntem în prezent, adică în etate, care sîntem pe ducă, cum s-ar spune. Şi mai sînt d-ăştia mai mici, mai la şcoală. Eee, şi ca să-ţi spun şi cum e cu traseele, prima etapă mergem la Făgăraş, a doua la Agnita, a treia tot Agnita se face – astea sînt etape concurs –, apoi Cîmpia Turzii, Lipova şi în loc de Beiuş să vedem, ori Valea lui Mihai, ori băgăm tot la Arad-Lipova, că Beiuşul e o zonă muntoasă, un pic mai..., Lipova asta oricum o facem de vreo patru-cinci ori. Pe urmă ieşim afară, avem o dată Kosice şi eu le-am mai zis să facem Poprad, avînd în vedere că mai cunosc cît de cît relieful, apoi Ruzonberog, Zilina şi Ostrava. Porumbeii pe care-i am eu, o pereche, de la Ostrava îi am, şi una o am de la Praga. Astea-s etapele. I-am luat p-ăştia pentru că am dat odată la porumbeii mei nişte grăunţe tratate, le-am spălat eu în şapte-opt ape, dar degeaba. La o săptămînă a-nceput să-şi facă efectul. Veneau de la zbor, cădeau pe lîngă casă. Orbiseră. Unii le dau fel de fel de medicamente ca să reziste la apă, ca la dopaj, se mai dau şi nişte seminţe de cînepă, de in, care sînt exact ca şi drogurile. Pastilele le mai vomează, le-am văzut eu, că sînt şoferul asociaţiei pe Prahova şi eu merg cu camionul în ţară şi în străinătate. Le zic, băi băieţi, nu-i mai chinuiţi aşa. Dar ăştia dopaţi nu merg la zbor decît doi-trei ani şi nici buni reproducători nu sînt. Ăştia sînt epuizaţi, sînt terminaţi. Adevăratul sport e pe mîncare bună şi să le faci iarna tratamentele de care au nevoie. Şi iarna sînt în pauză, cînd trebuie să-i ţii perfect sănătoşi. Mai sînt şi braconieri care ţi-i ademenesc pe drum. Dar prin partea Ardealului, pe unde zburăm noi, sînt oameni serioşi. La inelul porumbelului mai pui şi numărul tău de telefon, şi dacă porumbelul se rătăceşte, ăla care ţi-l găseşte te anunţă şi apoi îi dă drumul. Ăştia din Oltenia au etape de zbor spre Moldova. La noi, la Mizil, vin să lanseze asociaţiile din Piteşti, Slatina, Craiova, Gorjul, Dîmboviţa, profesioniştii din Prahova care merg pe Moldova. În general cam toţi cei de la Gorj încoace.

Dar, de fapt, cei mai buni porumbei sînt ăia care vin din Ardeal, că sînt mai multe obstacole în drum. Cînd dau de munţi, trebuie să aleagă. Ori se lasă pe Cîmpulung Muscel, ori pe Întorsura Buzăului. Rar să vină pe Cheia. Pe Moldova e un traseu mai ferit de şoimi. Să vă zic o chestie, am avut un porumbel care mi-a venit de la Zilina după doi ani de zile. Ori l-o fi prins careva şi-o fi zis că dacă-l ţine mai multă vreme uită de casă, ori i-a tăiat sau smuls pana. Cine ştie... Braconieri sînt pe partea Moldovei, începînd cu Buzău, cu Rîmnicu-Sărat. Au sisteme cu gheare, le pun clei sub aripi, au toate nenorocirile – ăştia nu sînt oameni. Mai sînt d-ăştia şi la noi, e unu’ pe şosea. Acum eu am cam pe la 82-84 de porumbei. Dar columbofilii din Ardeal nu lansează de-aici. În 2006, asociaţia din Satu-Mare a lansat de la Constanţa vreo 900 de porumbei şi li s-au întors vreo 70. A fost o catrastrofă. Au prins şi vreu trei zile de ploaie, una după alta, şi pe ploaie mai intră pe sub streşini, îi prinzi mai uşor. Ardelenii fac două-trei etape în ţară şi apoi merg afară, din Ungaria pînă-n Germania, astea-s traseele de tradiţie la ei. Cam 1000-1100 de km. Noi am avut pînă la Praga 1150 de km. Ăştia de la Ploieşti, de la profesionşti, zic că merg şi în Ucraina, dar eu nu cred. E nenorocire acolo. Păi, într-o zi eşti obligat să traversezi Ucraina. Dacă te-au prins a doua zi cu porumbeii nelansaţi, nimeni nu-ţi garantează securitatea, e jale. Te atacă. Cînd mergem în Polonia căutăm să prindem cît mai puţin din teritoriul Ucrainei. Eee, şi cum ajung acolo dau telefon în ţară la cine mă trimite de la noi, şi-mi spune să sun la translator şi-l sun pe translator. De exemplu, vine la maşina mea delegatul columbofil din Cehia, să spunem, şi nu mă-nţeleg cu el. Îi dau telefon translatorului, translatorul îi transmite delegatului din Cehia, şi aşa purtăm dialogul, eu cu delagtul ceh faţă în faţă, şi la telefon translatorul. Ne mai înţelegem şi prin semne, scriem pe maşină ora la care trebuie să lansăm... Prin Cehia şi Slovacia au început să mă cunoască.

De obicei ajung pe la 3-4 după-amiaza, că merg încontinuu, şi pe traseul ăsta am etape unde le dau porumbeilor apă şi mîncare, că avem locurile noastre unde avem sursă de apă, se odihnesc 2-3 ore, mîncăm şi noi, ne odihnim un pic şi plecăm mai departe. Cînd am ajuns, să zice, la Ruzonberog, pe locul lansării, unde e o apă curgătoare, dau telefon în ţară că am ajuns şi primul lucru este să dăm apă şi mîncare la porumbei.

Pînă a doua zi dimineaţă luăm legătura cu delegatul lansator din oraşul respectiv şi le spun la ce oră să vină a doua zi, să lansăm porumbeii. Vine, controlează sigiliile la maşină precum că-s intacte, pentru că totu-i sigilat, apa şi mîncarea le-o dăm prin nişte jgheaburi, şi după lansare facem un proces verbal cu ziua lansării, ora, cum era timpul şi cîţi porumbei erau. Fac şi poze, ca să nu se spună că nu am ajuns acolo. Pînă acum am avut trei maşini cu care am tot făcut deplasări. Un SAVIEM, un MAN, un IVECO... Am poze cu fiecare.»

* * *

În timpul înregistrării cu nea Costică Vasilescu, Costi (nepotul lui şi fratele lui Mitu), mi-a făcut un semn spre televizor. Imaginile rulau o transmisie de pe Realitatea Tv, un soi de Breaking News. Sonorul fiind la minim, nu ne-am dat seama din prima despre ce era vorba. Am descifrat pe scrol abia cînd ne-a Costică a făcut o pauză şi ne-a umplut paharele cu vin, că handbalistul Marian Cozma murise în noaptea care tocmai trecuse. Oamenii din studioul televiziunii păreau a se agita, imaginile se repetau hipnotic, în vreme ce noi vorbeam despre porumbei. Abia la o săptămînă am aflat că lui Marian Cozma i se spunea şi Păsărilă, pentru că, vezidoamne, în copilărie ar fi crescut porumbei. Galeria de fotbal a lui Dinamo chiar arborase, la nu mai ştiu ce meci, un ditamai banerul cu porecla PĂSĂRILĂ. Mi-am zis, uite ce coincidenţă nefericită, să fac înregistrarea cu un păsărar taman în timpul trasmisiei mute despre moartea altui păsărar. Tocmai în ziua în care aflasem de porecla lui Marian Cozma, s-a-ntîmplat să mă sune Mitu, aşa cum o face deseori, imprevizibil. Îmi zice, vezi că Cezar Sinca stă în Bucureşti, poate iei legătura cu el. Pentru monografie. E mizilean de-al nostru. Şi columbofil. Zic, eee, ce fel mizilean trebuie să fie Cezar ăsta, dacă a plecat la capitală încă din anii ’80? Chiar şi eu, în doar zece ani, m-am bucureştenizat cît de cît... Îmi zice, eu sînt de părere să-l suni, totuşi. Am auzit că-şi creşte porumbeii pe balcon. Îţi dai seama ce interesant! E o chestie. Nepotu’ lu’ Romu Cuţitaru care duce mai departe tradiţia de columbofil mizilean... Şi dai şi uşor de el, stă vizavi de stadionul Rapid. Nu ştiu ce i-am mai zis, cred că am scăldat-o eu cumva. Şi abia acum, după aproape două luni, mi-am dat seama. Aveam povestea asta cu columbofilii mizileni, un soi de confrerie desacralizată, dar oricum o poveste cu un oarecare farmec provincial, şi eu, fac ce fac, şi tot nu reuşesc să scap de fotbal, fie că-i vorba de Dinamo sau de Rapid. Sau poate că fotbalul trage la mine. Nu ştiu. Oricum, la halul în care merge Steaua, mai bine-mi fac în ciudă şi mă apuc de crescut porumbei. Poate aşa redevin şi eu mizilean.